spre miezul noptii, gandeam la

stim ce inseamna sa tinem la o persoana? sa ne dam inapoi in fața dorintelor ei si sa ii admiram visurile? sa fim aripile pe care sa si le puna in indeplinirea fericirii sale? sa ne sacrificam placeri pamantene, dar fara compromisuri principiale, pentru a vedea un zambet? si altul? si, mai apoi, altul? avem curajul sa recunoastem ca tinem atat de mult la o persoana incat am renunta la mizeriile unei zile pentru a o face cea mai fericita? sa ii aduci fiecare secunda de fericire doar printr-un cuvant pe care sa il furi pentru eternitate dintre toate celelelate existente in lume? sa vrei sa ii spui toate cuvintele care sa o duca departe, in alte dimensiuni? in alte universuri, pe acelasi glob, tropice si poli. sa nu iti doresti decat ca nanosecundele unui sarut sa spuna macar un sfert din tot ce simti pentru ea? sa speri ca ea va fi mereu acolo? sa nu traiesti atata timp cat ea nu este langa tine in momentele ei de cumpana, dar stiind ca ii fi bine, neajungand in obsesie pentru ea? sa crezi in ea, sa crezi ca ea va invinge si ca impreuna veti cuceri lumea? ca veti fi unul langa altul atunci cand veti inchide ochii...


dar, deodata, in momentul acela blestemat si ciudat, o implozie, gresim. el, ea, ei, voi, eu, noi. si atunci, lumea se termina fara Apocalipsa sau cu una atat de sumara incat ar face brazii din cei mai ascunsi munti sa se intrebe daca ei nu cumva traiesc vesnic. atunci, totul ne duce direct si fara oprire in binecunoscutul purgatoriu. atunci, soarele apune in fiecare vibratie data de sangele pe care il simtim cum innebuneste in vene. cum luna este devorata de demonii noptii, iar stelele se adapostesc in nori. si cea mai marunta ploaie incepe sa picure. parca este smoala celei mai teribile Inchizitii. fara noima, fara logica, precum cel mai incredibil cosmar. si nu stim ce se intampla. nu stim ca ne aflam de cate o parte a unei oglinzi. vedem doar ca de partea cealalta a iubirii, jumatatea este un demon, imagine distorsionata, ireala, incredibila. vedem prin geamul oglinzii ceea ce sufletul nu ar vrea vreodata sa stie ca exista in corespondentul lui din celalalt corp. si cum incet, incet, frigurile noptii fara luna, fara stele, fara zori, fara apus, fara rasarit, ne acopera, ne inconjoara, ne intra in suflet. doua parti ale unui fost intreg care tremura in strazile dosite ale unui oras parasit. orasul fara viata care se scurge usor pe langa tine, cu ziduri ireale si strazi precum prapastiile. si nu poti face nimic decat sa astepti ca tot acest curs sa ajunga undeva. iar ea sa se afle in acelasi oras, in aceeasi stare si sa nu stii.

asta te-ar face sa te simti mai bine? in momentul acela, totul s-ar sfarsi. te-ai trezi, soarele ar rasari, zambetul ti-ar cuceri fața si ai sti ca totul s-a terminat si ca viata o va lua pe o noua strada. fara complexe, fara dureri semnificative, fara nisip in ochi aunci cand nu mai ai lacrimi, fara dorinta de a termina orice socoteala cu zilele. te trezesti si decizi ca orice clipa merita atentie, ca totul traieste, ca totul este atat de plin de lumina incat ai putea fotografia fiecare astfel de centimetru patrat de viata. si iesi din casa. si viata ti se desfasoara.

dar nu este ce vrea sufletul tau sa vada. sufletul tau nu ar fi vrut sa moara. uitand de ea in acel oras, uitand de iubire in orasul bantuit si trist, in ultimul si cel mai de jos loc de pe pamant. fiecare pas facut in afara acelei camere omoara sufletul pas cu pas si sigur. indepartarea sigura de viul din noi ne omoara. si nu este pacat? nu este absurd? sa vezi atatia oameni morti dimineata spre locurile lor de munca, asteptand vinerile si sambetele sa mearga in cluburi sociofage, fara cea mai mica putere de a cunoaste oameni in adevaratul lor sens? sa vezi cadavre care se misca cu figuri de clovni, dar fericite atat timp cat au o masca?

nu iesi pe usa aceea. nu te trezi in dimineata aceea. vorbeste cu soarele si amana-i rasaritul. ingheata clipele reale si porneste inapoi in acel loc cu geata gri inchis dupa ea, odata ce te-a strigat. adu-ti aminte de sufletul ei, adu-ti aminte ca sunteti jumatatile acelui intreg. nu uita sa iti faci scut din amintirile rasetului ei, armura din privirea ei si sabie din momentele frumoase dintre voi. sa cutreieri fiecare strada, sa infrangi orice demon, sa lupti cu timpul, sa lupti cu negura din jurul ei, sa lupti pana o salvezi sau muriti. sau mori. dar nu trebuie sa cedezi vreodata. nu trebuie sa cedezi pana iesi din aceasta lume. un erou va fi mereu viu, pe cand lasul va ramane mereu mort. lupta, astfel, pentru viata ei, pentru sufletul ei si scapa-l din acel loc trist si decazut. lupta cu linistea in suflet si cu convingerea ca trebuie sa ii fie bine langa sau departe de tine. lupta cu credinta in fortele binelui care va vor apara mereu de-acum incolo. arde orice obstacol malefic, si imprastie-i cenusa incat sa nu ramana vreo urma a acelei existente.


oricare ar fi finalul acelei lupte, in minte, in inima, in ganduri, dorinta pentru fericirea ei sa domine orice alta vointa pentru ea. nu este usor, dar stii cum te simti la final. iar daca nu stii acum, priveste mai adanc. pentru ea. pentru un vis.