Calatorie

Teava de gaze de care se tinea copilul nu il privea cu mare placere cand acesta din urma incepu sa se legene la inceput usor si mai apoi din ce in ce mai tare... "Oricum ma va omori, el poate suferi. Sunt destule circuite electrice nesigure in preajma. Poate unul ma va ajuta sa il elimin". Privirea ei il tintui pe copil care, fiind absorbit de acel joc, nu se gandea la primejdia aflata atat de aproape de el. Dar sunetul strident si care devenea din ce in ce mai clar, il facu sa sara dintr-odata de pe teava. Aceasta se cutremura serios, maruntaiele si le simtea explodand. Blestema acel copil, blestema dorinta de a ii face rau, blestema orice... La naiba, durea!
Copilul statea cu mainile in buzunare privind de pe mormanul de lazi din lemn cum trenul se apropie de gara utilitara, cum se opreste si umple atmosfera cu aerul acela inecacios. Il trase puternic in piept. Ii placea. Oameni forfoteau in preajma trenului, descarcau si incarcau produse, urlau unii la altii, dadeau ordine, injurau, erau calmati de de alti oameni in uniforme ca de armata si faceau ca trenul sa semene cu un mic orasel foarte activ.
Gasi usor un loc intr-unul din ultimele vagoane ale trenului. Oamenii care incarcase nu se uitau dupa baieti care sa se suie in tren, ci urmareau sa termine odata lucrul pentru a isi relua jocurile de pietre sau poker american. Cauta in sac si scoase o bucata de branza galbena, plina de gauri. isi taie o felie prin care se uita la dealurile, vegetatia, cirezile de vite, caii, pomii, cerul albastru cu cativa nori rataciti, casele, localitatile care incepeau de la toc al micului geam al vagonulu si se terminau la cativa centimetri de celalalt. Cand toata aceasta lume deveni neatragatoare, bucata de cascaval a trebuit sa asiste la un scurt proces, urmat de o executie sumara in procesul de masticatie al baiatului. Nimeni nu isi va aminti de acel proces, nimeni nu a asistat la acea disparitie. Decat copilul. Visa la dealuri, cer si libertate. Atipi zambind.

"Pregatiti-va de ziua Judecatii de Apoi! Caci focul sfant se va abate spre voi, nu va ierta pe nimeni! Si cine va sta drept in fatza Domnului..."
Cuvintele predicatorului isteric trecura in fuga pe langa urechile biciclistului care opri la semnalul rosu al caii special amenajate. Lumea incepu sa traverseze liniile asezate paralel perpendicular pe calea lui. Baiatul traversa printre oameni grabiti, femei vorbind la telefon si razand strident, pustani agitati, batrani nevrotici, doi-trei oameni de afaceri. Trecu printre ei, precum alizeul trece prin trecatorile muntilor Atlas.
"Iar focul ..."
Istericul predicator nu isi termina cele spuse cand doi oameni in uniforme de politie il poftira in masina lor. Si asa vor auzi si ei acea serie de evenimente din viitor. Care poate nu va fi asa... sau poate va fi... Stie predicatorul nebun?
Unde ne indreptam atunci cand credem ca stim drumul? Ne indreptam spre destinatia dorita daca in pofida a ceea ce stim, drumul nu este cel bun? Cine ne poate spune? Cine (ce) este in noi. Micul contabil care aduna, scade, imparte si inmulteste ganduri, trairi, sentimente, durere si bucurie, alte senzatii. Pe toate le are dispuse in registre, in sali imense asezate in suflet si minte. Nu ii place sa fie deranjat, intrerupt din tot acest proces matematic. Dar asta nu inseamna ca nu lucreaza in conditii de stres. Pentru ca fiinta umana nu este cea mai linistita fiinta din univers. Contabilul alearga intre sali si registre, cauta si gaseste solutii. Greseste? De putine ori. Ba nu! De multe ori, ar putea spune unii, de foarte putine ori, ar spune alta lume. Fiecare, in functie de memoria genetica sau baza de date acumulata pe care o are. Ia deciziile cele mai corecte? Acelasi raspuns. Ne putem increde in el? Nu avem de ales. Sau avem? Aici, raspunsul la aceata dilema rezida din dorinta si puterea noastra de a il upgrada. Sa il ajute sa gaseasca caiete noi cu date, sa imbunatateasca baza prezenta, sa fie atent la problemele ulterioare, sa fie pregatit de a nu repeta istoria. Sa stie unde a gresit si sa puna in legatura formulele corecte. Vina noastra? Aceea de a nu fi atent la el, de a il ignora, de a rade el, de a il inchide in sala lui si de a-i stinge lumina, de a-i da un pahar de suc de portocale cu gheatza, dar fara suc, de a nu avea puterea sa il asculte, de a nu sti sa ii comunice ideile in exterior. Este trist sau bucuros vreodata acel contabil? Nu. Pentru ca el nu este decat o sinapsa, un neuron, o celula. Componenta organica de baza a fiecarui organism viu nascut din fructul pacatului. Si celulele nu au suflet. Au doar amprenta genetica. Sunt mici soldati in armata care compune un om,care ii asaza muschii pe schelet si peste toate, tesuturi. Si alte celule, aparate si sisteme...

Copilul se gandi la vorbele predicatorului si unde aveau ele sa se sfarseasca. Acea descriere a sfarsitului ii traia acum in minte. Focul final avea sa fie izbavitor? Avea sa il cuprinda? Putea trece de parte alba a luptei din bine si rau? Il va lua prin surprindere aceasta lupta, mistuirea divina a tot ce fusese pacat? Sabia Providentei il va nimeri si pe el? Dar daca... totul este interpretat gresit? daca totul este invers fatza de ceea ce stim? Daca totul avea sa nu se termine si sufletele vor bantui in ceatza gri, in ceatza pacatului care le inconjoara? Daca nu avea scapare din ceea ce nu voia sa fie, din ceea ce nu stia ca poate sa existe, din ceea ce nimeni nu stia ca poate sa existe?
De ce nu se intreba cand va veni aceasta pedeapsa divina? focul...cum va fi ?

Si totusi a venit! Flacari peste univers, dealuri, cer si vegetatie, cirede de vite alergand ingrozite de forma iadului, obiecte arzand si zburand in orice directie, aruncate de o mana invizibila, fum mult, haos, cerul e mort!, urlete, zgomote de fiare maiestuoase care slujesc o parte a conflictului, si mai multe urlete. Vaiete si blesteme, plansete si rasete isterice, oameni panicati si resemnati, monstri ciudati cazand peste ei si inghitindu-i cupofta.

Printre toate, un cal alb aflat sub o fiinta din lumina venea si culegea cate un suflet tragandu-l spre el catre dorinta de a trai. Catre dorinta de a isi ispasi pacatul. Fiinta din lumina era neclara.
Nu trebuia sa aiba un chip, nu trebuia sa aiba un nume, caci toti il stiau. Era chiar Fiul Omului? Era doar salvatorul lor, era doar o clipa care le intindea o mana, era doar o speranta in ultimele clipe ale fricii, in ultimele clipe ale resemnarii, in primele momente ale unei noi vieti.
Sau nu. Era puterea din el, izvorata din visurile lui, din dorinta vanitoasa de a cuceri totul, din credinta, din orice era bun si stia asta.

Copilul se rugase destul, poate, in toate aceste ganduri.

La un moment dat, in toata acea nebunie, fusese observat de catre omul de pe cal, scos din trenul contorsionat si salvat.

In patul de spital, strangand in pumni asternutul, o intrebare ii macina si ii prafuia secundele: Unde trebuia sa ajunga?