Fiara

ai vazut nopti in care
lumina sangelui
iti bucura sufletul.
nopti in care coltii
iti muscau din buze
nerabdatori sa sfasaie
sa smulga bucati de carne
si sa le arunce in laturi
pentru a ajunge la vase
la oase si cartilagii.
sa atingi cu coltii
esenta insasi a vietii
caldura trupului,
cat mai adanca.
atat de dureroasa.
sa te izbesti de os,
fiorul acelei secunde
sa iti acapereze nervii
sa iti cabreze cortexul.
sa te opresti din atacul
asupra carnii si a vietii
si sa urli, pana in luna
si pana in sufletul omului
pana in abisul cel mai intunecat
al campurilor si al padurii.
de unde omul isi va pretinde legende
din care iti va folosi puterea
pentru a isi speria dusmanii.
si dupa sute de ani
cand isi va fi consumat razboiul
tu vei disparea
cand intunericul va disparea.
cand brazde de lumina
vor cutreiera padurea
aduse de
glasuri care nu cunosc legende,
povestile cu spaima intunericului.
glasuri care nu au visuri.

acum, infige coltii
si cucereste viata.
respira mirosul mortii,
degusta fantana de sange.
nu asculta,
iubita mea fiara,
ce-si sopteste o buha
care se va reincarna
in randuri de cuvinte
absurde.

Acolo si aici

Fantoma din lumea ta,
atat de reala acolo unde
nu poti ajunge.
departe,
prin timp si spatiu
portiune de istorie,
fragmente de carti sfinte
si pergamente antice.
in lumea ta
indiferenta,
incertitudinea,
nesansa,
tristetea
sunt drumuri spre salvare.
dar...acum,
ignoram
zambetele voastre
din lumile in care
da, ai ghicit,
ingerii poarta aripi de demon,
iar ingerii, priviri piezise.

vom arde templul!
vom prabusi altarul
iti vom arde idolii
si aurul il vom preschimba
in gloante din aur
pentru
(da, ai ghicit!)
gloante
sa reusim
sa doboram
ceea ce sta in calea
Unicei forte!
nimic nu ne invinge!
dupa lupte din afara timpului
stam, invingatori,
pe campia mortii
unde corbii aduna plagi
ale celor care au cutezat
sa ni se opuna cu falsii zei.
in ziua victoriei noastre
vor trece coloane
de prizonieri
care privesc acum in praf
nelamuriti,
tacuti.
te vei afla intr-una
imi vei cauta privirea
intre cei liberi
asteptandu-mi o lacrima sa ude pamantul
sa piara seceta
sa creasca o floare.
sa se formeze o umbra.
prin fata mea
ai avut amintiri
cand ai vazut sprancenele.
dar, cautandu-ma sub ele,
eu priveam prin pleoape
un scut sa ma ajute.
iar pe tine, sa te scape
de abisul dorintei
pentru o lume intunecata
in care chiar eu
deseori cutreier
pentru a aduce speranta.
si inca speri sa vina ploaia de sub ochi
dar sirurile de prizonieri
coboara trepte de mausoleu
pentru ca da, ai ghicit,
invingatorii scriu istoria
iar masele ne cer in cor:
"nu luati prizonieri!
nu luati prizonieri!"
o lume democratica
sau daca-i doar
insetata de sange?
maselor le ascultam vocea,
va trebui sa respectam
o lege de cand lumea,
de cand Batranii s-au decis
sa inceapa primar
sa caute filiatia divina.
caci,
ieri si azi
pentru ca maine nu vom sti,
cu orice cost,
in lumea reala,
in urlete salbatice,
cu arme inaltate in cer,
vom respecta:
"vox populi, vox dei".

Seri

cum dispar
desi au venit deodata
cand credeai ca doar dispar.
ca in gangurile dintre blocuri
traiesc vietati ce-si traiesc moartea
cand treci spre casa in serile
care nu ai fi vrut sa existe.
serile in care vorbele
sunt mai crunte decat
ploile biblice
de smoala sau broaste.
serile pe care si tu le stii
in care stii ce carte are
ce carte joaca,
sa fie rosu? sa fie verde?
sa fie o cruce?
sau saltimbanc?
parca acum,
pe langa gangurile cu monstri
decizia de mai devreme
nu a existat in timp
ci aici, in seara tarzie, ai fi fost mereu.
teama omului
de ce e dincolo de ganguri,
in lumea monstrilor,
a disparut.
fiindca esti doar un gand
care cutreiera o strada.
o amintire venita
cu viteza luminii iti spune doar:
"inima ta a batut ca in ziua in care
a inchis ochii si a acceptat.
deschizandu-i, ti-a zambit
si ti-a soptit
cuvinte eterne."
inima a batut la fel
cu unicul detaliu
ca s-a zbatut
in partea intunecata
in care veneau explozii de durere
dorind sfaristul egoist al lumii.
o izbavire.
care nu vei sti cand vine
pentru ca iti formulezi dorinta
sa nu vrei sa ajungi in lumea
mortilor care traiesc
ascunsi dupa ziduri
desenate cu sange de nebuni
care prevesteau
ce stim.

Doar o clipa

Doar o clipa,
asteapta-ma...
nu-mi arunca prosopul
promit sa ma ridic
privind prin stropi de sange
si capilare de durere.
din inima bubuind sa fuga
promit sa ma ridic,
promit sa ma ridic,
promit sa ma ridic!
si decizia asta se pierde in mine
se cutremura ringul!
nu ne-am descoperit adancul,
momentele isi cauta solutii.
deodata este frig
si corpul mi se termina
incepand cu degetele
care dispar, in nicaieri.
promit sa ma ridic,
atat a ramas din mine
un gand care
se dezvolta incert.
nimic.
nimic nu ma mai intoarce.