luni, 29 octombrie 2007

spre miezul noptii, gandeam la

stim ce inseamna sa tinem la o persoana? sa ne dam inapoi in fața dorintelor ei si sa ii admiram visurile? sa fim aripile pe care sa si le puna in indeplinirea fericirii sale? sa ne sacrificam placeri pamantene, dar fara compromisuri principiale, pentru a vedea un zambet? si altul? si, mai apoi, altul? avem curajul sa recunoastem ca tinem atat de mult la o persoana incat am renunta la mizeriile unei zile pentru a o face cea mai fericita? sa ii aduci fiecare secunda de fericire doar printr-un cuvant pe care sa il furi pentru eternitate dintre toate celelelate existente in lume? sa vrei sa ii spui toate cuvintele care sa o duca departe, in alte dimensiuni? in alte universuri, pe acelasi glob, tropice si poli. sa nu iti doresti decat ca nanosecundele unui sarut sa spuna macar un sfert din tot ce simti pentru ea? sa speri ca ea va fi mereu acolo? sa nu traiesti atata timp cat ea nu este langa tine in momentele ei de cumpana, dar stiind ca ii fi bine, neajungand in obsesie pentru ea? sa crezi in ea, sa crezi ca ea va invinge si ca impreuna veti cuceri lumea? ca veti fi unul langa altul atunci cand veti inchide ochii...


dar, deodata, in momentul acela blestemat si ciudat, o implozie, gresim. el, ea, ei, voi, eu, noi. si atunci, lumea se termina fara Apocalipsa sau cu una atat de sumara incat ar face brazii din cei mai ascunsi munti sa se intrebe daca ei nu cumva traiesc vesnic. atunci, totul ne duce direct si fara oprire in binecunoscutul purgatoriu. atunci, soarele apune in fiecare vibratie data de sangele pe care il simtim cum innebuneste in vene. cum luna este devorata de demonii noptii, iar stelele se adapostesc in nori. si cea mai marunta ploaie incepe sa picure. parca este smoala celei mai teribile Inchizitii. fara noima, fara logica, precum cel mai incredibil cosmar.
si nu stim ce se intampla. nu stim ca ne aflam de cate o parte a unei oglinzi. vedem doar ca de partea cealalta a iubirii, jumatatea este un demon, imagine distorsionata, ireala, incredibila. vedem prin geamul oglinzii ceea ce sufletul nu ar vrea vreodata sa stie ca exista in corespondentul lui din celalalt corp. si cum incet, incet, frigurile noptii fara luna, fara stele, fara zori, fara apus, fara rasarit, ne acopera, ne inconjoara, ne intra in suflet. doua parti ale unui fost intreg care tremura in strazile dosite ale unui oras parasit. orasul fara viata care se scurge usor pe langa tine, cu ziduri ireale si strazi precum prapastiile. si nu poti face nimic decat sa astepti ca tot acest curs sa ajunga undeva. iar ea sa se afle in acelasi oras, in aceeasi stare si sa nu stii.

asta te-ar face sa te simti mai bine? in momentul acela, totul s-ar sfarsi. te-ai trezi, soarele ar rasari, zambetul ti-ar cuceri fața si ai sti ca totul s-a terminat si ca viata o va lua pe o noua strada. fara complexe, fara dureri semnificative, fara nisip in ochi aunci cand nu mai ai lacrimi, fara dorinta de a termina orice socoteala cu zilele. te trezesti si decizi ca orice clipa merita atentie, ca totul traieste, ca totul este atat de plin de lumina incat ai putea fotografia fiecare astfel de centimetru patrat de viata. si iesi din casa. si viata ti se desfasoara.


dar nu este ce vrea sufletul tau sa vada. sufletul tau nu ar fi vrut sa moara. uitand de ea in acel oras, uitand de iubire in orasul bantuit si trist, in ultimul si cel mai de jos loc de pe pamant. fiecare pas facut in afara acelei camere omoara sufletul pas cu pas si sigur. indepartarea sigura de viul din noi ne omoara.
si nu este pacat? nu este absurd? sa vezi atatia oameni morti dimineata spre locurile lor de munca, asteptand vinerile si sambetele sa mearga in cluburi sociofage, fara cea mai mica putere de a cunoaste oameni in adevaratul lor sens? sa vezi cadavre care se misca cu figuri de clovni, dar fericite atat timp cat au o masca?

nu iesi pe usa aceea. nu te trezi in dimineata aceea. vorbeste cu soarele si amana-i rasaritul. ingheata clipele reale si porneste inapoi in acel loc cu geata gri inchis dupa ea, odata ce te-a strigat. adu-ti aminte de sufletul ei, adu-ti aminte ca sunteti jumatatile acelui intreg. nu uita sa iti faci scut din amintirile rasetului ei, armura din privirea ei si sabie din momentele frumoase dintre voi. sa cutreieri fiecare strada, sa infrangi orice demon, sa lupti cu timpul, sa lupti cu negura din jurul ei, sa lupti pana o salvezi sau muriti. sau mori. dar nu trebuie sa cedezi vreodata. nu trebuie sa cedezi pana iesi din aceasta lume. un erou va fi mereu viu, pe cand lasul va ramane mereu mort. lupta, astfel, pentru viata ei, pentru sufletul ei si scapa-l din acel loc trist si decazut. lupta cu linistea in suflet si cu convingerea ca trebuie sa ii fie bine langa sau departe de tine. lupta cu credinta in fortele binelui care va vor apara mereu de-acum incolo. arde orice obstacol malefic, si imprastie-i cenusa incat sa nu ramana vreo urma a acelei existente.


oricare ar fi finalul acelei lupte, in minte, in inima, in ganduri, dorinta pentru fericirea ei sa domine orice alta vointa pentru ea. nu este usor, dar stii cum te simti la final. iar daca nu stii acum, priveste mai adanc. pentru ea. pentru un vis.

Hourglass, The Same

Another song to ...



The guardian I ask

The guardian I curse

The guardian I prey to

The guardian I run of...




Who's the one to matter

You sing that through my letters!

The quest for promised lands

A mountain with infinite forests.




Hey, you, who cut the waves

My ship to my collection of dreams

Sailing to the future

Deaf to any illusory song on the Cyrenaic sea.




I'm no flying Dutch, no noble corsair

Despite them all and their voice

I hide for now to look myself

Watching the only important hourglass.




He rests in me, though damn me, if I seem too coward

to have the Faith to watch Him straight.

I'd like to see that coming

I only saw the fire.




Where are the stocks of prayers

Where is the power which they reside?

The words are obvious, the answer is simple,

'cause in the end... we have the Faith that cares.

vineri, 26 octombrie 2007

Calatorie

Teava de gaze de care se tinea copilul nu il privea cu mare placere cand acesta din urma incepu sa se legene la inceput usor si mai apoi din ce in ce mai tare... "Oricum ma va omori, el poate suferi. Sunt destule circuite electrice nesigure in preajma. Poate unul ma va ajuta sa il elimin". Privirea ei il tintui pe copil care, fiind absorbit de acel joc, nu se gandea la primejdia aflata atat de aproape de el. Dar sunetul strident si care devenea din ce in ce mai clar, il facu sa sara dintr-odata de pe teava. Aceasta se cutremura serios, maruntaiele si le simtea explodand. Blestema acel copil, blestema dorinta de a ii face rau, blestema orice... La naiba, durea!
Copilul statea cu mainile in buzunare privind de pe mormanul de lazi din lemn cum trenul se apropie de gara utilitara, cum se opreste si umple atmosfera cu aerul acela inecacios. Il trase puternic in piept. Ii placea. Oameni forfoteau in preajma trenului, descarcau si incarcau produse, urlau unii la altii, dadeau ordine, injurau, erau calmati de de alti oameni in uniforme ca de armata si faceau ca trenul sa semene cu un mic orasel foarte activ.
Gasi usor un loc intr-unul din ultimele vagoane ale trenului. Oamenii care incarcase nu se uitau dupa baieti care sa se suie in tren, ci urmareau sa termine odata lucrul pentru a isi relua jocurile de pietre sau poker american. Cauta in sac si scoase o bucata de branza galbena, plina de gauri. isi taie o felie prin care se uita la dealurile, vegetatia, cirezile de vite, caii, pomii, cerul albastru cu cativa nori rataciti, casele, localitatile care incepeau de la toc al micului geam al vagonulu si se terminau la cativa centimetri de celalalt. Cand toata aceasta lume deveni neatragatoare, bucata de cascaval a trebuit sa asiste la un scurt proces, urmat de o executie sumara in procesul de masticatie al baiatului. Nimeni nu isi va aminti de acel proces, nimeni nu a asistat la acea disparitie. Decat copilul. Visa la dealuri, cer si libertate. Atipi zambind.

"Pregatiti-va de ziua Judecatii de Apoi! Caci focul sfant se va abate spre voi, nu va ierta pe nimeni! Si cine va sta drept in fatza Domnului..."
Cuvintele predicatorului isteric trecura in fuga pe langa urechile biciclistului care opri la semnalul rosu al caii special amenajate. Lumea incepu sa traverseze liniile asezate paralel perpendicular pe calea lui. Baiatul traversa printre oameni grabiti, femei vorbind la telefon si razand strident, pustani agitati, batrani nevrotici, doi-trei oameni de afaceri. Trecu printre ei, precum alizeul trece prin trecatorile muntilor Atlas.
"Iar focul ..."
Istericul predicator nu isi termina cele spuse cand doi oameni in uniforme de politie il poftira in masina lor. Si asa vor auzi si ei acea serie de evenimente din viitor. Care poate nu va fi asa... sau poate va fi... Stie predicatorul nebun?
Unde ne indreptam atunci cand credem ca stim drumul? Ne indreptam spre destinatia dorita daca in pofida a ceea ce stim, drumul nu este cel bun? Cine ne poate spune? Cine (ce) este in noi. Micul contabil care aduna, scade, imparte si inmulteste ganduri, trairi, sentimente, durere si bucurie, alte senzatii. Pe toate le are dispuse in registre, in sali imense asezate in suflet si minte. Nu ii place sa fie deranjat, intrerupt din tot acest proces matematic. Dar asta nu inseamna ca nu lucreaza in conditii de stres. Pentru ca fiinta umana nu este cea mai linistita fiinta din univers. Contabilul alearga intre sali si registre, cauta si gaseste solutii. Greseste? De putine ori. Ba nu! De multe ori, ar putea spune unii, de foarte putine ori, ar spune alta lume. Fiecare, in functie de memoria genetica sau baza de date acumulata pe care o are. Ia deciziile cele mai corecte? Acelasi raspuns. Ne putem increde in el? Nu avem de ales. Sau avem? Aici, raspunsul la aceata dilema rezida din dorinta si puterea noastra de a il upgrada. Sa il ajute sa gaseasca caiete noi cu date, sa imbunatateasca baza prezenta, sa fie atent la problemele ulterioare, sa fie pregatit de a nu repeta istoria. Sa stie unde a gresit si sa puna in legatura formulele corecte. Vina noastra? Aceea de a nu fi atent la el, de a il ignora, de a rade el, de a il inchide in sala lui si de a-i stinge lumina, de a-i da un pahar de suc de portocale cu gheatza, dar fara suc, de a nu avea puterea sa il asculte, de a nu sti sa ii comunice ideile in exterior. Este trist sau bucuros vreodata acel contabil? Nu. Pentru ca el nu este decat o sinapsa, un neuron, o celula. Componenta organica de baza a fiecarui organism viu nascut din fructul pacatului. Si celulele nu au suflet. Au doar amprenta genetica. Sunt mici soldati in armata care compune un om,care ii asaza muschii pe schelet si peste toate, tesuturi. Si alte celule, aparate si sisteme...

Copilul se gandi la vorbele predicatorului si unde aveau ele sa se sfarseasca. Acea descriere a sfarsitului ii traia acum in minte. Focul final avea sa fie izbavitor? Avea sa il cuprinda? Putea trece de parte alba a luptei din bine si rau? Il va lua prin surprindere aceasta lupta, mistuirea divina a tot ce fusese pacat? Sabia Providentei il va nimeri si pe el? Dar daca... totul este interpretat gresit? daca totul este invers fatza de ceea ce stim? Daca totul avea sa nu se termine si sufletele vor bantui in ceatza gri, in ceatza pacatului care le inconjoara? Daca nu avea scapare din ceea ce nu voia sa fie, din ceea ce nu stia ca poate sa existe, din ceea ce nimeni nu stia ca poate sa existe?
De ce nu se intreba cand va veni aceasta pedeapsa divina? focul...cum va fi ?

Si totusi a venit! Flacari peste univers, dealuri, cer si vegetatie, cirede de vite alergand ingrozite de forma iadului, obiecte arzand si zburand in orice directie, aruncate de o mana invizibila, fum mult, haos, cerul e mort!, urlete, zgomote de fiare maiestuoase care slujesc o parte a conflictului, si mai multe urlete. Vaiete si blesteme, plansete si rasete isterice, oameni panicati si resemnati, monstri ciudati cazand peste ei si inghitindu-i cupofta.

Printre toate, un cal alb aflat sub o fiinta din lumina venea si culegea cate un suflet tragandu-l spre el catre dorinta de a trai. Catre dorinta de a isi ispasi pacatul. Fiinta din lumina era neclara.
Nu trebuia sa aiba un chip, nu trebuia sa aiba un nume, caci toti il stiau. Era chiar Fiul Omului? Era doar salvatorul lor, era doar o clipa care le intindea o mana, era doar o speranta in ultimele clipe ale fricii, in ultimele clipe ale resemnarii, in primele momente ale unei noi vieti.
Sau nu. Era puterea din el, izvorata din visurile lui, din dorinta vanitoasa de a cuceri totul, din credinta, din orice era bun si stia asta.

Copilul se rugase destul, poate, in toate aceste ganduri.

La un moment dat, in toata acea nebunie, fusese observat de catre omul de pe cal, scos din trenul contorsionat si salvat.

In patul de spital, strangand in pumni asternutul, o intrebare ii macina si ii prafuia secundele: Unde trebuia sa ajunga?

miercuri, 24 octombrie 2007

Jacob's Ladder

Jacob's ladder, take me where He wants me...

Spinning present into the future
vortex of feelings, chaos for thoughts
remorse for all unwilling words
that pass like bullets
from one's dark side
to other's warm soul...
i'd know the reason
for there's no treason
but who's going to plead
in front the judge of destiny?
halfs to go away
smiles to fade on cry
dreams who try to fight
one's struggle to survive
one's struggle to become...
(a half)
for they not care,
the sphere burns inside the Styx.
We search the light,
though torn apart.
Memories undying
moments we shared
love they speared
they must pay the ransom
for the desired silence...

indeed, faith is a weapon,
no matter all that happened,
...the future must have her happy!

Jacob's ladder, take me where He wants me...

black and white,
good or wrong
demons and angels,
Mr Singer, where do they want us?

vineri, 19 octombrie 2007

Toscana

"buna dimineata", i-a soptit un glas
o voce, o soapta, un gand...
caci doar un gand ii apara venele
de a deveni una cu gheatza
un cerc inchis, o noapte luminata.

atunci privea spre cerul alb
"la mia principessa toscana"
cu parul viu si ochii calzi
cu zambetul celei mai frumoase primaveri
venind alene din Apenini.

caci cantecul unui menestrel
ziduri florentine indoia
si strazi lipea
mai e nevoie
sa pomenim... destine?

in seara aceea cu stele linistite
in piata mortii si a venirii regilor pe lume
acelasi menestrel tinea urat
luminii difuze si nu numai ei
caci ea stia sa-si poarte de grija...

printesa zambind ca primavara
atrase stelele spre un cavaler
cruciat, venit din alte vremuri
care pornise atunci sa cucereasca
o ultima dovada a existentei Lui...

o umbra din colb la inceput
un mers agale devenea
o soapta din vreme in vreme
si-apoi o voce si alt zambet.
ochii lui pareau atat de adanci printesei...

"Printesa mea", nu fara rusine
"adevarat ca acestea sunt cantecele ingerilor"
si rusinea crescu
"dar as putea sa le ascult pentru totdeauna
alaturi de zambetul tau fantastic?"

raspunsul ei nu l-am fi putut intelege
daca am fi avut o mie de urechi
caci doar cantecul acelui menestrel
era martorul vointei ei
vointa ei de a fi cu el...



luni, 15 octombrie 2007

Cuvinte pentru pian

Drumul spre casa era acelasi ca in fiecare zi: pe langa magazinele cu dulciuri unde privea ceva mai atent, pe langa cel de instrumente muzicale unde privea si mai atent si pe langa cel de arme unde nu privea deloc cu incantare. Lumea se scurgea obosita spre case dupa o alta zi de lucru, privirile cautau orice in asfalt care le-ar fi putut distrage macar pentru o secunda. Austin trecu de magazinul de arme, merse 100 de metri si se apropie de scara blocului. inspira si expira pentru cateva momente si privi in sus spre balconul lor. Isi indrepta privirea spre usa si intra.
Dusul i se aseza providential in toti porii si se indrepta spre bucatarie. Cele cateva sandwichuri isi aflau ultimele clipe in marea de acid gastric, toata aceasta activitate dand creierului o senzatie de somnolenta pe care Austin o intampina impasibil. Atipi in fotoliu si trecura cateva minute, zeci de minute sau veacuri cand auzi o bufnitura, doua, trei, iar Anges se descalta nervos dupa ce geanta ei zburase spre un colt al incaperii. Se ridica din bratele fotoliului si privi atent catre geanta din coltul incaperii. O puse pe masa.
"Nu era nevoie... Multumesc oricum", primele cuvinte ale femeii in acea seara.
"Cu placere"... un raspuns din familia toropelii de mai devreme.
"Cum ti-a fost ziua, Anges?"
"Tu cum crezi? Superba, incredibila, de vis....Doamne, ce intrebare pui..." Si cuvintele trecura cu un zgomot ascutit pe langa urechile lui si se oprira in peretele din spate, lasand niste urme adanci.
"Ma duc sa mananc ceva. Sandwichuri...ca doar asta stii sa "gatesti", domnule...."
"In regula...pofta buna"...
Seara ocupa apasat apartamentul, zona, statul, tara, sfert de glob si mai mult...
Poate adormise vreo doua ore cand din strada incepu sa auda zgomote infundate si strigate. Se gandi la masina, sa nu sara vreo fiinta a intunericului pe ea. Se apropie de geam si dindaratul perdelii, ultimele scene ale unei drame i se prezentau gratis, fara bilet: un batran era batut cu bestialitate de doi tineri veseli de parca pasau intre ei o minge de fotbal. Se uita cum batranul incearca de cateva ori sa se ridice, dar defiecare data, batranul incaseaza o lovitura si mai dura decat precedenta. Picioare si sange, pumni si dinti, cioburi de ochelari si pete de sange pe asfalt. Lumina difuza si jocul de umbre erau un spectacol pe alocuri fascinant in grotescul lui. Cele trei forme, cei doi ingeri ai mortii, cel care avea sa dispara din aceasta dimensiune. Actorii acelei piese din teatrul vietii, ultima pentru ultimul, alta, pentru cei doi. Care pareau niste uriasi, cu umbre din ce in ce mai alungite. Incetul cu incetul, nu se mai auzeau voci, decat lovituri inabusite si gafaituri. Aburi ieseau din organismul contorsionat, precum un steamer care se straduie sa iasa din portul unui fluviu. Cativa pasi in fuga pe trotuarul de sub geamul lui si fuga celor doi de visavis. O varianta macabra a unui concurs olimpic.
"Ti-a placut, nu?! De ce nu ai intervenit cumva?"
Pana sa rationeze, vocea parea venita din mintea lui, de undeva din adancurile subconstientului, cuvinte grele precum balastul care nu elibereaza un balon sa se inalte. Era doar Anges care il privea prin semilumina. Dar privirea aceea continea cateva fraze de care ar fi vrut sa se fereasca precum Neo. Oare Neo putea sa se fereasca de vorbe asa cum se ferea si de gloante? Poate nu si de ale soacrei. Zambi.
"Desigur, e amuzant. Sa stai si sa privesti ca la teatru cum moare un om sau e pe moarte. Cum ai putut sa stai acolo? De ce nu ai scos capul pe geam si sa strigi la ei?! Nu te inteleg...De unde atata slabiciune? Atata lipsa de implicare....Esti incredibil..."
Nu se putu feri de toate cuvintele. Mare parte il nimerira in piept, in frunte, in ochi. Care incepura sa sangereze. Doar pentru o fractiune de secunda. Fractiune de secunda care il tulbura, care nu ii facu placere, pe care ar fi platit o zi din viata sa nu o traisca atunci. Poate semilumina il ajuta.
"Esti patetic..."
Sau poate semilumina nu il ajuta. Ea se arunca in asternuturi (era campioana mondiala. Cea mai frumoasa in opinia lui). Se aseza si el langa ea, langa un mic iceberg fara implicatii momentane. Trebuia sa aiba grija sa nu faca greseala capitanului de pe Titanic. Nu subestima acel cub de ghiata. Acum te gandesti la un pahar de whisky cu care sa il asortezi, iar in secunda urmatoare, iti canta orchestra nebuna. Ce i-o fi indemnat sa cante? Sau era doar o legenda? Poate au fugit primii.. si de dragul unor povesti, cineva a inventat chestia asta care a prins in film...
"Buna seara, domnule Tavan"
"Salut, Austin. Nu ai somn?"
"Nu prea...ai vazut ce s-a intamplat?
"Mda...trist...mi-a adus aminte de o intamplare nu tocmai vesela"
"Ce intamplare?"
"Eeehh...i s-a intamplat unui var de-al meu dintr-o casa din secolul 19. O casa superba, te-ai fi indragostit imediat de ea. Nu ma intreba pe mine in cate nopti am adormit visand la ea... Si intr-o zi, cativa tineri cu ciocane au pornit de sus...in alta zi, o macara cu bila de fier a terminat totul...am plans ceva vreme dupa ceea. Partea amuzanta e ca voi credeati ca vecinii de deasupra v-au inundat, ei nu recunosteau si tot asa. Cred ca iti aduci aminte de acel moment...hihihihi"
"O,da...imi aduc aminte...tu erai? Tin minte ca era sa ne dam in judecata unii pe altii in acel moment. Amuzant"
"Imagineaza-ti cum ar fi fost..."
Austin isi trase usor plapuma peste ochi si adormi.
Ai fi putut spune despre el ca in ziua aceea inca dormea, sau cel putin o emisfera a creierului. Emisfera cu reflexe. Se gandea la acele momente ale teatrului funest. Cum doua vieti, o trimit pe cea de a treia inspre Styx. Cum el privi cu placere acel spectacol. In mintea lui, stia ca nu avea ce sa faca. Nu se putea implica in acel destin. Stia ca asa trebuie sa fie. Nu se intreba de ce. Stia. Stia ca ratiunea ii spunea sa intervina, dar tot ratiunea ii va fi nascut alte si alte intrebari... Asistase la sfarsitul unei vieti. Nu avea puterea, nu ii permitea puterea lui, liberul lui arbitru sa intervina. De ce naiba nu isi putea explica asta in modul uman explicabil? Nu stia. Daca s-ar fi interpus intre destine, ce rezultat ar fi avut piesa de teatru? Sa fi fost prea slab? Sa fi fost prea atasat de drama? Si totusi, murise un om. Titluri de ziar, insa niciunul nu ar fi putut relata tragedia antica de pe trotuarul de visavis...
La serviciu, il lasasera in pace. Ii stiau momentele si atata timp cat isi facea treaba... Acasa, ea ajunsese mai devreme. Cateva cuvinte fara noima, cateva cuvinte fara inteles pentru starea lui. Ea se duse in dormitor. Austin privi catre sufragerie si umbra de langa perete. Se apropie. Pianul incepu sa toarca domol sub mangaierea lui. Aveau o relatie aparte. Scaunelul intinse bratele si corpul se aseza calm. inlatura cele cateva portative de pe capac. Clapele, precum o dantura perfecta decorata cu striatii negre zambeau catre el. Le era dor de atingerea degetelor lui, de combinatiile dintre ele pe care le aseza in melodii, alaturari care incantau cele mai frumoase energii pe care un pian le putea iubi. Lemnul lui si bucatile din metal se aranjau in perechi si dansau prin camera impreuna cu scaunelul care il purta pe Austin in toata acea miscare nebuna. Notele capatau viata semanand cu cete de copii care alergau nebune dupa acel pian zburator si perechile lui de dansatori. Iar Austin statea cu ochii inchisi si visa la note, la operele pe care le aseza pe clape, la melodiile de demult, la istoria patrunsa de ele...
"Esti imposibil...Austin! Inceteaza! Este ora unsprezece noaptea! Tu te-ai gasit sa canti la pian!!! Esti incredibil! Opreste-te!! Nu ai niciun respect pentru mine! Aseara ai stat ca lasul si ai privit cum e omorat un biet om...acum stai si canti la pianul ala...Culca-te, ca maine iar te plangi la munca de oboseala. Hai, noapte buna!"
Vocea nu era tare, era din dreptul usii, a unei femei trezite din somn si fara prea mult chef de o lectie de pian in acel moment.
"Al naibii ghinion!" Gandul lui Austin era compus din aceste cuvinte. "Am uitat sa pun castile"...Si acel moment il facu sa se uite la pian inca o data: "Stii ca ne vom iubi mereu"
"Stiu, Austin. Stiu. Stiu ca va veti iubi mereu"
Si coltul camerei din dreapta sus cum privea el spre pian, se apropie repede. La fel si cel din dreapta. Imediat, urmara celelalte. Pana cand toata camera deveni un punct. Clapele zambira si degetele nu le facura sa astepte. Dansul isi relua energiile. Bucatile de metal si lemn se asezara in perechi si reincepura. Sa fi fost Sonata Lunii? Tot ce e posibil...
Nu putea afla totul...voia sa stie totul...stia pianul toate acestea?
Notele dansau si ele, in timp ce varfurile degetelor abia atingeau zambetul pianului. Iar Austin avea ochii inchisi. Privea prin pleoape in minte, in suflet. Prin perete. Tavanul il ghida spre dormitor. Acolo, Anges dormea linistita. Dormea cu capul aparand dintre asternut si perna. Inima si mintea ii spuneau ca inca o iubeste. Pianul isi continua dansul in acel punct care fusese odata o camera, iar Austin simtea totul undeva in suflet. Cu ochii inchisi.


miercuri, 10 octombrie 2007

privind spre linia orizontului

asa statea calaul sprijinit de stalpul din lemn de brad
asa statea si victima privind spre punctul lor comun
publicul tacut privea atent in urma umbrelelor lor.
nimic nu ii intorcea din drum
din moartea ce-i curpinse
pe toti, prin stari si prin accente
fetze lugubre si masti dintr-un infern
ce nu avea sa-ntarzie.
nu stim ce-mpiedica
pe autorul acestor randuri
sa le salveze soarta...
poate era ... prea egoist si implicat.
macar de le-ar oferi caldura
pentru a topi din masti
si astfel, ei ar putea sa vada
iesiri din propriul iad...

Cand totul se sfarsise

in ziua aceea au fost prea multe stiri: politica si fotbal. astea sunt mereu. dar parca in ziua aceea de noiembrie fusesera mai multe. vestea accidentului teribil prin care trecuse fusese indexata cinic undeva la si altele, desi in alte zile ar fi facut chiar prima pagina a unor siteuri. dar poate era mai bine. poate nu avea nevoie de comentarii absurde sau tampite. desi aici nu ar fi contat asta. oare ce ar fi contat atunci?
o operatie...un transplant...tuburi...forfota medicilor...tipete pe culoar...lumini de ambulanta...politie...declaratii...sange...pansamente...doctorul...broboane de transpiratie...aparate...multe usi...un copil care alearga pe culoar. si privire ii ramane fixata in dreptul acelui copil care alearga pe culoar. incearca sa il strige, dar abia isi misca buzele...parca iesira cuvinte..i se parea amuzant cum copilul alerga printre asistente si mese pe rotile fara ca macar sa le atinga...copilul intoarse privirea catre el. avea ochi caprui. asta a obsevat cel mai bine inainte ca privirea sa i se incetoseze si sa cada in calmul acela. ce culoare avea calmul? ar fi vrut sa stie. ar fi fost una din descoperirile fascinante ale lumii. nu era nici alb, nici gri, nici negru, nici verde. era o culoare. poate erau mai multe care se schimbau continuu...sau poate pour si simplu delira...unde era acum? de unde venea culoarea? unde disparusera imaginile trunchiate? si intrebarile astea disparura si ele imediat ce aparusera.
acum era doar calmul.
dupa un timp, aparura imaginile. de unde venisera? (dupa o vreme, in timp ce le traia, isi dadea seama ca proveneau din viata lui din ceea ce vazuse la un moment dat si care era indosariat acolo undeva). lansarea pe orbita a unui satelit. numaratoara inversa, flacarile rachetei lungi si albe desenate drept pe cerul albastru. zero..ignition..si racheta pleaca spre spatiu cu un satelit in spate. il va duce departe probabil. iar el se va duce si mai departe. probabil.
caderea Romei. barbari ataca ultimele ramasite ale garzii pretoriene si ajung in palat unde ultimul imparat al Romei se recunoaste invins. in oras, cad coloane, incendii se nasc oriunde, femei si copii alearga imprastiati. fumul acopera imaginile. era atat de calm...
un miting nazist...corturile unui trib slav aflat in nordul Marii Caspice..o fabrica de ciocolata..munti...paduri..pe deasupra carora zbura...in timp va fi reusit sa si cboare din inaltul cerului...era calm
corrida...taurul infuriat il ridica pe bietul toreador deasupra capului si cu o miscare scurta si decisa il arunca intre spectatorii ingroziti, dar care ramasesra la acel spectacol....copii asteptan pe Mos Craciun...un camp cu grane si tarani la coasa....o camila cu un pelerin in desert...zidurile Ierusalimului...o lumin alba...
nu..nu era o imagine...lumin alba (era o culoare!) incepea sa ii cucereasca privirea si imaginile de dinainte care isi luau triste, la revedere de la el. impreuna cu ele...calmul...

agitatie in preajma..un chiot...si mai multa agitatie...alti doctori, alti pereti, alte usi,niciun copil. simtea cum se pierde, cum nu isi gaseste stabilitatea. lume care il imbratisa. de unde venisera? cine erau? doctorii se aruncara asupra lui precum ulii (din acele imagini....) si care ii scoasera uneel tuburi, infingandu-i altele in nari si gura...multimea iesea pe usa...

atunci, in toata tristetea acelei agitatii pline de viata, cauta din priviri copilul cu ochi caprui. cauta calmul acelor vise.

fara cuvinte

as vrea sa-ti scriu un poem
fara cuvinte, fara glas...
imi pierd notiunea, dezamagesc ratiunea
incerc orice drog si orice cantec
pentru ca stiu atat de bine
acest drum de-ntoarcere in iad
excursii fara noima-n purgatoriu
pe care tu nu poti a le-ntelege...
sa-ti scriu poeme fara silabe
pe care meriti sa le asculti
nopti in sir cam cate noi ti-am plans
zile integi-n care-am sperat...
pleci capul cand iesi din scena,
eu, inca un drum in taxi
voci in preajma, noapte se agata de mine
inchid ochii si te visez mereu....
te visez mereu...doar pe tine...
si inchid ochii...
intr-un poem fara cuvinte...

Povestea copilului care a disparut

De undeva,veneau vorbele mamei lui. era chiar mama? cel putin asa suna vocea aceea. nu era loc de indoiala. era chiar mama. dar nu o vedea. tinea ochii inchisi cu atat de multa putere, incat ar fi sfaramat cat ai zice peste o piatra sub pleoape. daca stia ca asta e o conditie ca sa se mentina in starea aia, ar fi incercat...
- Aari, trezeste-te...
Mda..nu era loc de intors...si mai avea de asteptat cam 10 ani pana sa fie mai mare si sa nu mai fie obligat la supliciul matinal.
- Ti-am pregatit micul dejun, ti l-am lasat pe masa. Taica-tu a plecat dej la munca, am ramas eu sa te spal, sa te imbrac si sa te facsa mananci! nu uita ca autobuzul spre Keflavik azi ajunge mai devreme.
Aari privea deja muntii paziti de lacurile albastre si cerul gri. drumul spre gradinita era mereu acelasi, iar ritualul diminetilor precum aceasta ii era total indiferent. ce ar face fara toata aceasta viata? ar incerca alta. gandurile astea simple il faucra sa zambeasca exact in momentul in care suplinitoarea in varsta de 29 de ani se uita catre el. privirea ei mai rece decat gheata de afara ii indrepta sensul buzelor, nu ii putu insa detruna firul gandurilor. din cand in cand, cate o zdruncinatura a masinii ii ofereau noi unghiuri asupra panoramei acelui colt de Islanda. acelasi colt de cativa ani, acelasi albastru, acelasi gri, alt alb din cand in cand. aceleasi temperaturi, blande sau fioroase. fioroase? da. fioroase precum povestile copilariei cu toti acei monstri care traiesc dincolo de munti. dincolo de apele calme, in pesterile unde dispar cautatorii de aur si calatori pierduti de lume. ce ar fi cautat ei acolo? daca stiau toate acele legende...macar una sa fi fost adevarata si el sigur nu ar fi incercat.
ziua trecu usor la gradinita. aceleasicuburi, aceleasi litere,aceleasi voci de copii strunite de aceleasi voci pitigaiate si calde in acelasi timp ale educatoarelor. acelasi pranz, acelasi somn, aceleasi voci de copii. vorbea cu ele, era si vocea lui una dintre ele la un moment dat, dar mintea? mintea unde ii era? intr-o zi, o profesoara a chemat-o pe mama lui la scoala si a avut o discutie cu ea in care ambele il priveau ingrijorate. poate avea o boala, gandea el. i se paru un gand indiferent. o boala insemna sa stea acasa si sa nu auda vocile zilnice. i se paru un targ echitabil. ar fi batut palma. se si vedea cum bate palma cu om de afaceri din Vestul Salbatic pe care il vazuse el intr-un film cu cowboy. si in urma afacerii, sa aiba parte de ceva liniste acasa...
dar nu s-a intamplat asta. nu a putu tbate palma cu omul de afaceri. nu pentru ca acesta nu arfi putut sa vina, ci pentru ca mama nu a mai venit la scoala, educatoarea l-a lasat in pace, dar simtea ca ea il privea atent in continuare.
cum? omul de afaceri ar fi venit? da. pentru ca Aari putea sa cheme la el orice personaj pe care il intalnea in imaginile pe care le avea in fatza. cum putea asta? mai degraba de cand putea asta...dintotdeauna. era micul lui joc pe care nu il dezvaluia nimanui. daca altcineva i-ar fi putut fura din putere? asa ceva nu putea risca. asta era lumea lui si nu o impartea cu nimeni. avea el toata puterea unui zeu intr-o lume din alta parte decat cea pe care o observa plictisit, zilnic, printre pleoape.
un clopotel suna din vremurile prezente si toate vocile se ingramadira spre holul de la iesire unde cizmulite se ingramadeau la randul lor sa isi ia locul in picioarele copiilor, mai mult sau mai putin agitati. cizmulitele lui erau linistite, asa ca nu era nicio problema sa se aseze cuminti la locul lor.
in autobuz, gasi un loc liber undeva la mijloc si nimeni nu se aseza langa el. undeva, pe drumul dintre muntii strajuiti de lacuri si cer, autobuzul opri la un moment dat. un calator gasi bunavointa la sofer si suplinitoare pt un drum pana in oras. locul de langa Aari era liber. de ce nu s-ar fi asezat acolo. mirosul de aer proaspat si om care a mers drum lung ii umplu narile lui Aari, incat isi indrepta capul, din curiozitate, spre noul lui coleg de bancheta. un om intre doua varste privea inainte, in autobuz, iar cand Aari se uita spre el, intoarse capul. ar fi cautat privirea lui dac o putea descifra, dar era prea linistita. "cam ca a mea, poate" spuse copilul si continua sa il priveasca pe om. acesta zambi, la randul lui. "gestul asta de politete il vad mereu la oamenii mari...mila lor fata de fiintele mai putin puternice fizic.."
- cum te chiama? intrebarea veni calma
- Aari..raspunse copilul
- Aari..repeta calatorul...eu sunt Clark..sunt din Statele Unite...ai auzit de tara asta?
- Da...si copilul gandi: "cum credeam..aerul lui de superioritate este evident..."
- am venit in Islanda acum 15 ani...desi aveam un job bine platit la mine in Seattle, am venit aici sa caut altceva. crezi ca am gasit?
- eu stiu?! Aari era plictisit deja de acest om...asa ca raspunsul i-l dadu jumatate cu fata spre el, jumatate cu fata spre lacuri...
- iti plac lacurile si muntii? au atatea povesti acolo...povesti pe care nici nu ti le poti imagina..si pe care nimeni nu si le-ar putea imagina daca ar crede ca exista macar samburele acelor povesti..
Aari se uita o clipa spre omul de langa el. parea in acea secunda ca incuviinteaza cumva o poveste, cel putin una. voia sa stie .voia sa stie o poveste. voia sa stie ceva in afara cursului zilnic.
- cele mai serioase povesti, Aari, sunt cele cu fiinte din alte lumi care vin acolo si se dueleaza pentru ceea ce au de rezolvat in locurile lor de bastina. de ce vin tocmai aici? poate le place locul...poate aici au fost chemate sa vina in vremuri pe care nu le stim. cele mai grozave fiinte sunt un fel de soparle mari, cu ochii fierbinti si guri mari care pot inghiti 2-3 oameni deodata. au gheare de juma' de metru, picioare puternice si cozi cu care pot ridica pe sus un elefant. dar ochii lor fierbinti sunt cea mai teribila imagine a lor. atunci cand te privesc, simti toate pacatele tale cum se aglomereaza intr-un singur loc din inima. si atunci, aceasta pocneste. iar lighioanele astea ale iadului iti iau sufletul. asa ca e mai bine sa te feresti de ele. pentru ca nu ai scapare daca te-au gasit. si pustiesc locurile in care stau, arunca flacari si cauta mereu victime. atunci cand nu au treaba cu oamenii se bat pentru suprematie cu celelalte fiinte. ceva intre ingerii pe care ii stii tu din povestile cu Biblia si vulturi. o combinatie ciudata de corpuri. uneori, sufletele facute captive de lighioane, sunt recupoerate de ingerii-vulturi. uneori.... tot acestia opresc de cele mai multe ori ca lighioanele sa vina in satele si orasele oamenilor. au pus un brau magic in jurul muntilor si doar, demult, acum o mie si ceva de ani, o lighioana a reusit sa fuga si sa dispara in lumea oamenilor, spre Anglia. nimeni nu a gasit-o vreodata.
Aari era captivat de povestea acelui om. acum, statea si privea inainte, in scaunul din fata si vedea tto ce calatorul ii povestea. erau povesti care ii ridicau pulsul. erau povesti care il faceau cumv sa se simta viu. erau povesti care ii parea reale. poate pentru ca ele erau reale! ata tde simplu...atat de simplu....
- ce zici de povestea mea, Aari? o crezi? dar zambetul calatorului spunea ca el stie ca aceea e o intrebare retorica. si parca tot cursul acelei vieti monotone se opri aici.
Avem nevoie de tine, Aari. Avem nevoie de toti cei ca tine. nu ne mai este usor sa luptam cu fiintele alea. avem nevoie de puterea ta. avemnevoie sa vii acolo. nu esti doar un copil. mintea ta ne da putere, mintea ta ne face sa existam peste lighioanele alea. nu-ti fie teama. cu noi, vei avea puterea de a lupta cu privirea lor. nu trebuie decat sa fii tu insuti. am ajuns primii la tine, pt ca in orice moment lighioanele pot iesi din cercul lor si pot lua pe cei de care noi avem nevoie. Avem imensa nevoie de tine, Aari!
baiatul isi sprijini capul de scaunul din fata. se juca asa, cu pielea fruntii in el..si se gandea. nimeni nu stia la ce se gandeste. nici chiar calatorul, care putu sa isi dea seama astfel de puterea copilului. secundele treceau mari si grase pe langa axul timpului din acel autobuz. vocile copiilor, zdranganitul autobuzlui sua orice altceva era ireal acum. copilul statea cu ochii inchisi si trangea din pleoape. da, ar fi putut sfarama o piatra intre ele. da, ar fi vrut sa schimbe tot acel curs al vietii lui. al vietii lor. in bine.
- da. vreau.
- Opriti, va rog, autobuzul. acesta se opri. si cand pleca, in urma lui ramasera un copil de mana cu un om mare. si o luara, incet, spre munti...


Nimeni din autobuz nu a putut sti ce s-a intamplat cu exactitate. nimeni nu isi aducea aminte cu claritate drumul spre sat, nimeni nu stia ce se intamplase cu Aari. cativa copii isi aduceau aminte de un calator pe care il luasera pe drum si care s-ar fi asezat langa Aari. dar semnalmentele lui erau inexistente.
Familia inmormanta dupa cateva luni un sicriu gol. iar dupa un an, Aari avu un fratior. iar amintirea primului lor copil incepu sa dispara. poate din dorinta parintilor de a scapa de durere si greutatile cosmarurilor. pana cand, intr-o buna zi, Aari disparu din amintirea lor.


Iar un calator povestea, dupa multe pahare de whisky, in pub-ul din centrul satului, legende din alte timpuri, cu lupte dintre bine si rau, legende cu un vultur inger care lupta cu demonii din munti...

no one's secret

the secret I hide
everyone has inside
the overdose of dreams
which i cannot blame...

wandering this planet
everyone has the right
to hide under the tree
living on that hill.

the bride on a bed
trucks entering a cake
dying light on the wall
all that you will never end.

maybe is there
maybe you live in here
maybe you dint live at all
certainty may not be the way.

what's your secret?
then she asked
never complaing
of the life on plain...

(well)
take my mad dreams
take my breath
breathe out your tasteless one
i'll show you how to drive this..

flying gas revolutionary bottles
green in flames is what they see
on to cleanest grey on sharpest Benz
moment is there, they deserve it on full account.

never to be said
the secret has died in us
maybe we'll have the power
revert it to overcome...

morning to be blurred

- hey, wake up...- shut up against the walls, make the morning to last for ever
- hear my whisper, 'cause i pray to that...
- hey, i dont trust a word
- maybe you saw thousands of them
- of what?
- of unreal words to crush away...
- i dont want my eyes to open
- and how you'd speak to me?
- you dont need to speak to me as i hear your skin
- maybe we're alone on Earth
- alone on what reasons?
- alone due to the dying morning....
- until my prayer will do it right....
- until then i mourn the morning, for its dying seconds...
- hold the sheets to make the sail....
- i dont see them nor feel them either...
- stop pretending to be dead on me....
- hey, shut up against the walls or make this morning to last forever..
- shhhh, as i whisper we'll make this ship to cast away....
- to where?
- from where ? might be the question...
- so...
- from the place where the sunrises die....
- to...
- to the place where the mornings will never die...
- well now....
- shhhhh, now hide into my arms...and we fly...
- ...please, last forever for my dreams to .... shhhhh....

prin vis

tastez, tastez...si degetele inceteaza a exista in forma lor naturala. parca se scurg printre butoanele de plastic catre circuite. si eu le urmez cu totul...circuite care ma intampina oarecum surprinse. de ce nu pe deplin? nu stiu...poate se asteptau sa trec odata si pe la ele..ma pierd prin fibra optica si dupa un drum scurt cu viteza luminii ajung intr-un camp alb si negru. litere, semne de punctuatie in diverse forme negre se risipeau pe o campie alba infinita...mergeam printre ele, impingand cateva cu varful piciorului, asa cum faci cu frunzele toamna. altele, capatau forme vii, de pisici care se alergau, sau chiar un greiere care canta linistit pe o feriga. totul intr-o miscare usoara, abia perceptibila a literelor, ca un fel de curent care strabate ace univers...stau cu mainile in buzunare si privesc linistit acest univers (ce vreau acum?). merg, impingand cu calm cateva litere la o parte. deodata, peretele alb dispare si ma aflu intr-o gara. am pierdut ultimul tren. il vad cu fumul lui semet cum se pierde in departare. un impiegat imi spune ca nu era al meu si ca al meu urmeaza sa vina. trece alt tren. si inca unul. si altul. si care e ultimul? intrebarea asta il blocheaza si zambeste. zambeste cu mii de zambete pe care le-am admirat pana acum in viata. (as vrea sa dispara totul...sa gasesc atunci o solutie). gandul mi-a indeplinit dorinta ascunsa adanc in mine si ma gasesc in fata unui deșert plin de tufe, arbusti nevrotici care mi se arunca la picioare, strigate de animale nevazute...si acelasi cer albastru pe care il visez (vad?) mereu. ce ma surprinde e linistea mea, care e dincolo de perceptia reala. de ce nu ma panichez? de ce nu imi pun intrebari? (de ce mi se pare normala toata aceasta succesiune de planuri?). atatea litere ma asteapta dincolo cand eu ma aflu la marginea deșertului. imi pun o mana la ochi si privesc peste orizontul acelui spatiu. (e atat de real!) simt chiar si mirosul tufelor imbibate cu particule de praf si vantul care imi trece prin par. (as vrea...). si animalele care parca ma pandesc. nu mi-e teama de ele. sunt parte a acelui tot, nu imi este teama de acel loc. (as vrea sa stiu ce...). incep sa pasesc printre niste bolovani mari cam cat mine. (de ce nu putem fi normali? de ce nu putem invinge mereu demonii?). gandul asta imi provoca o senzatie de teama. aceeasi rugaciune, aceleasi imagini in minte, aceleasi citate ("what man is a man if does not make the world better?"), aceleasi motivari. aceeasi melodie care ocupa aerul. "rosul aprins" sau "rosul care arde"...depinde cum vrea fiecare sa o interpreteze...din nou...din nou...din nou...(ce vrei Tu sa fac?). mda. raspunsul e la mine. vreau un semn (sau sa deschid un nou front?). vreau...nu stiu ce vreau...vreau inapoi in gara. vreau sa vad cand si ce tren am. vreau sa stiu cu exactitate (miracolul vietii, puterea mea, a ta...). sunt atat de egoist cand mi-e teama de necunoscut.
aici, in gara asta, se face, cred, diferenta intre oamenii care ies din viata cu capul sus si ochii limpezi si ceilalti, opusi in esenta. gri, fazi, urati, invinsi, fara puterea de a ridica un pumn mental cand trebuie. care o apuca pe strada din stanga, printre cladiri vechi, putind a mucigai, in loc sa isi urmeze liberi calea pe strada principala. negasind, astfel, ciocolateria de la colt...
(pana cand?) pana cand vine trenul. stau in gara, langa impiegatul care imi pare atat de cunoscut. parca a fost langa mine toata viata si va fi mereu pana voi vedea ultima lumina printre genele adormite. imi zambeste mereu. mi-e rusine de el. mi-e rusine sa il dezamagesc. mi-e rusine ca nu pot fi mai puternic. dar vreau. dar nu pot sa ii cer mai mult. el este mereu cu mine, imi dovedeste asta cand am nevoie, dar in mine e solutia. sa ma asez pe banca asta de lemn...privesc printre linii catre deșert si ma intreb unde se termina. nu stiu unde se termina, stiu ca deșertul in sine e echivalent cu intunericul de dupa ultimele raze de lumina care dispar printre genele obosite.
aici, in gara asta nu sunt singur. sunt ceilalti oameni de pe pamant azi sau maine. fiecare in planul lui, fiecare cu imaginea lui, fiecare cu perceptia lui, fiecare cu puterea lui. fiecare cu viziunea mai mult sau mai putin reala a impiegatului lui de miscare. si ce viziuni or avea...zambesc...ce ciudat...cum ne aflam aici toti in acelasi timp in afara dimensiunii reale, dar in momente diferite. eu sunt acum. eu sunt acum in visul asta. pe unde ies? poate e trenul care se apropie...

Plecarea

Linistea a fost sparta de rapaitul agresiv al unei mitraliere M-42, aflate in transeele nemtilor. Gloantele aruncau mici bucati de pamant in aer, in timp ce castile soldatilor romani se retrageau spre albia transeelor. Imediat, dinspre acestia incepura rafale de mitraliere care pana de curand fusesera in acelasi hambar cu M-42. Dupa deschiderea facuta de mitrlaiere, concertul de de strigate de lupta incepu. Soldatii puneau pusca la ochi si trageau inspre dusmanul care nu se vedea, dar erau siguri ca undeva, dupa ceata diminetii se aflau inamicii.

Strigatul lui fusese semnalul care se detasa dintre toate acele zgomote mecanice.

- Nea, Avraaaameeeee, nea, Avraaaaaameeee... m-au nimerit, nea, Avraaaameeee... maaaamaaaa... ma arde, nea, Avraaaameeeee... maaaamaaa mea ... o sa mor. ultimele cuvinte au venit trist si sec spuse, parand a nu avea nicio implicare din partea ranitului. un capitan se dadu spre el, pe sub ploaia de fier:

- Ce e, ma?

- Nea, Avrame..m-au nimerit nemtii...o sa mor...sa ii spuneti mamii ca am iubit-o si sa nu uite sa aiba grija de salcami.

- Ma, prostule, nu o sa mori. nu mori tu asa usor in mana mea. stai putin sa vedem ce avem in geanta sanitara. bandaje, fase, iod se amestecau pe rana din dreptul pieptului tanarului soldat Lazar Mihai. fiecare pansamewnt apasat pareaa ca il linisteste mai mult decat precedentul. stropii de iod il aruncau in realitatea din jur pentru cateva fractiuni de secunda, ca pansamentele sa il readuca inapoi. si tot acest joc nebunesc, sub acea oda monstruoasa de fier si pamant care acum parea a fi un cantec al unor zeitati titanice. bum-bum-bum-bum....urmat de un ratatatatatatata si, parca, undeva, urlete luate in diverse octave. cat poate tine toata aceasta creatie? cerul se ivea albastru cu pete albe si gri printre genele lui incovoiate de tarana si lacrimi. pleoapele deveneau grele, iar sangele pulsa din ce in ce mai nervos prin ele. si prin totul corpul. astfel, obositi, ochii doreau sa doarma putin, doar cateva secunde, in spatele durerii. si linistea astea veni sub cerul albastru. si gloantele si pumnii de pamant se faceau din ce in ce mai mici si putu sa treaca printrel ele, sa se ridice deasupra pamantului.

observa cumva un camp verde deasupra lui prin care vantul batea usor si in secunda urmatoare o durere surda ii acoperi corpul. un raset de fata il mira si il trezi cumva din durere.

- Mike, haide..nu te mai prosti. nu inteleg ce vrei sa imi dovedestiprin asta, dar inceteaza sa te mai arunci in sus si in jos in iarba. tanara bruneta tunsa scurt, cu o privire blanda si vesela il privea cum se incovoieste de durere. "O fi adevarata durerea?" era gandul predominant din mintea ei.

dar el ce gandea? el nu intelegea nimic. iesise cu Krista la picnic si, deodata, acel vis in cele cateva secunde. mintea lui era impiedicata de niste fire ascunse sa treaca dincolo pe drumul cognitiei. durerea de cap se acutiza, dar reusi sa se ridice cumva, cu gesturile unui om beat.

- Krista...tu esti , nu? mi-e cam rau...hai acasa.

- Iubitule, chiar ti-e rau? am inteles ca ai niste glume cam copilaresti, dar nu-miplace culoarea ta....ok..hai ca mergem.

in pat, acasa, cu o perna sub ceafa, se linisti intrucatva. Iubita lui avbusese grija sa nu ii lipseasca nimic in acele ore in care delirase in pat si statuse cu el intreaga noapte. Mike isi simtea capul imens si pulsand de parca betia vietii lui tocmai avusese loc in noaptea precendenta. si betia vietii lui avusese loc acum multi ani, cand avea vreo 15 si dadusera foc usii casei sefului ku-klux-klanului din zona. dar acum...acum durerea parea imensa...si cand se gandea la ea, devenea si mai puternica. ii acapara orice punct de reper din casa, incat pana si oglinda de deasupra ii transmite ca este sub vraja ei. paharul de aspirina ar fi trebuit sa fie un inger salvator, dar acesta il privea cu rautate. nu putea intelege ce i-a provocat aceasta durere. si visul ala..de unde venise?..fara o baza in ceea ce vazuse in viata lui. pentru ca stia ca visele provin din subconstient si au o baza in viata reala. dar asta?

cumva, adormi. si zilele urmatoare aveau sa fie din ce in ce mai calme. doctorii nu ii gasisera nimic, iar linistea lui il recucerea si aducea inapoi in viata. si la birou. mai ales la birou. cata placere ii facea acest lucru. nimic nu se compara cu secretara aspectuaosa dar proasta ca un capsator a sefului si care nu intelegea nici cum sa scrie un numar in memoria telefonului. si colegii simpatici si ipocriti care il intrebau mereu de Krista, plictisiti probabil sa-si spele mainile (oare?) dupa cele 2-3 minute de stat in wc. sau colegii din birou care erau preocupati de activitatea lor precum furnicutele de musuroi. isi dorea sa fie un mare bocanc. si tot ce sa vada sa fie zeama rosie-galbena cum se prelinge pe sub cauciucul talpii. inspira si expria de cateva ori si intra pe usa cladirii.

portarul era prea atent cu reluarea unui meci din seara precedenta, asa ca isi continua drumul spre lift. acesta veni destul de greu, iar usile se inchisera calm in urma lui. muzica din difuzoare curgea lin spre urechile lui, iar mocheta dormea pasnic sub perechea de sneakers. pana cand la un moment dat, gri-ul l-a inconjurat. da, culoarea gri era in jurul lui intr-un spatiu indescriptibil, parca nor, parca incapere si,intr-un fade in naucitor, zgomote de razboi incepura sa se pravaleasca asupra lui. incerca sa isi puna mainile in cap, dar nu reusi. erau amortite cumva si picioarele se inmuiara subit.

- nu mori tu cu mine de fata, mai, taca, ma...te fac io bine, ma, prostule. stai asa.

gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. lui Mike ii veni repede in minte acest gand despre un gand. trebuia sa il tina cumva intr-o realitate. dar ce insemna realitate cand in tot amalgamul ala de sunete, lumini, zgomote si cantece din iad el vedea, parca, traind, imagini intr-o limba ciudata dintr-un razboi necunoscut si indepartat in timp.

i se parea ca e subiectul unei butaforii, unui mis-en-scene sin perioada copilariei si a vizitei la muzeele armatei americane. cumva parea ca vede acel corp ranit si ingrijit de un alt soldat care se ferea din calea gloantelor. lacrimi mari ii navalira pe obraji. gandul pentru Krista i se parea prea real pentru momentul asta si voia sa renunte la el. lacrimile i se scurgeau pe maini, pe corp si se adunau cumva in dreptul pieptului. durerea din acel loc parea ca il arde, parea ca acolo este menita sa fie. daca in primele momente teama era ca o pelerina care il acoperea, acum o stare de clam parea ca este noul lui outfit. nu ar fi vrut sa se impotriveasca acestei ciudate situatii, nu ar fi incercat sa se opuna cumva prin vreo rugaciune, asta i se parea normal. sufletul lui se intorcea acasa dintr-o calatorie care nu fusese a lui. acum intelegea ca nu corpul trebuia salvat, ci menirea lui era sa ii elibereze sufletul comun cu a soldatului muribund (el?).
Rosti, in limba aceea ciudata care parca era a lui acum:

- Nea Avrame, parca ai aripi...

si inchise ochii privind spre cerul albastru cu pete albe si gri. totul se strangea precum varful unui con, el aflandu-se inauntrul acelei forme geometrice. iar gandul pentru Krista se departa usor pentru totdeauna, lasandu-l singur spre varful acelui con din care aparea o mica raza de lumina. disparitia gandului pentru Krista nu i se parea ciudata, ci simtea doar cum destinul lui si universul se impaca, cum sufletul lui se linisteste dupa zeci de ani de nonsens metafizic. Acum, sufletul lui putea sa doarma.

song on mute

die and resurrect
your angels shall be fighting

when the sun rises above
the fog of the unrested sea
clouds open the light
for the forgiveness.

my arms cover the dust
the winds blow me away
flying towards the blue
now i sit between the two.

the dark and the white
for the same reason to be.

one cold burning sword
the other Toledo born
kneeling to their masters
serving beside myself.

the song no one will write
the words no one will shout
the pages no book will have
explaining someone's hell.

i try to find the words to make peace
inside my mind
to understand the meanings
the purpose to unveal
the way to disapear.

the falling of one angel
lucifer's lesson
not to be forgiven
not to be learnt;
always loosing the wings
coward to stand aside.

die and resurrect
maybe you'll be the one
to have above your head
your angels who are fighting.

cioburi

ce nu a fost sa vina...

genunchii imprastiau bucatile de sticla in cele mai felurite si ciudate forme, iar sangele reflecta din ele, imbinat de razele unui soare care se ascundea dupa nori dupa cum avea el chef. mainile incercau sa aranjeze ce gneunchii deranjau. aveau clar viziuni diferite asupra acelui puzzle din cioburi. de unde venisera? aceasta nu era o intrebare care sa ii framante.
ochii priveau spre ramele care gazduaiu urmele stire ale unui geam care acum dorea sa isi recapete forma de acum cateva minute, apeland la mainile si genunchii ei.
nu credea ca exista vreo putere in acel moment cu exceptia celei fara anoima care ii pusese stapanire pe miscarile membrelor. si privirea continua sa iasa prin ferestre si se intorcea orbita de-a afara. unde soarele era regele intregului univers. care cat de mare era? puea sti? avea atat de putini indicatori in camera cu fereastra sparta. poate era mare, pt ca atunci cand se gandea la asta, un rau sarat ii inunda privirea. si strangea mai tare puzzle-ul in maini si firisoare rosii din ce in ce mai multe, isi croiau loc
printre cioburi.

in acele clipe (de mai devreme) nimic nu exista. nu trebuia sa existe. durerea si nimic in lume. negura nu exista. lacrimile nu existau. gandurile nu existau. cand a ajuns acolo? de unde venea in locul ala? nu mai trebuia sa existe nimic. decat clipa dupa. trebuia sa existe si un asemenea gand. o amintire a unui gand viitor. si asta avea sa ii salveze (sau nu?) mintea. in visul acela, printesa luptase cu pasarea mare ca un liliac din alte timpuri, aparase satul si se ingrijise de buna oranduire a recoltelor. aranjase hambarele cu provizii si discutase cu generalii strategiile de lupta care priveau imparatia ei. nimic nu avea sa cucereasca vreodata acel loc imens, plin de paduri de portocali, oceane de brazi, dealuri si rauri precum venele albastre ale unui corp care traia intens fiecare secunda din acele vremuri.

...un vis din viitor


"si de atunci tot cant
printului De Marco
un fluture sa-mi planga"

nesfarsit

Cel mai puternic gand care mi-a cucerit mintea in timpul filmului, a fost acela ca el a murit. ca filmul asta e neterminat, ca ar mai fi putut naste altele, ca ar fi ajutat colegii de generatie intr-o concurenta cu rezultate benefice din ce in ce mai vizbile. a plecat, rapit dintre noi, furat chiar de esenta personajelor traditionale din filmul lui. ultimul.
care este tema? eu am gasit mai multe: iubirea lui, devine a lor, trairile lui, devin ale lor, gandurile ei, devin ale lor, problema lor devine a noastra. si iubitul tareii asteia care poate deveni plecatul din tara asta.
subiectul este ultradezbatut, asa ca nu ocup spatiul cu el. vreu sa remarc altceva: stilul actorilor, modul lor liber d a juca. practic, in tot filmul nu gasesti un actor ingrosat in schita lui mai mult decat trebuie, asa cum suntem obisnuiti in cinematografia romaneasca. fiecare joaca natural, cursiv, replicle si gesturile curg flu, precum izoarele care curg spre implinirea marelui fluviu. nu simti vreo exagerare teatrala, personajele sunt cele pe care le intalnim la tara ieri, azi, maine. cel care la un moment dat il ia peste picior pe armand assante (care joaca peste ce a dat in filmele lui de categoria B ) am impresia ca este real. am mari dubii ca e chiar actor.
glumele sunt spuse din suflet, nu sunt vulgare, provoaca zambete prin conotatie, dar si un stil direct spus sincer. vulgaritatea este ponderata, in limitele normalului, nu zgaraie asa cum eram obisnuiti in alte filme.
california dreamin este plin de poezie (drumul ei cu americanul, insotiti doar de cel din shukar collective pare o calatorie mistica, rupta din real sau momentul cand ea invata engleza de la roman citind versurile piesei care da titlul filmului...). california dreamin este plin de drama istoriei Romaniei care ne urmareste ca un lant cu zale mari, gri, de la inceput pana la sfarsit. nu este ceva patetic, este ceva real, este ceva care ne ajuta sa intelegem mai bine acel sef de gara, un personaj antagonic jucat excelent de razvan vasilescu.
actorii tineri aduc in filmele regizorilor din ulrimul val (mitulescu, porumboiu, munteanu) un suflu definit, nou in cinematografia romaneasca si ne pot ajuta sa scapam de marotele "medeice" care bantuie patetic filmul romanesc.
sunetul, imaginea sunt peste medie, iar la un moment dat apare pe geamul unei camere de bloc un efect preferat al lui.
cele 2 ore si jumatate au trecut incredibil de usor. nu exista decat putine momente moarte care poate ar fi iesit la montajul final. pentru ca acest film ar fi trebuit sfarsit de el.
Cristian Nemescu a lasat asa insa, ultimul lui film. ca o dovada a crezului si sacrificului intru visul sau.

Comming Home

ugly queens, new grey born kings
hideous forms, nothing to love
i cut their path
no smiles around
only pain, suffering and hatred
abortion of the common sense
plagues of an all too soon cut dream
i prey for you to smile
i prey for you to hide
all the misery
for the uncut version of the nightmare
i fight. for now
show me how to smile
defeat the shadows around
nothing more than overcoats
alive in their endured lifes.
now..i wait...
for that smile to come...
for the breath to take me away
where no shadow dreams
that's the place of no uncut dreams...

simple thoughts

now, I just miss the times
you were dying on mine
arms that held you on the ...shrine
princess of light and princess of darkness
one and the same, maybe two bodies apart
i just follow you insane
no matter how the leaves
are going to their past
burning in their dreams
screaming the thoughts
i have kept for you...

trust

print my skin
Your name on it
now i look
over the sky
I see You smile
I trust in You.
It cuts my soul
her smile, your eyes
it's all i have
won't ask for more
the gratitude i have
for You to hold me
among your many fingers
now she turns
over the sheets
over and over again...
until i sleep
with no bad thoughts...

clipe

cine ar fi putut fi cu tine in clipele acelea? deznadejde, ai fi incercat orice sau ai fi luptat pana la capat? trista, incercai sa cauti viitorul in orice semn al incertitudinii clipelor care se amestecau haotic. un film din copilarie, un film cu pirati si mari indepartate, poate fantastice. de acel gand in acele clipe? ce te-ar face sa scapi? te-ar face filmul? te-ar ajuta cumva? cum traiesti atunci? cine e langa tine? lupti...
ochii tai privesc in sus, sufletul e trist, sufletul traieste fiecare clipa. o clipa, si inca o clipa, si inca una, si inca una, poate supravietuiesti. si poate ajungi sa plangi in timp ce iubesti. din nou, sau poate pt prima oara. unde ai fost? trebuie. priveste clipa. se scurge printre degete. inchizi pumnul si ea tot se scurge. pe unde? de ce? trebuie. ce ai face pt alte clipe in plus? frumoasa, vrei sa traiesti. nu intelegi de unde ai inceput sa numeri clipele, ai vrea sa traiesti viata simtindu-le, traindu-le. nu este nimeni, nu traieste nimic in preajma ta. pana intr-o dimineata. trebuie. nu vei inceta sa crezi. pana intr-o zi. cand clipele se vor sfarsi. atunci vei fi vrut tu asta.

Zeul Alb

Acul scartaia usor pe suprafata neregulata a placii de vinil. acordurile Recviemului de Mozart ma cufundau in linistea acelor momente. afara se pornise din nou viscolul, valuri de zapada napadeau prin curtea casei din Austin, Texas. Era undeva spre anul 1960 si toate serviciile meteo anuntasera o iarna agresiva din punctul de vedere al precipitatiilor. si iata ca oamenii de la meteo nu se inselasera nici acum. m-am aruncat la loc in pat, adapostindu-ma sub asternut, unde am intalnit corpul ei care traia usor, probabil in vis. am inceput sa ii simt pielea sub varfurile degetelor si aprobabil ca fiecare moment din dimineata aceea era o parte din rai. afara, ninsoarea ninsoarea facea un armistitiu cu pamantul, iar fulgii cadeau incet si calmi. ca in urma cu 20 de ani, in alte locuri, pe un alt pamant.

Fulgii cadeau si mi se asezau pe nasul aproape inghetat. in urma cu 3 ore, fiecare cristal minuscul ma facea sa imi duc mana la nas. ma enerva toata aceasta miscare. pentru ca trebuia sa fiu atent, in post nimeni nu misca, trebuia sa imi fac datoria. dar acum, cu nasul inghetat nu mai simteam nimic si aveam impresia ca o sa raman asa pentru o eternitate, sa devin un om al zapezilor. era datoria mea sa pazesc rondul prin zapada al evreilor incartiruiti in baraca 3B a lagarului. nu-mi facea placere sa stau acolo ca idiotul si sa ma razboiesc cu fulgii de nea. nu-mi facea placere sa stau ssi sa provesc cum la fiecare 5 minute, mai cade cate un batran in zapada. cel mai mult ma enerva mirosul. mirosul de jeg, amestecat cu urina si sange. dadeau parca un miros de dinainte de moarte. ii uram. ii uram pentru ca puteau asa. la cei 22 de ani ai mei, a mirosi asa era sinonim cu imaginea celor mai imputiti viermi care colcaiau scorburile trucnhiurilor moarte din padure. padurea in care mergeam cu Franz sa cautam insecte pentru laboratorul scolii nr.4 din Munchen unde invatam. nu era nimic gresit la varsta de 10 ani, poate doar faptul ca Franz era suparat uneori pe mine pentru ca Maria se uita cu ochii ei mari si cafenii la mine. nu puteam sa nu zambesc. buzele se lungeau de la sine, nu imi dadeam seama atunci de ce. si simteam cum o stare de bine pune stapanire pe mine. ghionturile lui Franz ma aduceau la viata.
anii au trecut, am ajuns in preajma razboiului. inainte, in cartierul in care locuisem nu avusese loc vreun progrom pentru ca singurele 3-4 familii de evrei isi cumparasera libertatea de la comandantul local si reusisera sa fuga in Canada sau America. ceva de genul... in rest, parca eram rupti de razboi. pana cand intr-o zi, taica-miu a intrat in camera peste mine si Maria (nu o facuse in 8 ani de zile) si printr-un mare noroc noi doi ne aflam in pozitii decente. vartejul care m-a curpins in timp ce el citea acea scrisoare s-a incheiat cand in unitate, locotenentul mi-a inamanat uniforma.
vizitele alor mei au continuat o perioada pana cand unitatea mea a fost mutata intr-un loc secret, cu un scop pe care il aflam acum in fiecare zi. sa profitam de ultimele clipe ale evreilor, tiganilor, homosexualilor, slavilor si alte rase care ni se spunea ca ne sunt inferioare. la inceput, am privit totul atent. am inteles ca diferenta dintre mine si ei era o arma. pe care o tineam eu. era apartenenta la o rasa (superioara, ni se spunea) si o traditie a puterii pe care doar noi, arienii o aveam. mi se parea amuzant deoarece la istorie invatasem ca noi cam veneam din paduri, in timp ce semitii descopereau teritorii, scriau harti, inventau tot felul de lucruri. iar noi ne alergam cu romanii cu batele. in fine, trecutul e mort, iar istoria o fac ei care acum tin puterea. nu il vazusem pe Fuhrer vreodata, dar eram vizitati destul de des de Himler. burduful de parfum se plimba cu privirea nebuna printre baraci si din cand in cand arunca un "foarte bine". se suia in masina si pleca.

ce tip trist. il priveam fara sa ma vada, dintre zecile de casti gri. un om care isi bazeaza existenta pe promovarea non-exitentei altora. pot paria ca inainte de razboi avea afaceri cu ei. dar, pe de alta parte, eram mandru. aveam prilejul sa servesc o misiune de inalt grad de securitate si in fiecare zi ni se prezentau avantajele pe care le vom avea dupa razboi. cand se va sfarsi. cand se va sfarsi? cand?

nici fulgii nu stiau sa imi spuna in timp ce priveam cum un batran cade in zapada, improscand fragmente de omat in jur. altii s-au repezit sa il ridice. aveau picioarele goale, carpe le atranu pe oase, muschii le disparusera demult. dar nu puteam sa fiu eu in locul lor. preferam asa. preferam sa urmaresc ultimele miscari ale unor batrani care au trait pe pamant. cum zboara scurt in zapada.cum improasca fragmente albe in jur si cum alte schelete le sunt alaturi pentru cateva secunde. si marsul reincepe. si totul atat de nebun mereu. in fiecare zi cand nu indeplineau o indatorire. astazi dimineata unul din ei nu reusise sa bata un cui in lemnul inghetat al baracii. asa ca restul (el fusese impuscat intr-un acces de furie al comandantului) marsaluiau in alb in fata mea. in acel moment am inceput sa inteleg.

"Michael, vino du-te in sectorul F. este o problema acolo cu niste prizoniere. curvele alea vor sa moara de mana noastra vad. ce le-as mai incerca daca nu ar fi niste gunoiae". vocea supeiorului meu direct venea printre fulgi si reusi sa ma scoata din starea de reverie ciudata care ma avea inca in bratele ei in urma cu cateva secunde. am fugit cu o mana tinandu-mi casca si atent sa nu imi cada pusca. omatul imi punea piedici si stiam ca seara urma sa descopar pe degetele de la picioare urmele pietrelor care se loveau de mine in fuga.

cateva prizoniere se tineau de mana cu spatele la peretele de len al baracii.in genunci, ne priveau ca pe niste zei. asta eram in momentul ala? zeul unor femei muribunde? dumnezeul lor? eram mai sus sau mai jos decat Yahve? puteam sa distribui viasta si moartea? cienva in spate, imi spuse ca femeile o protejau pe cea mai batrana dintre ele. aceea fusese o profesoara la Universitatea din Dalmstad. acum, fusese batuta pentru nesupunere de catre comandant. mai multe nu aflasem. conflictul abia aparut, urma sa il si terminam. cum putea sa se termine? cum puteam decide noi, zeii acelor locuri, cum sa se rupa firul vietii unor femei? cum puteam decide noi ce e rau si ce nu, in acele clipe. ce nu puteam face era sa oprim ninsoarea care luase ceva avant. poate nu eram cei mai puternici zei. poate exista ceva deasupra. poate! atata dubiu...atata nelamurire asupra conditiei noastre demiurgice. tineam pusca strans la piept si incercam sa urmaresc privirile lor. teama, ura, moarte, deznadejde, lacrimi, nimic, teama si moarte. atatea cuvinte sunt atat de putine in comparatie cu ce vedeam atunci. si puterea. puterea din dorinta lor de a muri sau de a trai.
asta le facea sa fie un fel de zeitati care ni se opun. doar noi puteam decide acolo sine moare, cum, cand. si de ce. dorinta lor in clipele acelea de a isi deicde viata a venit prin nari, urechi, vintre, sira spinarii, buricele degetelor, calcaie, stomca, gura. cutremurul asta ma facuse sa imi pierd cunostinta. sa devin una cu albul zapezii. sa fiu atat de linsitit. la naiba cu avalansa de sentimente impartite. doar eu sunt zeu. EU sunt...eu sunt un nimic. un nimic care a cazut in zapada. cu coada ochiului priveam femeile care se transformau. febra. asta trebuie sa fie: febra. pentru ca nu credeam in zane, valkirii sau alte creaturi feminine mistice. nu credeam ce vedeam atunci. eu eram zeul si eu decideam...asta era dorinta mea. eu eram zeul. atatea decizii de luat.
am inchis ochii si i-am redeschis. acum stateam complet pe spate, iar zapada imi intra in urechi. fulgii cadeau pe pupile, dar acestea erau atat de inghetate, incat micile intepaturi erau aproape nesemnificative. vantul imi ingheta si mai mult fata. nu imi mai simteam mainile.nu imi mai simteam apropae nicio parte din corp. ah, ce moment ciudat. dar nu mai ciudat decat gandul sa traiesc..sa mai traiesc inca pe-atat sa fiu undeva departe, intr-un dormitor, ascultand Mozart. toropit in iarna de iubirea pentru o femeie superba aflata in asternut.

dar eu trebuia sa fiu zeul. propriul meu dumnezeu sa fiu cel mai puternic in acele momente. in ultimele secunde din viata. care se scurgeau din corpul meu de prizonier in lagarul de concentrare. si toate gandurile care voisera sa ma ajute sa trec peste lipsa de energie a marsului se intorceau acum impotriva mea si ma tintuiau acolo. toate fortele din ultimele celule inca vii (oare?) nu puteau sa mai reziste luptei. femeile dansau nebuneste, acum ele deveneau numai una care era mama, bunica, o matusa si prima mea iubire. am inchis ochii. ultimele vase de sange intregi se aflau acolo. in pleoape. acum va veni scaparea. ce inseamna scaparea? ce inseamna scaparea din iad? poate acum voi inainta in sensul invers fulgilor. si voi vedea totul de sus, ravasit, prin vant, prin curentii de aer. cum albul acoperea totul, carpele de pe mine, fata mea scofalcita, uniformele soldatilor, acoperisele baracilor, ale posturilor de observatie, ale padurii de langa, ale campului din preajma padurii, ale intregului pamant.

ceva

look at her sins,
(the shout!)
look at her wings,
(the whisper...)
look at her ways,
(the mind.)
look at her eyes,
(the soul.)

run through centuries
to search her eyes
to save the princess
from the darkened woods.

kneel the kingdom
burn the sinners
doubt the freedom.

maybe then
I'll know the path
to her soul,
to her eyes.

primele clipe ale sfarsitului. cumva

asa stateam privind in gol, in cea mai calma pozitie pe care corpul putea sa o ia vreodata. privind in gol inspre inainte, cu tine in minte. cu tine in primele clipe ale sfarsitului.
am impartit viata in doua. o parte tie si o parte tuturor amintirilor frumoase sau nu cu tine. am trait pentru ca m-ai invatat sa traiesc. toate vorbele tale, in cele mai urate momente cand nu stiam incotro sa imi incrept ochii. si acolo ii gaseam pe ai tai; emanand lumina de care aveam atata nevoie. un inger mi-a indreptat pasii in viata, iar tu m-ai facut sa zbor. ingerul a fost gelos, fapt pentru care te-a luat. si de-atunci, totul a disparut, totul s-a topit in pamant, inapoi de unde venise. fiecare lucru, fiecare gand, fiecare celula a vietii care imi amintea de secolele prin edenul decazut. dupa disparitia celui care ne nascuse pe noi. ai luptat cu tine si cu puterea de dincolo de noi pana cand ai aflat ca suntem doar oameni.
nu plang pentru tine in momentele astea, nimeni nu va afla ce e in sufletul meu.
si sunetul porneste de undeva, usor, prin aer spre mintea mea care il primeste lasa, bucuroasa. ce-ai fi vrut sa fac? si totul capata culoarea aia pe care o ignoram in zilele in care zburam in visurile noastre calde cu aroma de Petra sau Italia medievala. si totul incepe sa se cutremure acum spre implozia care ne va elimina din joc. si nu am timp sa adun amintirile ravasite care se asaza in 16:9 prin fata mea...

ca o ironie, acum vreau sa traiesc. atat de mult.
totusi, acum, vreau sa traiesc primele clipe ale sfarsitului cu tine in minte. si ma privesc de sus, de cat mai sus, cum stau cu zambetul pe buze si stiu ca ma vei primi. as vrea sa uit.

Dream of a Prophet

word of future
word of the prophet
resurected we stand
along with the crusade
salva la tua anima
ama i suoi ochi
davanti te, il corpo vicino
sparisci nei guai del tuo sogno
now you run
killing pain
insane you'll heal
the words that die
inside the thought
you made her promise
now you run
towards
the dream she had been
sleeping over one hedge
she had to born
to make her mind
come together.
now she sleeps
crawling in your arms
the future is yours
those are the words
the prophet has dreamt.

Orasul si ceilalti

In perioada asta a anului, pavajul tremura sub tropaitul nervos al turistilor veniti din cele mai ciudate sau din cele mai comune locuri ale planetei. moartea unei flori, aparitia alteia, tabloul descoperit dupa sute de ani, vestigiile care au revolutionat perceptia asupra istoriei, parcul de distractii de la cativa kilometri, arhitectura caselor, festivalul de jazz. Toate concepeau orasul, asa cum era el iubit de toti cei care ii foloseau hotelurile, campingul, terasele, magazinele, locurile de socializare.
Arhitectura era o combinatie de cladiri specifice landurilor bavareze si burgului francez. strazile, pavate, comunitatea isi facea datoria fata de oras.
Istoria ii era mama, se contopeau si atrageau toti acei oameni. la sfarsitul verii, se nastea o floare. o specie rara, de o frumusete stranie, apreciata totusi de hoardele de turisti. oare floarea ii aprecia. era ingrijita si protejata in micul ei habitat. oare cum a trecut prin istorie? cati barbari vor fi admirat-o? la sfarsitul verii. oare acel barbar, ce simtea in momentul acela in care ea isi desfacea petalele? ar fi aratat tovarasilor lui ceea ce se intampla? i-ar fi trimis un gand frumos, poate unicul in acel an pentru el? ar fi murit de o sageata a unor dusmani in momentul in care o privea? ar fi murit privind catre ea. si soldatul dezertat din armata lui Napoleon, refugiat pe aceste meleaguri, ar fi privit-o cum se naste la sfarsit de august si ar fi incercat sa gandeasca o poezie pt iubita lui ramasa in un catun de langa Treviso. si puterea ei l-ar fi impiedicat pe acel om de stiinta sa o rupa. pentru ca inima ii juca feste chiar in acele momente, dorinta de a rupe floarea pentru o analiza muri singura in acele clipe. se ridica si isi urma drumul, usor tulburat de acea intamplare.
acum, privea impasibila catre perechile de ochi ale copiilor care se mareau constant, in timp ce o priveau petala cu petala. era mandra si, in acelasi timp, iubea orasul.
Orasul traia cu adevarat dupa ploaia de vara. implicat in lupta cu arsita verii, isi lingea ranile in acele momente. pentru ca pactul cu norii nu fusese innoit, momentele de dupa ploaie, in acei ani, erau scurte. dar orasul le traia mai intens decat momentele in care le avea din belsug.
orasul isi iubea cafenelele care se insirau pe malul raului linistit ce il despartea in doua, la fel ca si piata centrala. Piata vazuse pronuntari de pedepse cu moartea, dar si vizitele unor regi si imparati. Cafenelele aparusera prin secolul al XIX-lea, odata cu popularea orasului cu diversi scriitori, poeti si ganditori de vrute si nevrute ai perioadei. filtrand cu localnice sau doar visand la privirea vreuneia, insirau mii de cuvinte in onoarea acelor momente.
astazi, orasul iubeste din ce in ce mai putin.
in timpul primului razboi mondial, ferestrele caselor unde inainte se odihnisera lasciv ghivece cu muscate si alte flori (albastre, albe, mov sau galbene), erau acum sub indrumarea unor tamplari care le montau obloane pt camuflaj. cate un ghiveci cadea de la etaj producand un sunet dureros, care intrerupea activitatea de pe strada respectiva pt cateva minute. atunci, orasul plangea la gandul intamplarilor triste care urmau sa vina; iar omul, paznicul lui atata timp, avea sa ii fie tortionar. carele armate, nenumaratii bocanci, rotile carelor de povara si ale masinilor ii lasara rani destul de adanci pe stradute. spera ca omul sa le repare, precum cel mai priceput doctor. totusi, atat de tarziu se va intampla asta...
trecura atat de putini ani si un razboi si mai mare ii intuneca privirea, visele si dorinta de a mai trai. vazuse in acesti ani un spital de campanie mare, incropit in salile scolii, o garnizoana provizorie, multe trupe. dar ce il sperie cel mai mult, sentiment pe care nu il incercase in secole de viata, era ura. ura dintre oamenii pe car eii gazduia. iubiri neimplinite, drama unei fete cand lognicul ei a plecat in armata unui supus al Raulul. serile ei cand traia singura apusul sorelui si rasaritul lunii, poarta care nu se mai deschidea din afara, orele in fata oglinzii. si ea a trait si ultimele momente cand apa ii cucerea alveolele una cate una. pana la ultima, a trait cu imaginea lui in cristalul apei de deasupra, intinzand mana catre el, avand doar moarte in varful degetelor.
si mai era ura pura. ura dintre oameni care pana cu putin timp inainte se jucasera cu jucariile in piata centrala, facusera concurs de zmee pe dealul din apropiere sau se certau pe aceeasi fata care le facuse ochi dulci amandurora. in momentele acelea, orasul era disperat. credea ca nu se va mai intampla vreodata caun ghiveci cu muscate sastea la locul lui, ca o cafenea sa priveasca psre valurile raului, ca vreun zmeu sa se inalte pedealul din apropiere, ca floarea sa fie admirata, ca doi-trei copii sa isi desfasoare arsenalul de jucarii in piata centrala.
dar, cu toate astea, in anii nostri, la atatia distanta, era iubit de oameni veniti din colturile lumii sa ii admire stradutele, casele, cafenelele, parcurile si bulevardul de promenada.
cand se trezi in dimineata urmatoare sosirii lor acolo, Lucien isi privi prietenii atipiti de putin timp din sacii de dormit. iesi pe balconul apartamentului, inspira aerul rece si intepator al diminetii, mirosul toamnei. privi setul de lumini rosii, gri si albe car enasteau o noua zi. se sprijini in bara acelui balcon si gandi ceva care o facuse pe fata care dormise langa el sa se intrebe, atunci cand se trezi, ce facea Lucien in acele momente. sau ce gandea.
Orasul ii iubea pe cei care meritau sa fie acolo. prietenii lui, copiii lui.
Lucien gasi la o plimbare in piata un calut din lemn, aproape dezintegrat de trecerea multor ani. il privi cu atentie si grijuliu sa nu il sfarame. ea il privi atent si parca ii gjici acelasi gand de dimineata.
Lucien se intorsese in orasul pe care nu il stia, dar ii era atat de cunoscut. venit din alte timpuri, venit din alta lume, merse si intreba floarea. intreba un zmeu care se ridica, intreba un zid, intreba o stradutza, intreba o muscata dintr-un ghiveci, intreba raul.
l-au gasit dupa vreo doua zile.
sprijinit de un perete, privea peste rau si case catre apus, asteptand parca rasaritul lunii. o lua de mana, iar prietenii il ajutara sa se ridice.
din râu auzise cea mai trista poveste. iar orasul fusese langa el. incercat de atatea ganduri, trairi si rani fizice, orasul concepu un singur sfat pentru Lucien. despratiti initial de o granita imaginara, ajunsesera in acele ore sa se inteleaga, sa isi marturiaseasca durerea si teama. iar cum ei, in esenta lor, nu puteau trai genetic unul fara de celalalt, au regasit dorinta de a trai in continuare.
usor ametit, Lucien se sprijini de ea, o privi in ochi si ii multumi orasului.