Luminile hanului marturiseau o seara obisnuita. Burgul primise linistit ceata care venise pe calmul rau care nu inundase vreodata pe nimeni si nimic. Cativa cai stateau popriti aproape de intrare asteptand ceva. Poate stapanii lor sau poate trecerea timpului. Nici ei nu stiau exact.
O forfota obisnuita a acelui loc se auzi cand am deschis usa hanului si am intrat.
Cei cativa clienti ai acelui loc m-au privit ca pe un alt calator mai mult sau mai putin misterios, cu mai multe sau mai putine povesti. Si daca ar fi vazut si insemnele casei nobiliare pentru care luptasem pana in urma cu cateva zile fie m-ar fi iscodit sa le povestesc intamplari din razboi, fie m-ar fi linsat chiar acolo. Asa ca m-am indreptat linistit spre o masa dintr-un colt nu foarte intunecat si am cerut o cana mar de fiertura de ovaz. Mi-am intins oasele, incercand sa ajut sarmanele sa se dezmorteasca dupa un drum pe care nu am crezut sa il termin vreodata. Un drum pe care nu il voi povesti aici, ci, cu bunaovinta domniilor voastre, voi rapi alte secunde ale universului de a il asterne pe hartie.
Am primit binefacatoare fiertura cu gust de nimic si printre primele sorbituri amaruncat un ochi catre vecinii de la mesele apropiate: cativa negustori implicati in discutii comerciale, un felcer obosit privit de o stacana de vin si inca un oaspete al hanului care se gasea cumva la o masa in fata mea. "Joaca rolul misteriousului". Gandul mi-a raspuns cand m-am intrebat care era rostul glugii trase pana deasupra privirii, desi inauntru era destul de cald. "Poate e racit". Da. Putea fi o explicatie.
Incet, incet, cu ajutorul fierturii si al temperaturii crescande din incapere, am inceput sa motai. Mi-am tras sabia mai aproape de picior si m-am lasat prada acelei stari de somnolenta. Imi simteam mainile grele, corpul din cel mai greu aliaj. Asa ca am renuntat sa ma mai joc cu recipientul fierturii, am pus capul in piept si m-am decis sa atipesc. Mai incolo, imi voi lua si o camera...dar...acum...
Frigul m-a facut sa imi trag pelerina mai mult pe mine. Dintrodata? Am privit spre usa care era deschisa si un genovez destul de bine facut privea inauntru. "Ai putea inchide totusi usa, genovezule. Al naibii frig se inteteste", gandeam eu in timp ce alti oaspeti nu pareau foarte deranjati de temperatura din han. Genovezul pasi usor printre mese, iar eu mi-am reluat atipeala de mai devreme. Pana cand un zgomot de scaun frecat de podea m-a facut sa deschid nervos si adormit, pe jumatatea sprancenele. Si de tot, atunci cand l-am observat pe genovez asezat in fata mea, la aceeasi masa cu mine.
- Desigur, este liber. I-am spus intr-o toscana pe care o invatasem in cei patru ani petrecuti la Firenze. Sper ca nu va deranjeaza toscana mea, seniorule sau slujitorule de Grimaldi.
- Va prea multumesc. Nu, nu ma deranjeaza, imi raspunse intr-o toscana la fel de aproximativa. Nu va intreb de unde ati stiut ca fac parte din familia Grimaldi pentru ca doar noi purtam astfel de pelerine si blazonul nu este foarte ascuns.
- Dar carui prilej datorez aceasta vizita? Tonul meu era putin spus ironic si nu avea cum fi altfel. Eram nervos pentru ca mi-era frig, pentru ca ma trezise din toropeala si pentru ca era genovez.
- Dar sper ca nu va deranjeaza pe dumneavoastra prezenta mea aici...
- Acum... ar trebui sa incalc reguli de minim bun simt ca sa va dau la o parte de la masa asta. Sunteti la fel de obosit ca si mine, seniore...?
- Nu, nu sunt seniore, sunt un simplu apropiat al familiei.
- Si nu aveti un nume?
- Ba da, Michele.
M-am prezentat si am apucat sa il observ mai bine. Avea trasaturile unui om care a manuit destul de mult spada, dar o parte din ridurile din colturilor ochilor parca imi spuneau ca era si destul de erudit. M-am acoperit mai bine si am incercat sa imi dezmortesc mainile care imi erau reci de la scaderea temeperaturii. Am decis de comun acord sa nu ne mai gratulam cu politeturi gratuite. Nu era locul si nici spiritul pentru asa ceva.
- Stiu ca ti-a fost lung drumul si crede-ma, mai ai mult de mers.
L-am privit atent. Ce naiba spusese? Stiu ca parea ca vin de peste 3 mari si 4 tari, dar absurditatea cu lungul drum ce avea sa vina nu o puteam inghiti.
- Si de unde ai putea tu sa stii, genovezule?
- Semnele din si de pe fiecare spun totul. Nu trebuie decat sa ai o clipa de atentie si ii poti cunoaste.
- Doar o clipa?
- O clipa nu inseamna o secunda. Inseamna mai mult decat atat. Inseamna ani, inseamna gesturi, inseamna fapte, inseamna marturii insumate.
- Desigur, dar de unde poti sti tu cat mai am eu de mers? Si nu am putut opri zambetul.
- Scrie pe tine. Scrie in tine, calatorule. Dar in tine scrie ca tu poti decide cat mai mergi.
Da. Avea poate dreptate. Nu stiam cat mai trebuia sa merg. Fugeam de tinuturile in care in urma cu cateva saptamani ma afundasem in lupte fara invingatori.
- Si tot de tine, calatorule, tine sa nu mai ajungi sa lupti in asemenea teritorii...
- E chiar culmea asta! De unde stie un genovez unde am luptat eu?! Poate ai fost spionul lor sau nu stiu....poate nici nu esti genovez. Vorbele mi se ingramadeau intre buze si abia le puteam stapani. Eram nervos. Eram nervos pentru ca nu voiam sa imi aduc aminte de clipele alea. Pentru ca nu voiam sa stiu ca noi pierdusem acea batalie.
- Hainele inseala deseori, prietenul meu calator. Ai avut dreptate sa nu crezi in sigla familiei grimaldi. Asta nu inseamna ca nu sunt apropiat de ei. Dar in tinuturile astea mi-e mult mai usor sa ma plimb imbracat asa datorita tratatelor dintre Genoa si stapanii acestor pamanturi.
- Si atunci... cine esti?
- Nu pot sa iti spun numele meu. Dar iti pot spune ca iti sunt mai apropiat tie decat am fost vreodata pentru Grimaldi.
- Adica? Nu cred sa te fi cunoscut pana acum.
- Nici nu aveai cum. Nu ar fi trebuit, nu ar fi fost momentul, asa cum e acum.
- Ce moment e acum? E un moment in care sunt rupt de oboseala si nu imi pasa de ghicitori ale unui genovez care nu egenovez si care este mai apropiat de mine decat as crede eu. Si deja am obosit, gandind tot firul asta logic.
Nu imi puteam opri tremuratul provocat de frig si oboseala.
Genovezul sau ce era el ma privea insistent si privirea aia parca imi dadea si mai multi fiori.
"Ptiu, drace! Sa nu fie si asta vreun necurat. Ca nespala tnu pare a fi". Si gluma asta ma mai destinse putin.
- Nu, nu sunt nespalat. Si zambi si el.
zambetul se opri din existenta lui, privirea imi amorti. Nu puteam apuca sabia, nu ma mai puteam adaposti in pelerina. Ce era cu toata teama aia care crestea in mine?
- Nu iti fie teama.
Ok. Daca nu incetezi acum sa imi citesti gandurile sau cine stie ce truc faci, urlu si spun ca esti vreun vrajitor.
- Nu este nevoie de asta... cand o sa afli cine sunt si de ce ne aflam noi doi aici.
Pana atunci, vecinul cu pelerina trasa pana deasupra ochilor nu parea sa ne acorde atentie. Dar, deodata, isi misca usor corpul spre directia mea.
- Si cine esti? Ce fel de vrajitor sau mag?
(ochii ei)
- Nu sunt nici una, nici alta. Sunt ceva ce nu poate exista mereu, ceva ce nu poate aparea oricand, ceva ce nu poate trai printre oameni.
- Papa?
- Buna gluma. Pe-aproape... Sunt unul din subiectii cartilor lui. Vin din locul ala pomenit mai devreme de tine.
Ce loc pomenisem? Nu luptase cu mine, nu venise cu mine pe drum, totusi imi era apropiat, dupa cum spunea. Dar in ultimele zile, nu imi fusese aproape decat purgatoriul sau iadul...
- Asa e. Ai intuit bine.
Incercam sa imi ascund gandurile cat mai adanc in suflet, cat mai adanc in minte, undeva sa nu ajunga. Poate reuseam sau poate nu. Incercam, oricum. Ce cauta acolo, ce rol avea el? Cum de mi se intampla tocmai mie asa ceva? Stiam ca nu ma minte. Simteam prezenta lui puternica si stranie. Nu ma opream in intrebarile unui taran speriat de fulgere si eclipse. Totusi, nu imi puteam explica nimic. Nu intelegeam rostul prezentei diavolului acolo, la masa cu mine. Ma simteam onorat intr-un fel. Desi...ii cunoscusem puterea in ultimul timp. Eram convins ca ma voia cu el. Si gandul asta parca iesise cu voce tare. Dar in acelasi timp nu putusem sa nu observ pentru o fractiune de secunda, o secunda ca niciuna, o secunda plina de lumina?
(ochii ei)
- Da. Am nevoie de tine. Am nevoie de astfel de indivizi care sa asimileze o astfel de minte ca a ta. Si astfel de simturi.
- Pentru ce?
- Daca ai fi gandit ceva mai mult, ti-ai fi raspuns ca pentru lupta eterna pe care o ducem de cand...
- De cand ati cazut...
- Da. Poti spune si asa... Intr-un fel... pentru ca doream sa aducem ceva nou.
- Ma faci sa rad cu pofta... de ce nu ati incercat sa gasiti o metoda mai..nu stiu...democratica?
- Esti hazliu... nu intelegi nimic. Nu ai habar de facerea lumii si filosofia ei...
- Si cum ar trebui sa am habar? Ai deschis discutia si eu am continuat-o. Daca ma tot apreciezi, ai putea sa ma asculti.
Si i-am zambit. Am simtit acolo, jos, adanc in sufletul meu ceva, ca un fulg mic de lumina. Ca o raza minuscula de lumina care a rasarit pentru o clipa. Infruntasem diavolul.
Dar acea clipa muri imediat. Parca nici nu existase.
- Crezi? Crezi in ceva?
- Cred in Dumnezeu, genovezule.
- Nu crezi in el. Iti este teama de el, asa cum iti este teama si de mine. Asa cum te rogi de frica la el, tot asa imi invoci si mie numele fara sa iti dai seama. Am nevoie de tine.
Nu, nu sunt singur acum. La masa sunt insa doar eu. Stau fata in fata cu mine insumi. Ma privesc uimit. Aici am ajuns. Asta sunt si atat pot. Mai mult, nu am cum sa realizez. Am scapat din batalia din Valea Umbrelor si acum ma privesc. O oglinda mai reala nu puteam sa am. Sa ma vad pe mine la aceeasi masa cu mine. Sunt atat de slab? Pune-ti masca. Poart-o cu umilinta. Acopera-ti fata. Asa... Nu indrazni sa privesti in sus, ci doar in jos pentru ca nu meriti mai mult. Lasa-ma...lasa-ma... lasa-ma sa cad. Nu merit mai mult. Ma priveam cum urlam din spatele mastii, ma priveam trist stiind ca port o masca. Eram in acelasi loc, in acelasi timp, dublu. Si o singura fiinta.
Si o alta fiinta care ma privea. "Priveste-te in tine". Am auzit o voce. Am simtit o pereche de ochi cum ma scormoneste, cum ma cauta in interiorul meu. Am ridicat o fractiune de secunda privirea si i-am zarit ochii. Ochii ei. Un chip de inger. Si am cazut din nou. Privindu-ma din doua parti, neintelegand ce trebuie sa aleg. Lasa-ma..lasa-ma sa cad. "Nu. Pentru ca si eu am nevoie de tine."
Nu merit nimic mai mult. Lasa-ma.
"Astupa-ti urechile, asculta-ti lumina din adancul sufletului, inspira secundele astea si praful care cade de pe grinda si uita-te la mine".
Un inger ma privea. In locul unde statea strainul cu gluga trasa pana deasupra ochilor, acum statea un inger. Unul din cei doi eu, incepuse sa dispara. Disparea incet, disparea sigur si nu puteam sa il prind. Un nor care intra in masa. Si ingerul ma privea cu cea mai blanda privire. Ingerul care ma astepta sa plutesc pe un alt nor, ingerul care imi soptea in ureche sa iubesc, care ma astepta cu bratele deschise. Era cel mai frumos chip de lume.
(ochii ei)
As fi vrut sa raman in secundele alea. "Gata, haide cu mine". Hanul parca disparuse. Este ea, stiam ca totul se intampla la momentul potrivit in viata. Ingerul meu venise sa ma salveze atunci cand diavolul ma pusese la incercare. Ea nu ma pusese la incercare. Si avea cel mai frumos chip din lume si o privire care ma facea sa nu imi dores caltceva in viata, decat sa traiesc cu ea. Atata caldura imi oferea, cat as fi putut topi ghetarii din Alpi. Si toata viata i-as fi oferit-o pe un platou de argint.
Atat de simplu. Atat de simplu era totul in acel moment. Atat de simpla era iubirea. Ea nu ma punea la incercare.
Priveam cum norul din mine disparea in masa. Iar ea ma astepta sa o iau de mana ca sa fim un singur tot la un moment dat. Am privit in mine, am privit atat de adanc cum nu privisem niciodata. Nici in batalia din Valea Umbrelor, nici in momentele cand descopeream tainele Pamantului la Universitatea din Salamanca. Am privit cateva momente. Si am fost sigur ca iau decizia care trebuie.
Un urlet groaznic care am crezut ca ma va ingropa atunci in podeaua hanului s-a pornit dinspre privirea angelica. Aceasta se transforma incet intr-un chip hidos, sfasaiat, cu venele pulsand un sange negru. Privirea era rece si goala, ochii gri, fara pupile. tremuram de frica. Da, tremuram de frica. Acum cateva momente era un inger, acum, cea mai groaznica fiinta posibila.
Simteam cum picatura de caldura de mai devreme creste in mine.
Am spus o rugaciune. Poate singura sincera cu in totalitate din viata mea.
Am inchis ochii. Ochii ei, ochii lui Tess, de departe, ma priveau iubindu-ma, printre lacrimi.
Am deschis pleoapele si am decapitat hada din fata mea.
Totul, aproape instantaneu, incat as fi jurat ca sabia luase foc cand a iesit din teaca. Norul-eu care disparuse in masa s-a intors la locul lui. Era genovezul care imi vorbea in aceeasi limba stalcita din clipa in care imi vorbise pentru prima data.
- Da, ai inteles ca nu poti lua o decizie fara a aseza intr-un taler si in altul optiunile. Atunci cand nu ai ce alege, ti se poate dicta. Si El traieste in Liberul Arbitru al fiecaruia din noi. El traieste prin deciziile noastre bune si bine luate din fiecare zi, de cand ne trezim si pana murim.
Am inchis ochii pentru ca mi-era rusine. Crezusem ca infrunt diavolul....
- L-ai infruntat. Ii place sa isi ia forme divine. Pentru ca omul, in frica lui, nu pune la indoiala lumina venita atat de usor.
M-am asezat in scaun si am inchis ochii.
Restul, e orice poveste a unei revelatii. Ce a fost deosebit la a mea? Nu stiu. Poate descoperiti voi.
Ma mai intalnesc cu genovezul cand infloresc merii sau adorm viile, pentru ca probabil, ne-a fost dat sa ne vedem in anumite momente.
De fiecare data, ne privim si ne dam incredere unul altuia.
Prin alegerea facuta intr-un han, de langa raul care nu inundase pe nimeni si nimic vreodata.
luni, 26 noiembrie 2007
marți, 13 noiembrie 2007
Acum
Peretii se apropie. Privesc impasibil, stiu ca ii voi opri, dar acum nu imi doresc asta. Acum vreau sa descifrez mesajele de pe ei, scrise in alte limbi, in alte timpuri, de alti oameni care am fost. Oameni care altadata facusera aceasta camera fortareata lor. Camera care se regaseste la fiecare din noi.
Peretii se apropie. Nu vreau sa cred au ars templul acelui mic trib necunoscut dintre doua culmi de Cordilieri. Ca le-au distrus universul, ca le-au incheiat istoria. Viata. Ultimul cantec al preotului, ultima magie a vraciului. O noua lume de ingroapa istoria. O noua lume, poate mai buna, poate mai putin buna. Zeii ii privesc pe cei vechi si pe cei noi, stapani ai pamanturilor lumii cum isi impart destinele, cum isi traseaza unii altora liniile anilor pe acele taramuri.
Peretii se apropie. Aproape ca le simt respiratia, ca ii simt cum imi soptesc ceva. As vrea sa ii aud. as vrea sa ii pot asculta. Nu ne simtim deloc bine impreuna, dar ne acceptam acest status-quo ciudat. Aproape ca pot sa ii ating. Ii simt reci, ii simt cum vor sa treaca prin mine, fara cea mai mica remuscare. Nu pot sa ii ignor, caci odata construiam... Ce construiam? Ratiunea imi spune sa uit, sufletul imi spune sa asez in un sertar, iar eu caut calea de mijloc, sa le impac pe amandoua. In definitiv, trebuie sa traiesc in bunastare cu amandoua. Nu le vreau parti ale unei dispute.
Peretii se apropie. Daca m-as stradui putin, as putea sa ii sarut. Dar nu o fac. Ma gandesc ca as putea fi blestemat sa ma iubeasca si sa ma tina acolo pentru vesnicie. Un fel de victima a creatiei. A noii ordini pe care o impun ei, a noii forme careia ii dau nastere.
Peretii se apropie. Incep sa disting semnele de pe ei. Unele imi par cunoscute, ma intriga faptul ca nu le pot citi pana la capat. Altele imi sunt necunoscute. Poate in semnele astea sta intreaga miscare a peretilor astora. Care ar vrea sa ma cuprinda intr-o cusca eterna. Simt ca imi bate inima mai repede. Din ce in ce mai repede . Undeva in mine, in locul pe care ei nu il vad, plang pentru toate acele amintiri izvorate din istoria noastra.
Peretii se apropie. Privesc la ei. Inchid ochii. Imi tin respiratia. O secunda, doua, trei, patru, zece...nu mai pot sa numar. Privesc in sus. Un disc mic de lumina care pluteste deasupra noastra, a tuturor. Dimineata de primavara. Simt aerul cald. Mirosul rece al peretilor se lupta sa ma tina acolo.
Peretii incearca sa ma opreasca. Nu reusesc. Privesc in sus si peretii ma pierd. Pentru totdeauna. Acum ii tin in palma si ii curat atent. Deschid sertarul biroului din lemn care miroase atat de aparte si ii pun acolo. Sunt un bulgare de amintiri; ceva la care tin.
Da. Cred.
Peretii se apropie. Nu vreau sa cred au ars templul acelui mic trib necunoscut dintre doua culmi de Cordilieri. Ca le-au distrus universul, ca le-au incheiat istoria. Viata. Ultimul cantec al preotului, ultima magie a vraciului. O noua lume de ingroapa istoria. O noua lume, poate mai buna, poate mai putin buna. Zeii ii privesc pe cei vechi si pe cei noi, stapani ai pamanturilor lumii cum isi impart destinele, cum isi traseaza unii altora liniile anilor pe acele taramuri.
Peretii se apropie. Aproape ca le simt respiratia, ca ii simt cum imi soptesc ceva. As vrea sa ii aud. as vrea sa ii pot asculta. Nu ne simtim deloc bine impreuna, dar ne acceptam acest status-quo ciudat. Aproape ca pot sa ii ating. Ii simt reci, ii simt cum vor sa treaca prin mine, fara cea mai mica remuscare. Nu pot sa ii ignor, caci odata construiam... Ce construiam? Ratiunea imi spune sa uit, sufletul imi spune sa asez in un sertar, iar eu caut calea de mijloc, sa le impac pe amandoua. In definitiv, trebuie sa traiesc in bunastare cu amandoua. Nu le vreau parti ale unei dispute.
Peretii se apropie. Daca m-as stradui putin, as putea sa ii sarut. Dar nu o fac. Ma gandesc ca as putea fi blestemat sa ma iubeasca si sa ma tina acolo pentru vesnicie. Un fel de victima a creatiei. A noii ordini pe care o impun ei, a noii forme careia ii dau nastere.
Peretii se apropie. Incep sa disting semnele de pe ei. Unele imi par cunoscute, ma intriga faptul ca nu le pot citi pana la capat. Altele imi sunt necunoscute. Poate in semnele astea sta intreaga miscare a peretilor astora. Care ar vrea sa ma cuprinda intr-o cusca eterna. Simt ca imi bate inima mai repede. Din ce in ce mai repede . Undeva in mine, in locul pe care ei nu il vad, plang pentru toate acele amintiri izvorate din istoria noastra.
Peretii se apropie. Privesc la ei. Inchid ochii. Imi tin respiratia. O secunda, doua, trei, patru, zece...nu mai pot sa numar. Privesc in sus. Un disc mic de lumina care pluteste deasupra noastra, a tuturor. Dimineata de primavara. Simt aerul cald. Mirosul rece al peretilor se lupta sa ma tina acolo.
Peretii incearca sa ma opreasca. Nu reusesc. Privesc in sus si peretii ma pierd. Pentru totdeauna. Acum ii tin in palma si ii curat atent. Deschid sertarul biroului din lemn care miroase atat de aparte si ii pun acolo. Sunt un bulgare de amintiri; ceva la care tin.
Da. Cred.
duminică, 11 noiembrie 2007
Robin
- Zi-mi daca te-ai culcat cu ea! Am dreptul sa stiu! Trebuie sa stiu! Vreau sa stiu! Nu pot sa cred ce aflu de la prietenele mele!
- Calmeaza-te!! Iar esti intr-o criza de isterie?! Cred ca iti cam place sa fii asa! Poate intr-o zi ma satur si plec!
- Pai, pleaca de-acum idiotule!
- Pe cine faci tu idiot?!
- Pe tine, pe tine, ma, ala care mi-a distrus viata!
- Dar de unde stii?
- Nu conteaza de unde, conteaza ca s-a intamplat!
- Nu s-a intamplat nimic, era doar o cina de....
Ea tinea perna in mana dreapta ca pe o arma cu care l-ar fi doborat daca in log de fulgi ar fi fost plumb. Trasaturile ii accentuau starea de nervozitate. El o privea ridicand din umeri, intr-o stare de nedumirare amestecata cu un calm enervant pentru orice femeie care ii spune barbatului ca stie ca o inseala. Nu schita niciun gest, in timp ce ea strangea perna si inclesta maxilarul. Trasaturile fețelor celor doi erau complementare, razboi si pace.
Imaginea este inghetata, dar creionul creatorului continua sa dea ultimele retusuri peste acea secunda din viata lor. Creionul isi facea simtita pe foaie, zgomotul acela era unicul semn de viata prezent in camera creatiei, linii se nasteau, alte trasaturi mureau sau erau modificate. Creatorul isi studia atent "opera" si nu incerca nimic altceva decat sa exprime ceea ce simtea in legatura cu cei doi. umbre si spatii cu un gri deschis, multe linii, aglomerate peste alte linii trase gros si apasat, trupuri incovoiate si drepte, iar creionul dansa fara sa simta durere.
Vocea venea de pe pamant: "Robin, vino la masa! Se raceste supa!"
Universul celor doi ramase inghetat (oare pentru cat timp?), o mana aseza creionul pe masuta, cealalta aseza creatia pe pat si amandoua incepura sa puna in miscare mecanismul. Baiatul incepu sa isi miste mainile in sus si in jos, scaunul se puse in miscare. Se opri in fata usii. Privea atent zona din dreptul broastei care era tocita de cate ori o impinsese in drumul spre casa din micul sau univers. O lume cu o iesire spre alta lume, o lume cu o fereastra spre aceeasi lume. Lume care nu va fi a lui niciodata. Lume pe care nu o va putea trai. Pentru ca nu a trait-o vreodata. Universul lui material se intindea pe suprafata acelei camere. Se intoarse dupa masa in camera ornata cu desenele lui. Desene in creion. In zilele cu ploaie, precum aceea, dupa ce tinea deschis geamul vreo doua-trei ore, simtea cum mirosul de grafit ii ocupa intregul volum al camerei, cum ii patrundea in tot universul, in minte. Si atunci, era unul din momentele in care apuca un creion mai apropiat, smulgea o hartie din vraful de coli si incepea sa imprastie, linii, dungi, fonduri. O viata se nastea, apoi alta. Cele doua vieti intrau in contact, cele doua vieti incepeau sa comunice, gesturile se inmulteau, totul devenea agitat, creionul alerga nebun pe hartie, mentinandu-si insa viu varful, decizand liniile, pastrand vie atmosfera. Dupa ce termina fiecare desen, avea febra. Nu ameteala, ci doar febra si o usoara stare de oboseala. Incerca sa se ascunda de maica-sa, pentru ca dupa primele dati incepuse sa il trateze cu toate acele siropuri extrem de dulci si pastile albe si acre. Aparte de obisnuitele pastile pentru efort, pentru inima, pentru picioare, pentru orice cu care parca se nascuse in mana. Avea nopti in care plangea gandidu-se la diverse amintiri virtuale pornite din televizor. Sau de la radio. Imagini cu insule aproape de polul nord, insule la care nu ajungea civilizatia, insule in care isi gasisera sfarsitul corabii de vikingi ratacite in ceata unui ocean batran si imbufnat. Ocean care purtase pe Columb spre Pamantul Fagaduintei, ocean care devora schelete de corabii antice si carcase de submarine nemtesti. Ocean pe care voia sa il roage odata sa il poarte si pe el, dar fara scaun, spre insulele pierdute de timp. Gandind din ce in ce mai departe, adormi.
- Cand timp vrei sa te mai furisezi afara? vin-o si infrunta-ma ca un barbat! Sau poatenu esti...asa ca nu ai avea cum!
- Taci, tampito!
- Pe cine faci tu tampita, a? Poate e maica-ta aia. Care nu a stiu sa te educe.
- Ai grija cum vorbesti....
- Adica? sa am grija sau ce?
- Sau o sa vezi tu....
- Ce sa vad, nenorocitule? Ce sa vad? Ca sunt aproape sa dau nastere lui fi-tu si tu vrei sa dispari din casa? Asta vad! Sa ma lasi singura cu un copil pe care si tu l-ai vrut.
- Nu l-am vrut!
- Ah! Da.....multumesc...uite acum sunt lamurita. Stiam eu. Mi l-ai facut doar sa ma santajezi ca sa ma tii aproape. Iar acum cand maica-ta ti-a gasit "sotia perfecta, mama", e gata cu mine, nu?! Bastardule!
O clipa in viata. O clipa cand totul se intuneca. Un colt negru al tabloului care a privit mereu scena de undeva de sus. O secunda cand creierul ia decizia fara sa isi foloeasca toata capacitatea, ci doar acea camara a raului, a animalului, a lipsei ratiunii. O fractiune de secunda cand mii de sinapse razpandesc vestea in organism. O parte a corpului primeste ordinul si se executa. Mana apuca o vaza si o arunca spre ochii ei. spre ochii lor. Ochi care nu mai au timp sa fie ingroziti, ci doar suprinsi. Ochi care privesc plini de viata. Dar nu pentru mult timp, fara sa stie in acele nanoclipe si sperand contrariul. O alta pereche de ochi (a treia) care privea din alta lume, o prezenta nestiuta, o prezenta care dorea sa traiasca, o prezenta trista.
In dimineata aceea facu mai multe exercitii fizice decat facea in mod normal, pentru a isi sterge din minte febra de mai devreme. Maica-sa il supraveghe atent si din cand in cand ii spunea sa o lase mai moale. Dar ca sa ajunga in insulele din nord trebuia sa aiba o conditie fizica impecabila. Uita de acel handicap. Stai! NU! Nu era un handicap!! Blestemat fie acel cuvant! Si cel care la- gandit sau pronunta! Era doar o caracteristica a lui, o insusire pe care i-o daduse puterea suprema, oricare ar fi fost. si care oricum nu il ajuta foarte mult. Maica-sa il invatase sa se roage la un zeu care nu era al lui, pe care nu il simtea. Nu voia sa ii fie impus. Entitatea lui suprema erau desenele. si, da. Insulele din nord....dincolo de ceata...dincolo de lume....unde pana si vikingii si-au gasit sfarsitul...
Masinaria in care isi lucra muschii aproape ca ar fi vrut sa scape de corvoada acelei dimineti.
- Robin, gata. Nu te inteleg ce-ti veni. Hai, sa mergem sa faci dus si sa te odihnesti. Dupa-masa mergem prin parc.
Da, parcul. Locul maximelor frustrari, locul planetei de sentimente de tristete, locul pe care il ura. Locul pe care il iubea pentru aerul apate, locul pe care il iubea pentru cantecul pasarilor, locul in care auzea tonalitati de voci feminine. Acele tonalitati izvorate din rasete care parca se prelingeau precum proaspatul izvor peste pietre. Putea sa jure ca uneori auzea pasii ingerilor asupra urechilor lui. Era convins ca ingerul lui este pe undeva pe aproape. Pentru ca stia ca avea un gardian, ceva care exista in lumea aia pentru el. Nu putea explica foarte bine de unde acest sentiment, dar era sigur de el. Dar dupa cateva zeci de minute devis si exaltare a sufletului, ateriza pe planeta de tristete. Si cadea in lumea lui inchisa. Inchidea fereastra si incepea sa planga. Atunci, maica-sa il impingea inapoi spre casa. Nu de putine ori se zbatea sa mearga singur, iar ea trebuia sa dea dovada de efort sustinut pentru a il ajunge.
In seara aia creionul nu voia sa danseze ca altadata ci o lua nebuneste intre diferite puncte imaginare ale paginii albe care se murdarea mai repede ca niciodata. Robin incepuse sa transpir si o durere ciudata de cap ii acapara forta fizica de a lucra. Se opri pentru moment. Respira adanc. "Mama". Gandul asta il sperie putin pentru ca veni deodata. O striga. chipul ei apru in cateva secunde in dreptul usii.
- Ce s-a intamplat, Robin?
- Nimic. Sa stii ca te iubesc mult de tot, mama.
- Si eu te iubesc. Ce faci? Desenezi? Hai, culca-te, te rog. Continua maine. Ok? Noapte buna!
- Noapte buna!
Era mereu acolo pentru el. Poate ea era ingerul lui pazitor. Poate ea era Dumnezeul lui transformat intr-o fiinta din carne, materiala. Sau poate era doar mama. Doar mama lui. care il iubea enorm. Orice farama de dragoste din ea se resfrangea asupra lui. Ochii ei nu puteau privi alt barbat, decat pe el, pe Robin. o speriau uneori temele din desenele lui, dar i le accepta ca fiind unica lui scapare, unicul lui mod de a isi elibera mintea din mica inchisoare pe care o traia. Se gandea ca odata sa ii organizeze o mica expozitie acasa la ei sau sa inchirieze un mic apartament in centrul orasului in care sa isi invite din colegii de munca, rude sau prieteni si sa ii faca o mica supriza lui Robin. Toata actiunea avea sa coste ceva, dar voia neaparat sa ii faca un cadou special la implinirea varstei de 20 de ani.
Robin continua sa deseneze cu un creion care o luase razna din ce in ce mai mult. Nu il mai putea opri. Nici nu inceca, pentru ca simtea o placere stranie si macabra in acelasi timp in a infatisa noul tablou.
O strada slab luminata, cateva masini parcate, cladiri de 5 etaje din caramida. O femeie isi parca Opel-ul aproape de coltul strazii cu bulevardul. Imbracata la costum, obosita, portretul nu ii este greu de ghicit. Inchide masina si isi cauta cheile in geanta facand cativa pasi spre interiorul strazii. Injura inca o data municiplaitatea pentru lipsa luminei urbane si fixa cheia in usa de la intrarea in bloc.
Creionul il desena in costum, parul tuns extrem de scurt, purtand manusi si tinand un fel de cablu in mana dreapta. Robin se orienta asupra feței pe care desena privirea alcatuita din ingrediente ale nebuniei, frustrarii, geloziei, furiei. Gura era practic imobila, niciun zambet, nicio miscare. Parca era o figura de ceara, o masca din teatrul elinic. Proaspat barbierit.
Robin a fost gasit dormind de catre mama lui, desi trecuse de vreo ora timpul micului dejun la care baiatul nu intarzia aproape niciodata. Incerca sa il trezeasca. O drama. Un urlet care strabatu acel cartier. O sirena. O ambulanta. Lacrimi, un ocean de lacrimi. Si o nesfarsita durere. Cuvinte reci si seci, precum stop cardiorespirator. Oricum nu avea sa traiasca mult, doamna. Inima ii era slabita din cauza bolii. Si o si mai nesfarsita durere. Ar fi vrut sa moara atunci langa corpul lui inert. Zambea. S-a intamplat deodata, s-a intamplat cand totul mergea spre o viata linistita si impacata cu Robin, asa cum era el. Lumina ochilor ei disparuse pentru totdeauna.
La patru luni si ceva dupa aceea, cand toamna colora orasul in ruginiu, iar soarele isi arata ultimele puteri, un afis postat la intrarea in cea mai mare galerie de arta a orasului purta un nume ciudat, dar care atragea zeci de vizitatori: "Umbre si clipe". Nu i se facuse multa reclama cu exceptia a doua-trei emisiuni, suficiente prin modul lor comercial de a vinde asa ceva: tablourile unui copil handicapat care murise in somn. Asa cva avindea extrem de bine, producea lacrimi in fotolii si ratinguri sigure.
Ea statea intr-un colt, cu aceeasi privire inspre nicaieri, asa cum o gasisera cele cateva rude la spital, langa trupul lui. ele o ajutasera cu bani sa puna pe picioare expozitia. Ea nu se impotrivi. Gandul "Robin, uite, am un cadou" o facu sa lesine. O facu sa nu doarma nopti si sa cada in abisul unei depresii pe care niciun medicamnt cunoscut nu o putea slabi.
Privea in gol cum cativa politisti fotografiau tablourile surprinsi, neputandu-se stapani in a exclama: "incredibil, este reconstituirea....". Forfota in jurul lor se accentua, aparura televiziuni, lumea se imbulzea, benzi de oprire a accesului publicului, zgomote, multe lumini colorate. In timp ce mama isi cauta cu ochii umezi baiatul, undeva.
Undeva peste un ocean al tristetii, dincolo de ceață, de unde nimeni nu se intorsese sa povesteasca.
- Calmeaza-te!! Iar esti intr-o criza de isterie?! Cred ca iti cam place sa fii asa! Poate intr-o zi ma satur si plec!
- Pai, pleaca de-acum idiotule!
- Pe cine faci tu idiot?!
- Pe tine, pe tine, ma, ala care mi-a distrus viata!
- Dar de unde stii?
- Nu conteaza de unde, conteaza ca s-a intamplat!
- Nu s-a intamplat nimic, era doar o cina de....
Ea tinea perna in mana dreapta ca pe o arma cu care l-ar fi doborat daca in log de fulgi ar fi fost plumb. Trasaturile ii accentuau starea de nervozitate. El o privea ridicand din umeri, intr-o stare de nedumirare amestecata cu un calm enervant pentru orice femeie care ii spune barbatului ca stie ca o inseala. Nu schita niciun gest, in timp ce ea strangea perna si inclesta maxilarul. Trasaturile fețelor celor doi erau complementare, razboi si pace.
Imaginea este inghetata, dar creionul creatorului continua sa dea ultimele retusuri peste acea secunda din viata lor. Creionul isi facea simtita pe foaie, zgomotul acela era unicul semn de viata prezent in camera creatiei, linii se nasteau, alte trasaturi mureau sau erau modificate. Creatorul isi studia atent "opera" si nu incerca nimic altceva decat sa exprime ceea ce simtea in legatura cu cei doi. umbre si spatii cu un gri deschis, multe linii, aglomerate peste alte linii trase gros si apasat, trupuri incovoiate si drepte, iar creionul dansa fara sa simta durere.
Vocea venea de pe pamant: "Robin, vino la masa! Se raceste supa!"
Universul celor doi ramase inghetat (oare pentru cat timp?), o mana aseza creionul pe masuta, cealalta aseza creatia pe pat si amandoua incepura sa puna in miscare mecanismul. Baiatul incepu sa isi miste mainile in sus si in jos, scaunul se puse in miscare. Se opri in fata usii. Privea atent zona din dreptul broastei care era tocita de cate ori o impinsese in drumul spre casa din micul sau univers. O lume cu o iesire spre alta lume, o lume cu o fereastra spre aceeasi lume. Lume care nu va fi a lui niciodata. Lume pe care nu o va putea trai. Pentru ca nu a trait-o vreodata. Universul lui material se intindea pe suprafata acelei camere. Se intoarse dupa masa in camera ornata cu desenele lui. Desene in creion. In zilele cu ploaie, precum aceea, dupa ce tinea deschis geamul vreo doua-trei ore, simtea cum mirosul de grafit ii ocupa intregul volum al camerei, cum ii patrundea in tot universul, in minte. Si atunci, era unul din momentele in care apuca un creion mai apropiat, smulgea o hartie din vraful de coli si incepea sa imprastie, linii, dungi, fonduri. O viata se nastea, apoi alta. Cele doua vieti intrau in contact, cele doua vieti incepeau sa comunice, gesturile se inmulteau, totul devenea agitat, creionul alerga nebun pe hartie, mentinandu-si insa viu varful, decizand liniile, pastrand vie atmosfera. Dupa ce termina fiecare desen, avea febra. Nu ameteala, ci doar febra si o usoara stare de oboseala. Incerca sa se ascunda de maica-sa, pentru ca dupa primele dati incepuse sa il trateze cu toate acele siropuri extrem de dulci si pastile albe si acre. Aparte de obisnuitele pastile pentru efort, pentru inima, pentru picioare, pentru orice cu care parca se nascuse in mana. Avea nopti in care plangea gandidu-se la diverse amintiri virtuale pornite din televizor. Sau de la radio. Imagini cu insule aproape de polul nord, insule la care nu ajungea civilizatia, insule in care isi gasisera sfarsitul corabii de vikingi ratacite in ceata unui ocean batran si imbufnat. Ocean care purtase pe Columb spre Pamantul Fagaduintei, ocean care devora schelete de corabii antice si carcase de submarine nemtesti. Ocean pe care voia sa il roage odata sa il poarte si pe el, dar fara scaun, spre insulele pierdute de timp. Gandind din ce in ce mai departe, adormi.
- Cand timp vrei sa te mai furisezi afara? vin-o si infrunta-ma ca un barbat! Sau poatenu esti...asa ca nu ai avea cum!
- Taci, tampito!
- Pe cine faci tu tampita, a? Poate e maica-ta aia. Care nu a stiu sa te educe.
- Ai grija cum vorbesti....
- Adica? sa am grija sau ce?
- Sau o sa vezi tu....
- Ce sa vad, nenorocitule? Ce sa vad? Ca sunt aproape sa dau nastere lui fi-tu si tu vrei sa dispari din casa? Asta vad! Sa ma lasi singura cu un copil pe care si tu l-ai vrut.
- Nu l-am vrut!
- Ah! Da.....multumesc...uite acum sunt lamurita. Stiam eu. Mi l-ai facut doar sa ma santajezi ca sa ma tii aproape. Iar acum cand maica-ta ti-a gasit "sotia perfecta, mama", e gata cu mine, nu?! Bastardule!
O clipa in viata. O clipa cand totul se intuneca. Un colt negru al tabloului care a privit mereu scena de undeva de sus. O secunda cand creierul ia decizia fara sa isi foloeasca toata capacitatea, ci doar acea camara a raului, a animalului, a lipsei ratiunii. O fractiune de secunda cand mii de sinapse razpandesc vestea in organism. O parte a corpului primeste ordinul si se executa. Mana apuca o vaza si o arunca spre ochii ei. spre ochii lor. Ochi care nu mai au timp sa fie ingroziti, ci doar suprinsi. Ochi care privesc plini de viata. Dar nu pentru mult timp, fara sa stie in acele nanoclipe si sperand contrariul. O alta pereche de ochi (a treia) care privea din alta lume, o prezenta nestiuta, o prezenta care dorea sa traiasca, o prezenta trista.
In dimineata aceea facu mai multe exercitii fizice decat facea in mod normal, pentru a isi sterge din minte febra de mai devreme. Maica-sa il supraveghe atent si din cand in cand ii spunea sa o lase mai moale. Dar ca sa ajunga in insulele din nord trebuia sa aiba o conditie fizica impecabila. Uita de acel handicap. Stai! NU! Nu era un handicap!! Blestemat fie acel cuvant! Si cel care la- gandit sau pronunta! Era doar o caracteristica a lui, o insusire pe care i-o daduse puterea suprema, oricare ar fi fost. si care oricum nu il ajuta foarte mult. Maica-sa il invatase sa se roage la un zeu care nu era al lui, pe care nu il simtea. Nu voia sa ii fie impus. Entitatea lui suprema erau desenele. si, da. Insulele din nord....dincolo de ceata...dincolo de lume....unde pana si vikingii si-au gasit sfarsitul...
Masinaria in care isi lucra muschii aproape ca ar fi vrut sa scape de corvoada acelei dimineti.
- Robin, gata. Nu te inteleg ce-ti veni. Hai, sa mergem sa faci dus si sa te odihnesti. Dupa-masa mergem prin parc.
Da, parcul. Locul maximelor frustrari, locul planetei de sentimente de tristete, locul pe care il ura. Locul pe care il iubea pentru aerul apate, locul pe care il iubea pentru cantecul pasarilor, locul in care auzea tonalitati de voci feminine. Acele tonalitati izvorate din rasete care parca se prelingeau precum proaspatul izvor peste pietre. Putea sa jure ca uneori auzea pasii ingerilor asupra urechilor lui. Era convins ca ingerul lui este pe undeva pe aproape. Pentru ca stia ca avea un gardian, ceva care exista in lumea aia pentru el. Nu putea explica foarte bine de unde acest sentiment, dar era sigur de el. Dar dupa cateva zeci de minute devis si exaltare a sufletului, ateriza pe planeta de tristete. Si cadea in lumea lui inchisa. Inchidea fereastra si incepea sa planga. Atunci, maica-sa il impingea inapoi spre casa. Nu de putine ori se zbatea sa mearga singur, iar ea trebuia sa dea dovada de efort sustinut pentru a il ajunge.
In seara aia creionul nu voia sa danseze ca altadata ci o lua nebuneste intre diferite puncte imaginare ale paginii albe care se murdarea mai repede ca niciodata. Robin incepuse sa transpir si o durere ciudata de cap ii acapara forta fizica de a lucra. Se opri pentru moment. Respira adanc. "Mama". Gandul asta il sperie putin pentru ca veni deodata. O striga. chipul ei apru in cateva secunde in dreptul usii.
- Ce s-a intamplat, Robin?
- Nimic. Sa stii ca te iubesc mult de tot, mama.
- Si eu te iubesc. Ce faci? Desenezi? Hai, culca-te, te rog. Continua maine. Ok? Noapte buna!
- Noapte buna!
Era mereu acolo pentru el. Poate ea era ingerul lui pazitor. Poate ea era Dumnezeul lui transformat intr-o fiinta din carne, materiala. Sau poate era doar mama. Doar mama lui. care il iubea enorm. Orice farama de dragoste din ea se resfrangea asupra lui. Ochii ei nu puteau privi alt barbat, decat pe el, pe Robin. o speriau uneori temele din desenele lui, dar i le accepta ca fiind unica lui scapare, unicul lui mod de a isi elibera mintea din mica inchisoare pe care o traia. Se gandea ca odata sa ii organizeze o mica expozitie acasa la ei sau sa inchirieze un mic apartament in centrul orasului in care sa isi invite din colegii de munca, rude sau prieteni si sa ii faca o mica supriza lui Robin. Toata actiunea avea sa coste ceva, dar voia neaparat sa ii faca un cadou special la implinirea varstei de 20 de ani.
Robin continua sa deseneze cu un creion care o luase razna din ce in ce mai mult. Nu il mai putea opri. Nici nu inceca, pentru ca simtea o placere stranie si macabra in acelasi timp in a infatisa noul tablou.
O strada slab luminata, cateva masini parcate, cladiri de 5 etaje din caramida. O femeie isi parca Opel-ul aproape de coltul strazii cu bulevardul. Imbracata la costum, obosita, portretul nu ii este greu de ghicit. Inchide masina si isi cauta cheile in geanta facand cativa pasi spre interiorul strazii. Injura inca o data municiplaitatea pentru lipsa luminei urbane si fixa cheia in usa de la intrarea in bloc.
Creionul il desena in costum, parul tuns extrem de scurt, purtand manusi si tinand un fel de cablu in mana dreapta. Robin se orienta asupra feței pe care desena privirea alcatuita din ingrediente ale nebuniei, frustrarii, geloziei, furiei. Gura era practic imobila, niciun zambet, nicio miscare. Parca era o figura de ceara, o masca din teatrul elinic. Proaspat barbierit.
Robin a fost gasit dormind de catre mama lui, desi trecuse de vreo ora timpul micului dejun la care baiatul nu intarzia aproape niciodata. Incerca sa il trezeasca. O drama. Un urlet care strabatu acel cartier. O sirena. O ambulanta. Lacrimi, un ocean de lacrimi. Si o nesfarsita durere. Cuvinte reci si seci, precum stop cardiorespirator. Oricum nu avea sa traiasca mult, doamna. Inima ii era slabita din cauza bolii. Si o si mai nesfarsita durere. Ar fi vrut sa moara atunci langa corpul lui inert. Zambea. S-a intamplat deodata, s-a intamplat cand totul mergea spre o viata linistita si impacata cu Robin, asa cum era el. Lumina ochilor ei disparuse pentru totdeauna.
La patru luni si ceva dupa aceea, cand toamna colora orasul in ruginiu, iar soarele isi arata ultimele puteri, un afis postat la intrarea in cea mai mare galerie de arta a orasului purta un nume ciudat, dar care atragea zeci de vizitatori: "Umbre si clipe". Nu i se facuse multa reclama cu exceptia a doua-trei emisiuni, suficiente prin modul lor comercial de a vinde asa ceva: tablourile unui copil handicapat care murise in somn. Asa cva avindea extrem de bine, producea lacrimi in fotolii si ratinguri sigure.
Ea statea intr-un colt, cu aceeasi privire inspre nicaieri, asa cum o gasisera cele cateva rude la spital, langa trupul lui. ele o ajutasera cu bani sa puna pe picioare expozitia. Ea nu se impotrivi. Gandul "Robin, uite, am un cadou" o facu sa lesine. O facu sa nu doarma nopti si sa cada in abisul unei depresii pe care niciun medicamnt cunoscut nu o putea slabi.
Privea in gol cum cativa politisti fotografiau tablourile surprinsi, neputandu-se stapani in a exclama: "incredibil, este reconstituirea....". Forfota in jurul lor se accentua, aparura televiziuni, lumea se imbulzea, benzi de oprire a accesului publicului, zgomote, multe lumini colorate. In timp ce mama isi cauta cu ochii umezi baiatul, undeva.
Undeva peste un ocean al tristetii, dincolo de ceață, de unde nimeni nu se intorsese sa povesteasca.
joi, 8 noiembrie 2007
pentru ea
asculta-ma.
asculta-mi gandul.
asculta iarba cum creste, asculta norii cum fug de ochii tai, asculta particulele care compun un rau in cel mai adanc munte, asculta luminile semaforului care se schimba, asculta lacrimile copilului cum i se scurg pe obraji, asculta pasii eschimosului prin zapada, asculta stelele cum cad, asculta ingerii cum te vegheaza, asculta vantul trecand prin parul tau, asculta bacteriile cum cuprind un deget, asculta ploaia cum iti saruta obrajii, asculta notele cum insira un portativ, asculta o portocala cum se rostogoleste pe asfalt, asculta luminile orasului, asculta fulgii de nea cum mor, asculta valurile cum se nasc, asculta copacii cum ne pazesc, asculta istoria bascilor, asculta pleoapele cand se inchid, asculta-le cand se deschid, asculta secundele cum mor, asculta-le cand invie, asculta-ti visele, asculta o minge cum zboara, asculta cantecul cearsafurilor la uscat pe-o sarma, asculta-ti sufletul cum vede, asculta culorile intr-un tablou, asculta-ma cum dorm pe-un deal cu mainile sub ceafa si privesc spre cer, asculta paginile unei carti, asculta o furnica zbatandu-se afara din musuroi, asculta calendarul aztec, asculta cifrele cum ti se insira in viata, asculta orele cum trec, asculta luna uimita de lume, asculta povestea firului de nisip, asculta momentele de meditatie din Lhasa, asculta brazii cum privesc spre cer, asculta marea cum lupta cu timpul, asculta fiecare secunda in care ma gandesc la tine.
asculta-ma, caci toate secundele mele traiesc pentru tine. asculta-mi visele, caci te vor langa ele. asculta pacatosul pe care il vad in oglinda, asculta naivul care crede in noi.
asculta cuvintele astea. asculta-le, chiar daca iti par patetice. eu sunt ceea ce sunt. cineva trebuie sa fie.
asculta-ma, oriunde ai fi. asculta-ma, oricine ai fi. asculta-ma, oricand ai plange, pentru ca atunci vreau sa fiu langa tine.
asculta-ma cum ma gandesc la tine.
asculta-ma cat de mult te iubesc.
asculta-mi gandul.
asculta iarba cum creste, asculta norii cum fug de ochii tai, asculta particulele care compun un rau in cel mai adanc munte, asculta luminile semaforului care se schimba, asculta lacrimile copilului cum i se scurg pe obraji, asculta pasii eschimosului prin zapada, asculta stelele cum cad, asculta ingerii cum te vegheaza, asculta vantul trecand prin parul tau, asculta bacteriile cum cuprind un deget, asculta ploaia cum iti saruta obrajii, asculta notele cum insira un portativ, asculta o portocala cum se rostogoleste pe asfalt, asculta luminile orasului, asculta fulgii de nea cum mor, asculta valurile cum se nasc, asculta copacii cum ne pazesc, asculta istoria bascilor, asculta pleoapele cand se inchid, asculta-le cand se deschid, asculta secundele cum mor, asculta-le cand invie, asculta-ti visele, asculta o minge cum zboara, asculta cantecul cearsafurilor la uscat pe-o sarma, asculta-ti sufletul cum vede, asculta culorile intr-un tablou, asculta-ma cum dorm pe-un deal cu mainile sub ceafa si privesc spre cer, asculta paginile unei carti, asculta o furnica zbatandu-se afara din musuroi, asculta calendarul aztec, asculta cifrele cum ti se insira in viata, asculta orele cum trec, asculta luna uimita de lume, asculta povestea firului de nisip, asculta momentele de meditatie din Lhasa, asculta brazii cum privesc spre cer, asculta marea cum lupta cu timpul, asculta fiecare secunda in care ma gandesc la tine.
asculta-ma, caci toate secundele mele traiesc pentru tine. asculta-mi visele, caci te vor langa ele. asculta pacatosul pe care il vad in oglinda, asculta naivul care crede in noi.
asculta cuvintele astea. asculta-le, chiar daca iti par patetice. eu sunt ceea ce sunt. cineva trebuie sa fie.
asculta-ma, oriunde ai fi. asculta-ma, oricine ai fi. asculta-ma, oricand ai plange, pentru ca atunci vreau sa fiu langa tine.
asculta-ma cum ma gandesc la tine.
asculta-ma cat de mult te iubesc.
marți, 6 noiembrie 2007
Under the Skies
Oh, there you stay
Goddess of unforgiving
looking to my misery
smiling on eternity.
I may be lying under horizons
Oblivion for all my last sins
Memories which kill the soul
of the insomniac who ruled the world once.
Now I see your fortress of our fears!
I barely can wait
to overcome its walls
to bury the remains.
To bury my dead sickness
to keep melting my sins
to take the final leap
to bury my dead skin.
As you look through me,
Ancient Goddess of lust,
I feel my heart been freeze.
but my soul keeps pouring a heat.
The battle within these skies
me, and you having the world upon us.
I want you to see you crawl
for billions of souls...
Goddess of unforgiving
looking to my misery
smiling on eternity.
I may be lying under horizons
Oblivion for all my last sins
Memories which kill the soul
of the insomniac who ruled the world once.
Now I see your fortress of our fears!
I barely can wait
to overcome its walls
to bury the remains.
To bury my dead sickness
to keep melting my sins
to take the final leap
to bury my dead skin.
As you look through me,
Ancient Goddess of lust,
I feel my heart been freeze.
but my soul keeps pouring a heat.
The battle within these skies
me, and you having the world upon us.
I want you to see you crawl
for billions of souls...
sâmbătă, 3 noiembrie 2007
Ende
The clock has cried
the train who didn't pass
My dream has died
now hope for resurrection.
Judgement Day
I fell today
Judgement Day
you'll never see me.
now I take my way
to the door I've painted
I hoped I had to choose
the other to be the one.
The guy who features me
started to draw in sand
ecuations to explain
the wind opposed him well.
Goodbye, my desert grey
I'll try to fade away
I'll fight to keep my dreams
Away from this defeat.
Goodbye, my sweetest dream
We haven't gone to Prague
Goodbye, my dying thoughts
I'll keep you in my songs.
the train who didn't pass
My dream has died
now hope for resurrection.
Judgement Day
I fell today
Judgement Day
you'll never see me.
now I take my way
to the door I've painted
I hoped I had to choose
the other to be the one.
The guy who features me
started to draw in sand
ecuations to explain
the wind opposed him well.
Goodbye, my desert grey
I'll try to fade away
I'll fight to keep my dreams
Away from this defeat.
Goodbye, my sweetest dream
We haven't gone to Prague
Goodbye, my dying thoughts
I'll keep you in my songs.
vineri, 2 noiembrie 2007
Inside
Metonymic acts
conjuring my thoughts
I wander these grey lands
Painting my two exits.
I manage to freeze time
but not for long, my hope
I also have the power
to make you hold my soul.
There's no defeat in fighting
But the easy running away
From dreams we've made,
From battle's ground.
I wander the vast desert
I ask billions of questions
I don’t seek for forgiveness
or any pity instead.
Mistakes must die
Lessons have been learnt
we ask for no one's mercy
as we have made a choice.
Despite all the good reasons
I'd like not my soul's deaths
Silent mourners of my future
Silent and guilty escapes.
Again it's me alone
Waiting for that train to come
Maybe it has my hopes
I prey for that, my Lord.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
