Luminile hanului marturiseau o seara obisnuita. Burgul primise linistit ceata care venise pe calmul rau care nu inundase vreodata pe nimeni si nimic. Cativa cai stateau popriti aproape de intrare asteptand ceva. Poate stapanii lor sau poate trecerea timpului. Nici ei nu stiau exact.
O forfota obisnuita a acelui loc se auzi cand am deschis usa hanului si am intrat.
Cei cativa clienti ai acelui loc m-au privit ca pe un alt calator mai mult sau mai putin misterios, cu mai multe sau mai putine povesti. Si daca ar fi vazut si insemnele casei nobiliare pentru care luptasem pana in urma cu cateva zile fie m-ar fi iscodit sa le povestesc intamplari din razboi, fie m-ar fi linsat chiar acolo. Asa ca m-am indreptat linistit spre o masa dintr-un colt nu foarte intunecat si am cerut o cana mar de fiertura de ovaz. Mi-am intins oasele, incercand sa ajut sarmanele sa se dezmorteasca dupa un drum pe care nu am crezut sa il termin vreodata. Un drum pe care nu il voi povesti aici, ci, cu bunaovinta domniilor voastre, voi rapi alte secunde ale universului de a il asterne pe hartie.
Am primit binefacatoare fiertura cu gust de nimic si printre primele sorbituri amaruncat un ochi catre vecinii de la mesele apropiate: cativa negustori implicati in discutii comerciale, un felcer obosit privit de o stacana de vin si inca un oaspete al hanului care se gasea cumva la o masa in fata mea. "Joaca rolul misteriousului". Gandul mi-a raspuns cand m-am intrebat care era rostul glugii trase pana deasupra privirii, desi inauntru era destul de cald. "Poate e racit". Da. Putea fi o explicatie.
Incet, incet, cu ajutorul fierturii si al temperaturii crescande din incapere, am inceput sa motai. Mi-am tras sabia mai aproape de picior si m-am lasat prada acelei stari de somnolenta. Imi simteam mainile grele, corpul din cel mai greu aliaj. Asa ca am renuntat sa ma mai joc cu recipientul fierturii, am pus capul in piept si m-am decis sa atipesc. Mai incolo, imi voi lua si o camera...dar...acum...
Frigul m-a facut sa imi trag pelerina mai mult pe mine. Dintrodata? Am privit spre usa care era deschisa si un genovez destul de bine facut privea inauntru. "Ai putea inchide totusi usa, genovezule. Al naibii frig se inteteste", gandeam eu in timp ce alti oaspeti nu pareau foarte deranjati de temperatura din han. Genovezul pasi usor printre mese, iar eu mi-am reluat atipeala de mai devreme. Pana cand un zgomot de scaun frecat de podea m-a facut sa deschid nervos si adormit, pe jumatatea sprancenele. Si de tot, atunci cand l-am observat pe genovez asezat in fata mea, la aceeasi masa cu mine.
- Desigur, este liber. I-am spus intr-o toscana pe care o invatasem in cei patru ani petrecuti la Firenze. Sper ca nu va deranjeaza toscana mea, seniorule sau slujitorule de Grimaldi.
- Va prea multumesc. Nu, nu ma deranjeaza, imi raspunse intr-o toscana la fel de aproximativa. Nu va intreb de unde ati stiut ca fac parte din familia Grimaldi pentru ca doar noi purtam astfel de pelerine si blazonul nu este foarte ascuns.
- Dar carui prilej datorez aceasta vizita? Tonul meu era putin spus ironic si nu avea cum fi altfel. Eram nervos pentru ca mi-era frig, pentru ca ma trezise din toropeala si pentru ca era genovez.
- Dar sper ca nu va deranjeaza pe dumneavoastra prezenta mea aici...
- Acum... ar trebui sa incalc reguli de minim bun simt ca sa va dau la o parte de la masa asta. Sunteti la fel de obosit ca si mine, seniore...?
- Nu, nu sunt seniore, sunt un simplu apropiat al familiei.
- Si nu aveti un nume?
- Ba da, Michele.
M-am prezentat si am apucat sa il observ mai bine. Avea trasaturile unui om care a manuit destul de mult spada, dar o parte din ridurile din colturilor ochilor parca imi spuneau ca era si destul de erudit. M-am acoperit mai bine si am incercat sa imi dezmortesc mainile care imi erau reci de la scaderea temeperaturii. Am decis de comun acord sa nu ne mai gratulam cu politeturi gratuite. Nu era locul si nici spiritul pentru asa ceva.
- Stiu ca ti-a fost lung drumul si crede-ma, mai ai mult de mers.
L-am privit atent. Ce naiba spusese? Stiu ca parea ca vin de peste 3 mari si 4 tari, dar absurditatea cu lungul drum ce avea sa vina nu o puteam inghiti.
- Si de unde ai putea tu sa stii, genovezule?
- Semnele din si de pe fiecare spun totul. Nu trebuie decat sa ai o clipa de atentie si ii poti cunoaste.
- Doar o clipa?
- O clipa nu inseamna o secunda. Inseamna mai mult decat atat. Inseamna ani, inseamna gesturi, inseamna fapte, inseamna marturii insumate.
- Desigur, dar de unde poti sti tu cat mai am eu de mers? Si nu am putut opri zambetul.
- Scrie pe tine. Scrie in tine, calatorule. Dar in tine scrie ca tu poti decide cat mai mergi.
Da. Avea poate dreptate. Nu stiam cat mai trebuia sa merg. Fugeam de tinuturile in care in urma cu cateva saptamani ma afundasem in lupte fara invingatori.
- Si tot de tine, calatorule, tine sa nu mai ajungi sa lupti in asemenea teritorii...
- E chiar culmea asta! De unde stie un genovez unde am luptat eu?! Poate ai fost spionul lor sau nu stiu....poate nici nu esti genovez. Vorbele mi se ingramadeau intre buze si abia le puteam stapani. Eram nervos. Eram nervos pentru ca nu voiam sa imi aduc aminte de clipele alea. Pentru ca nu voiam sa stiu ca noi pierdusem acea batalie.
- Hainele inseala deseori, prietenul meu calator. Ai avut dreptate sa nu crezi in sigla familiei grimaldi. Asta nu inseamna ca nu sunt apropiat de ei. Dar in tinuturile astea mi-e mult mai usor sa ma plimb imbracat asa datorita tratatelor dintre Genoa si stapanii acestor pamanturi.
- Si atunci... cine esti?
- Nu pot sa iti spun numele meu. Dar iti pot spune ca iti sunt mai apropiat tie decat am fost vreodata pentru Grimaldi.
- Adica? Nu cred sa te fi cunoscut pana acum.
- Nici nu aveai cum. Nu ar fi trebuit, nu ar fi fost momentul, asa cum e acum.
- Ce moment e acum? E un moment in care sunt rupt de oboseala si nu imi pasa de ghicitori ale unui genovez care nu egenovez si care este mai apropiat de mine decat as crede eu. Si deja am obosit, gandind tot firul asta logic.
Nu imi puteam opri tremuratul provocat de frig si oboseala.
Genovezul sau ce era el ma privea insistent si privirea aia parca imi dadea si mai multi fiori.
"Ptiu, drace! Sa nu fie si asta vreun necurat. Ca nespala tnu pare a fi". Si gluma asta ma mai destinse putin.
- Nu, nu sunt nespalat. Si zambi si el.
zambetul se opri din existenta lui, privirea imi amorti. Nu puteam apuca sabia, nu ma mai puteam adaposti in pelerina. Ce era cu toata teama aia care crestea in mine?
- Nu iti fie teama.
Ok. Daca nu incetezi acum sa imi citesti gandurile sau cine stie ce truc faci, urlu si spun ca esti vreun vrajitor.
- Nu este nevoie de asta... cand o sa afli cine sunt si de ce ne aflam noi doi aici.
Pana atunci, vecinul cu pelerina trasa pana deasupra ochilor nu parea sa ne acorde atentie. Dar, deodata, isi misca usor corpul spre directia mea.
- Si cine esti? Ce fel de vrajitor sau mag?
(ochii ei)
- Nu sunt nici una, nici alta. Sunt ceva ce nu poate exista mereu, ceva ce nu poate aparea oricand, ceva ce nu poate trai printre oameni.
- Papa?
- Buna gluma. Pe-aproape... Sunt unul din subiectii cartilor lui. Vin din locul ala pomenit mai devreme de tine.
Ce loc pomenisem? Nu luptase cu mine, nu venise cu mine pe drum, totusi imi era apropiat, dupa cum spunea. Dar in ultimele zile, nu imi fusese aproape decat purgatoriul sau iadul...
- Asa e. Ai intuit bine.
Incercam sa imi ascund gandurile cat mai adanc in suflet, cat mai adanc in minte, undeva sa nu ajunga. Poate reuseam sau poate nu. Incercam, oricum. Ce cauta acolo, ce rol avea el? Cum de mi se intampla tocmai mie asa ceva? Stiam ca nu ma minte. Simteam prezenta lui puternica si stranie. Nu ma opream in intrebarile unui taran speriat de fulgere si eclipse. Totusi, nu imi puteam explica nimic. Nu intelegeam rostul prezentei diavolului acolo, la masa cu mine. Ma simteam onorat intr-un fel. Desi...ii cunoscusem puterea in ultimul timp. Eram convins ca ma voia cu el. Si gandul asta parca iesise cu voce tare. Dar in acelasi timp nu putusem sa nu observ pentru o fractiune de secunda, o secunda ca niciuna, o secunda plina de lumina?
(ochii ei)
- Da. Am nevoie de tine. Am nevoie de astfel de indivizi care sa asimileze o astfel de minte ca a ta. Si astfel de simturi.
- Pentru ce?
- Daca ai fi gandit ceva mai mult, ti-ai fi raspuns ca pentru lupta eterna pe care o ducem de cand...
- De cand ati cazut...
- Da. Poti spune si asa... Intr-un fel... pentru ca doream sa aducem ceva nou.
- Ma faci sa rad cu pofta... de ce nu ati incercat sa gasiti o metoda mai..nu stiu...democratica?
- Esti hazliu... nu intelegi nimic. Nu ai habar de facerea lumii si filosofia ei...
- Si cum ar trebui sa am habar? Ai deschis discutia si eu am continuat-o. Daca ma tot apreciezi, ai putea sa ma asculti.
Si i-am zambit. Am simtit acolo, jos, adanc in sufletul meu ceva, ca un fulg mic de lumina. Ca o raza minuscula de lumina care a rasarit pentru o clipa. Infruntasem diavolul.
Dar acea clipa muri imediat. Parca nici nu existase.
- Crezi? Crezi in ceva?
- Cred in Dumnezeu, genovezule.
- Nu crezi in el. Iti este teama de el, asa cum iti este teama si de mine. Asa cum te rogi de frica la el, tot asa imi invoci si mie numele fara sa iti dai seama. Am nevoie de tine.
Nu, nu sunt singur acum. La masa sunt insa doar eu. Stau fata in fata cu mine insumi. Ma privesc uimit. Aici am ajuns. Asta sunt si atat pot. Mai mult, nu am cum sa realizez. Am scapat din batalia din Valea Umbrelor si acum ma privesc. O oglinda mai reala nu puteam sa am. Sa ma vad pe mine la aceeasi masa cu mine. Sunt atat de slab? Pune-ti masca. Poart-o cu umilinta. Acopera-ti fata. Asa... Nu indrazni sa privesti in sus, ci doar in jos pentru ca nu meriti mai mult. Lasa-ma...lasa-ma... lasa-ma sa cad. Nu merit mai mult. Ma priveam cum urlam din spatele mastii, ma priveam trist stiind ca port o masca. Eram in acelasi loc, in acelasi timp, dublu. Si o singura fiinta.
Si o alta fiinta care ma privea. "Priveste-te in tine". Am auzit o voce. Am simtit o pereche de ochi cum ma scormoneste, cum ma cauta in interiorul meu. Am ridicat o fractiune de secunda privirea si i-am zarit ochii. Ochii ei. Un chip de inger. Si am cazut din nou. Privindu-ma din doua parti, neintelegand ce trebuie sa aleg. Lasa-ma..lasa-ma sa cad. "Nu. Pentru ca si eu am nevoie de tine."
Nu merit nimic mai mult. Lasa-ma.
"Astupa-ti urechile, asculta-ti lumina din adancul sufletului, inspira secundele astea si praful care cade de pe grinda si uita-te la mine".
Un inger ma privea. In locul unde statea strainul cu gluga trasa pana deasupra ochilor, acum statea un inger. Unul din cei doi eu, incepuse sa dispara. Disparea incet, disparea sigur si nu puteam sa il prind. Un nor care intra in masa. Si ingerul ma privea cu cea mai blanda privire. Ingerul care ma astepta sa plutesc pe un alt nor, ingerul care imi soptea in ureche sa iubesc, care ma astepta cu bratele deschise. Era cel mai frumos chip de lume.
(ochii ei)
As fi vrut sa raman in secundele alea. "Gata, haide cu mine". Hanul parca disparuse. Este ea, stiam ca totul se intampla la momentul potrivit in viata. Ingerul meu venise sa ma salveze atunci cand diavolul ma pusese la incercare. Ea nu ma pusese la incercare. Si avea cel mai frumos chip din lume si o privire care ma facea sa nu imi dores caltceva in viata, decat sa traiesc cu ea. Atata caldura imi oferea, cat as fi putut topi ghetarii din Alpi. Si toata viata i-as fi oferit-o pe un platou de argint.
Atat de simplu. Atat de simplu era totul in acel moment. Atat de simpla era iubirea. Ea nu ma punea la incercare.
Priveam cum norul din mine disparea in masa. Iar ea ma astepta sa o iau de mana ca sa fim un singur tot la un moment dat. Am privit in mine, am privit atat de adanc cum nu privisem niciodata. Nici in batalia din Valea Umbrelor, nici in momentele cand descopeream tainele Pamantului la Universitatea din Salamanca. Am privit cateva momente. Si am fost sigur ca iau decizia care trebuie.
Un urlet groaznic care am crezut ca ma va ingropa atunci in podeaua hanului s-a pornit dinspre privirea angelica. Aceasta se transforma incet intr-un chip hidos, sfasaiat, cu venele pulsand un sange negru. Privirea era rece si goala, ochii gri, fara pupile. tremuram de frica. Da, tremuram de frica. Acum cateva momente era un inger, acum, cea mai groaznica fiinta posibila.
Simteam cum picatura de caldura de mai devreme creste in mine.
Am spus o rugaciune. Poate singura sincera cu in totalitate din viata mea.
Am inchis ochii. Ochii ei, ochii lui Tess, de departe, ma priveau iubindu-ma, printre lacrimi.
Am deschis pleoapele si am decapitat hada din fata mea.
Totul, aproape instantaneu, incat as fi jurat ca sabia luase foc cand a iesit din teaca. Norul-eu care disparuse in masa s-a intors la locul lui. Era genovezul care imi vorbea in aceeasi limba stalcita din clipa in care imi vorbise pentru prima data.
- Da, ai inteles ca nu poti lua o decizie fara a aseza intr-un taler si in altul optiunile. Atunci cand nu ai ce alege, ti se poate dicta. Si El traieste in Liberul Arbitru al fiecaruia din noi. El traieste prin deciziile noastre bune si bine luate din fiecare zi, de cand ne trezim si pana murim.
Am inchis ochii pentru ca mi-era rusine. Crezusem ca infrunt diavolul....
- L-ai infruntat. Ii place sa isi ia forme divine. Pentru ca omul, in frica lui, nu pune la indoiala lumina venita atat de usor.
M-am asezat in scaun si am inchis ochii.
Restul, e orice poveste a unei revelatii. Ce a fost deosebit la a mea? Nu stiu. Poate descoperiti voi.
Ma mai intalnesc cu genovezul cand infloresc merii sau adorm viile, pentru ca probabil, ne-a fost dat sa ne vedem in anumite momente.
De fiecare data, ne privim si ne dam incredere unul altuia.
Prin alegerea facuta intr-un han, de langa raul care nu inundase pe nimeni si nimic vreodata.
luni, 26 noiembrie 2007
marți, 13 noiembrie 2007
Acum
Peretii se apropie. Privesc impasibil, stiu ca ii voi opri, dar acum nu imi doresc asta. Acum vreau sa descifrez mesajele de pe ei, scrise in alte limbi, in alte timpuri, de alti oameni care am fost. Oameni care altadata facusera aceasta camera fortareata lor. Camera care se regaseste la fiecare din noi.
Peretii se apropie. Nu vreau sa cred au ars templul acelui mic trib necunoscut dintre doua culmi de Cordilieri. Ca le-au distrus universul, ca le-au incheiat istoria. Viata. Ultimul cantec al preotului, ultima magie a vraciului. O noua lume de ingroapa istoria. O noua lume, poate mai buna, poate mai putin buna. Zeii ii privesc pe cei vechi si pe cei noi, stapani ai pamanturilor lumii cum isi impart destinele, cum isi traseaza unii altora liniile anilor pe acele taramuri.
Peretii se apropie. Aproape ca le simt respiratia, ca ii simt cum imi soptesc ceva. As vrea sa ii aud. as vrea sa ii pot asculta. Nu ne simtim deloc bine impreuna, dar ne acceptam acest status-quo ciudat. Aproape ca pot sa ii ating. Ii simt reci, ii simt cum vor sa treaca prin mine, fara cea mai mica remuscare. Nu pot sa ii ignor, caci odata construiam... Ce construiam? Ratiunea imi spune sa uit, sufletul imi spune sa asez in un sertar, iar eu caut calea de mijloc, sa le impac pe amandoua. In definitiv, trebuie sa traiesc in bunastare cu amandoua. Nu le vreau parti ale unei dispute.
Peretii se apropie. Daca m-as stradui putin, as putea sa ii sarut. Dar nu o fac. Ma gandesc ca as putea fi blestemat sa ma iubeasca si sa ma tina acolo pentru vesnicie. Un fel de victima a creatiei. A noii ordini pe care o impun ei, a noii forme careia ii dau nastere.
Peretii se apropie. Incep sa disting semnele de pe ei. Unele imi par cunoscute, ma intriga faptul ca nu le pot citi pana la capat. Altele imi sunt necunoscute. Poate in semnele astea sta intreaga miscare a peretilor astora. Care ar vrea sa ma cuprinda intr-o cusca eterna. Simt ca imi bate inima mai repede. Din ce in ce mai repede . Undeva in mine, in locul pe care ei nu il vad, plang pentru toate acele amintiri izvorate din istoria noastra.
Peretii se apropie. Privesc la ei. Inchid ochii. Imi tin respiratia. O secunda, doua, trei, patru, zece...nu mai pot sa numar. Privesc in sus. Un disc mic de lumina care pluteste deasupra noastra, a tuturor. Dimineata de primavara. Simt aerul cald. Mirosul rece al peretilor se lupta sa ma tina acolo.
Peretii incearca sa ma opreasca. Nu reusesc. Privesc in sus si peretii ma pierd. Pentru totdeauna. Acum ii tin in palma si ii curat atent. Deschid sertarul biroului din lemn care miroase atat de aparte si ii pun acolo. Sunt un bulgare de amintiri; ceva la care tin.
Da. Cred.
Peretii se apropie. Nu vreau sa cred au ars templul acelui mic trib necunoscut dintre doua culmi de Cordilieri. Ca le-au distrus universul, ca le-au incheiat istoria. Viata. Ultimul cantec al preotului, ultima magie a vraciului. O noua lume de ingroapa istoria. O noua lume, poate mai buna, poate mai putin buna. Zeii ii privesc pe cei vechi si pe cei noi, stapani ai pamanturilor lumii cum isi impart destinele, cum isi traseaza unii altora liniile anilor pe acele taramuri.
Peretii se apropie. Aproape ca le simt respiratia, ca ii simt cum imi soptesc ceva. As vrea sa ii aud. as vrea sa ii pot asculta. Nu ne simtim deloc bine impreuna, dar ne acceptam acest status-quo ciudat. Aproape ca pot sa ii ating. Ii simt reci, ii simt cum vor sa treaca prin mine, fara cea mai mica remuscare. Nu pot sa ii ignor, caci odata construiam... Ce construiam? Ratiunea imi spune sa uit, sufletul imi spune sa asez in un sertar, iar eu caut calea de mijloc, sa le impac pe amandoua. In definitiv, trebuie sa traiesc in bunastare cu amandoua. Nu le vreau parti ale unei dispute.
Peretii se apropie. Daca m-as stradui putin, as putea sa ii sarut. Dar nu o fac. Ma gandesc ca as putea fi blestemat sa ma iubeasca si sa ma tina acolo pentru vesnicie. Un fel de victima a creatiei. A noii ordini pe care o impun ei, a noii forme careia ii dau nastere.
Peretii se apropie. Incep sa disting semnele de pe ei. Unele imi par cunoscute, ma intriga faptul ca nu le pot citi pana la capat. Altele imi sunt necunoscute. Poate in semnele astea sta intreaga miscare a peretilor astora. Care ar vrea sa ma cuprinda intr-o cusca eterna. Simt ca imi bate inima mai repede. Din ce in ce mai repede . Undeva in mine, in locul pe care ei nu il vad, plang pentru toate acele amintiri izvorate din istoria noastra.
Peretii se apropie. Privesc la ei. Inchid ochii. Imi tin respiratia. O secunda, doua, trei, patru, zece...nu mai pot sa numar. Privesc in sus. Un disc mic de lumina care pluteste deasupra noastra, a tuturor. Dimineata de primavara. Simt aerul cald. Mirosul rece al peretilor se lupta sa ma tina acolo.
Peretii incearca sa ma opreasca. Nu reusesc. Privesc in sus si peretii ma pierd. Pentru totdeauna. Acum ii tin in palma si ii curat atent. Deschid sertarul biroului din lemn care miroase atat de aparte si ii pun acolo. Sunt un bulgare de amintiri; ceva la care tin.
Da. Cred.
duminică, 11 noiembrie 2007
Robin
- Zi-mi daca te-ai culcat cu ea! Am dreptul sa stiu! Trebuie sa stiu! Vreau sa stiu! Nu pot sa cred ce aflu de la prietenele mele!
- Calmeaza-te!! Iar esti intr-o criza de isterie?! Cred ca iti cam place sa fii asa! Poate intr-o zi ma satur si plec!
- Pai, pleaca de-acum idiotule!
- Pe cine faci tu idiot?!
- Pe tine, pe tine, ma, ala care mi-a distrus viata!
- Dar de unde stii?
- Nu conteaza de unde, conteaza ca s-a intamplat!
- Nu s-a intamplat nimic, era doar o cina de....
Ea tinea perna in mana dreapta ca pe o arma cu care l-ar fi doborat daca in log de fulgi ar fi fost plumb. Trasaturile ii accentuau starea de nervozitate. El o privea ridicand din umeri, intr-o stare de nedumirare amestecata cu un calm enervant pentru orice femeie care ii spune barbatului ca stie ca o inseala. Nu schita niciun gest, in timp ce ea strangea perna si inclesta maxilarul. Trasaturile fețelor celor doi erau complementare, razboi si pace.
Imaginea este inghetata, dar creionul creatorului continua sa dea ultimele retusuri peste acea secunda din viata lor. Creionul isi facea simtita pe foaie, zgomotul acela era unicul semn de viata prezent in camera creatiei, linii se nasteau, alte trasaturi mureau sau erau modificate. Creatorul isi studia atent "opera" si nu incerca nimic altceva decat sa exprime ceea ce simtea in legatura cu cei doi. umbre si spatii cu un gri deschis, multe linii, aglomerate peste alte linii trase gros si apasat, trupuri incovoiate si drepte, iar creionul dansa fara sa simta durere.
Vocea venea de pe pamant: "Robin, vino la masa! Se raceste supa!"
Universul celor doi ramase inghetat (oare pentru cat timp?), o mana aseza creionul pe masuta, cealalta aseza creatia pe pat si amandoua incepura sa puna in miscare mecanismul. Baiatul incepu sa isi miste mainile in sus si in jos, scaunul se puse in miscare. Se opri in fata usii. Privea atent zona din dreptul broastei care era tocita de cate ori o impinsese in drumul spre casa din micul sau univers. O lume cu o iesire spre alta lume, o lume cu o fereastra spre aceeasi lume. Lume care nu va fi a lui niciodata. Lume pe care nu o va putea trai. Pentru ca nu a trait-o vreodata. Universul lui material se intindea pe suprafata acelei camere. Se intoarse dupa masa in camera ornata cu desenele lui. Desene in creion. In zilele cu ploaie, precum aceea, dupa ce tinea deschis geamul vreo doua-trei ore, simtea cum mirosul de grafit ii ocupa intregul volum al camerei, cum ii patrundea in tot universul, in minte. Si atunci, era unul din momentele in care apuca un creion mai apropiat, smulgea o hartie din vraful de coli si incepea sa imprastie, linii, dungi, fonduri. O viata se nastea, apoi alta. Cele doua vieti intrau in contact, cele doua vieti incepeau sa comunice, gesturile se inmulteau, totul devenea agitat, creionul alerga nebun pe hartie, mentinandu-si insa viu varful, decizand liniile, pastrand vie atmosfera. Dupa ce termina fiecare desen, avea febra. Nu ameteala, ci doar febra si o usoara stare de oboseala. Incerca sa se ascunda de maica-sa, pentru ca dupa primele dati incepuse sa il trateze cu toate acele siropuri extrem de dulci si pastile albe si acre. Aparte de obisnuitele pastile pentru efort, pentru inima, pentru picioare, pentru orice cu care parca se nascuse in mana. Avea nopti in care plangea gandidu-se la diverse amintiri virtuale pornite din televizor. Sau de la radio. Imagini cu insule aproape de polul nord, insule la care nu ajungea civilizatia, insule in care isi gasisera sfarsitul corabii de vikingi ratacite in ceata unui ocean batran si imbufnat. Ocean care purtase pe Columb spre Pamantul Fagaduintei, ocean care devora schelete de corabii antice si carcase de submarine nemtesti. Ocean pe care voia sa il roage odata sa il poarte si pe el, dar fara scaun, spre insulele pierdute de timp. Gandind din ce in ce mai departe, adormi.
- Cand timp vrei sa te mai furisezi afara? vin-o si infrunta-ma ca un barbat! Sau poatenu esti...asa ca nu ai avea cum!
- Taci, tampito!
- Pe cine faci tu tampita, a? Poate e maica-ta aia. Care nu a stiu sa te educe.
- Ai grija cum vorbesti....
- Adica? sa am grija sau ce?
- Sau o sa vezi tu....
- Ce sa vad, nenorocitule? Ce sa vad? Ca sunt aproape sa dau nastere lui fi-tu si tu vrei sa dispari din casa? Asta vad! Sa ma lasi singura cu un copil pe care si tu l-ai vrut.
- Nu l-am vrut!
- Ah! Da.....multumesc...uite acum sunt lamurita. Stiam eu. Mi l-ai facut doar sa ma santajezi ca sa ma tii aproape. Iar acum cand maica-ta ti-a gasit "sotia perfecta, mama", e gata cu mine, nu?! Bastardule!
O clipa in viata. O clipa cand totul se intuneca. Un colt negru al tabloului care a privit mereu scena de undeva de sus. O secunda cand creierul ia decizia fara sa isi foloeasca toata capacitatea, ci doar acea camara a raului, a animalului, a lipsei ratiunii. O fractiune de secunda cand mii de sinapse razpandesc vestea in organism. O parte a corpului primeste ordinul si se executa. Mana apuca o vaza si o arunca spre ochii ei. spre ochii lor. Ochi care nu mai au timp sa fie ingroziti, ci doar suprinsi. Ochi care privesc plini de viata. Dar nu pentru mult timp, fara sa stie in acele nanoclipe si sperand contrariul. O alta pereche de ochi (a treia) care privea din alta lume, o prezenta nestiuta, o prezenta care dorea sa traiasca, o prezenta trista.
In dimineata aceea facu mai multe exercitii fizice decat facea in mod normal, pentru a isi sterge din minte febra de mai devreme. Maica-sa il supraveghe atent si din cand in cand ii spunea sa o lase mai moale. Dar ca sa ajunga in insulele din nord trebuia sa aiba o conditie fizica impecabila. Uita de acel handicap. Stai! NU! Nu era un handicap!! Blestemat fie acel cuvant! Si cel care la- gandit sau pronunta! Era doar o caracteristica a lui, o insusire pe care i-o daduse puterea suprema, oricare ar fi fost. si care oricum nu il ajuta foarte mult. Maica-sa il invatase sa se roage la un zeu care nu era al lui, pe care nu il simtea. Nu voia sa ii fie impus. Entitatea lui suprema erau desenele. si, da. Insulele din nord....dincolo de ceata...dincolo de lume....unde pana si vikingii si-au gasit sfarsitul...
Masinaria in care isi lucra muschii aproape ca ar fi vrut sa scape de corvoada acelei dimineti.
- Robin, gata. Nu te inteleg ce-ti veni. Hai, sa mergem sa faci dus si sa te odihnesti. Dupa-masa mergem prin parc.
Da, parcul. Locul maximelor frustrari, locul planetei de sentimente de tristete, locul pe care il ura. Locul pe care il iubea pentru aerul apate, locul pe care il iubea pentru cantecul pasarilor, locul in care auzea tonalitati de voci feminine. Acele tonalitati izvorate din rasete care parca se prelingeau precum proaspatul izvor peste pietre. Putea sa jure ca uneori auzea pasii ingerilor asupra urechilor lui. Era convins ca ingerul lui este pe undeva pe aproape. Pentru ca stia ca avea un gardian, ceva care exista in lumea aia pentru el. Nu putea explica foarte bine de unde acest sentiment, dar era sigur de el. Dar dupa cateva zeci de minute devis si exaltare a sufletului, ateriza pe planeta de tristete. Si cadea in lumea lui inchisa. Inchidea fereastra si incepea sa planga. Atunci, maica-sa il impingea inapoi spre casa. Nu de putine ori se zbatea sa mearga singur, iar ea trebuia sa dea dovada de efort sustinut pentru a il ajunge.
In seara aia creionul nu voia sa danseze ca altadata ci o lua nebuneste intre diferite puncte imaginare ale paginii albe care se murdarea mai repede ca niciodata. Robin incepuse sa transpir si o durere ciudata de cap ii acapara forta fizica de a lucra. Se opri pentru moment. Respira adanc. "Mama". Gandul asta il sperie putin pentru ca veni deodata. O striga. chipul ei apru in cateva secunde in dreptul usii.
- Ce s-a intamplat, Robin?
- Nimic. Sa stii ca te iubesc mult de tot, mama.
- Si eu te iubesc. Ce faci? Desenezi? Hai, culca-te, te rog. Continua maine. Ok? Noapte buna!
- Noapte buna!
Era mereu acolo pentru el. Poate ea era ingerul lui pazitor. Poate ea era Dumnezeul lui transformat intr-o fiinta din carne, materiala. Sau poate era doar mama. Doar mama lui. care il iubea enorm. Orice farama de dragoste din ea se resfrangea asupra lui. Ochii ei nu puteau privi alt barbat, decat pe el, pe Robin. o speriau uneori temele din desenele lui, dar i le accepta ca fiind unica lui scapare, unicul lui mod de a isi elibera mintea din mica inchisoare pe care o traia. Se gandea ca odata sa ii organizeze o mica expozitie acasa la ei sau sa inchirieze un mic apartament in centrul orasului in care sa isi invite din colegii de munca, rude sau prieteni si sa ii faca o mica supriza lui Robin. Toata actiunea avea sa coste ceva, dar voia neaparat sa ii faca un cadou special la implinirea varstei de 20 de ani.
Robin continua sa deseneze cu un creion care o luase razna din ce in ce mai mult. Nu il mai putea opri. Nici nu inceca, pentru ca simtea o placere stranie si macabra in acelasi timp in a infatisa noul tablou.
O strada slab luminata, cateva masini parcate, cladiri de 5 etaje din caramida. O femeie isi parca Opel-ul aproape de coltul strazii cu bulevardul. Imbracata la costum, obosita, portretul nu ii este greu de ghicit. Inchide masina si isi cauta cheile in geanta facand cativa pasi spre interiorul strazii. Injura inca o data municiplaitatea pentru lipsa luminei urbane si fixa cheia in usa de la intrarea in bloc.
Creionul il desena in costum, parul tuns extrem de scurt, purtand manusi si tinand un fel de cablu in mana dreapta. Robin se orienta asupra feței pe care desena privirea alcatuita din ingrediente ale nebuniei, frustrarii, geloziei, furiei. Gura era practic imobila, niciun zambet, nicio miscare. Parca era o figura de ceara, o masca din teatrul elinic. Proaspat barbierit.
Robin a fost gasit dormind de catre mama lui, desi trecuse de vreo ora timpul micului dejun la care baiatul nu intarzia aproape niciodata. Incerca sa il trezeasca. O drama. Un urlet care strabatu acel cartier. O sirena. O ambulanta. Lacrimi, un ocean de lacrimi. Si o nesfarsita durere. Cuvinte reci si seci, precum stop cardiorespirator. Oricum nu avea sa traiasca mult, doamna. Inima ii era slabita din cauza bolii. Si o si mai nesfarsita durere. Ar fi vrut sa moara atunci langa corpul lui inert. Zambea. S-a intamplat deodata, s-a intamplat cand totul mergea spre o viata linistita si impacata cu Robin, asa cum era el. Lumina ochilor ei disparuse pentru totdeauna.
La patru luni si ceva dupa aceea, cand toamna colora orasul in ruginiu, iar soarele isi arata ultimele puteri, un afis postat la intrarea in cea mai mare galerie de arta a orasului purta un nume ciudat, dar care atragea zeci de vizitatori: "Umbre si clipe". Nu i se facuse multa reclama cu exceptia a doua-trei emisiuni, suficiente prin modul lor comercial de a vinde asa ceva: tablourile unui copil handicapat care murise in somn. Asa cva avindea extrem de bine, producea lacrimi in fotolii si ratinguri sigure.
Ea statea intr-un colt, cu aceeasi privire inspre nicaieri, asa cum o gasisera cele cateva rude la spital, langa trupul lui. ele o ajutasera cu bani sa puna pe picioare expozitia. Ea nu se impotrivi. Gandul "Robin, uite, am un cadou" o facu sa lesine. O facu sa nu doarma nopti si sa cada in abisul unei depresii pe care niciun medicamnt cunoscut nu o putea slabi.
Privea in gol cum cativa politisti fotografiau tablourile surprinsi, neputandu-se stapani in a exclama: "incredibil, este reconstituirea....". Forfota in jurul lor se accentua, aparura televiziuni, lumea se imbulzea, benzi de oprire a accesului publicului, zgomote, multe lumini colorate. In timp ce mama isi cauta cu ochii umezi baiatul, undeva.
Undeva peste un ocean al tristetii, dincolo de ceață, de unde nimeni nu se intorsese sa povesteasca.
- Calmeaza-te!! Iar esti intr-o criza de isterie?! Cred ca iti cam place sa fii asa! Poate intr-o zi ma satur si plec!
- Pai, pleaca de-acum idiotule!
- Pe cine faci tu idiot?!
- Pe tine, pe tine, ma, ala care mi-a distrus viata!
- Dar de unde stii?
- Nu conteaza de unde, conteaza ca s-a intamplat!
- Nu s-a intamplat nimic, era doar o cina de....
Ea tinea perna in mana dreapta ca pe o arma cu care l-ar fi doborat daca in log de fulgi ar fi fost plumb. Trasaturile ii accentuau starea de nervozitate. El o privea ridicand din umeri, intr-o stare de nedumirare amestecata cu un calm enervant pentru orice femeie care ii spune barbatului ca stie ca o inseala. Nu schita niciun gest, in timp ce ea strangea perna si inclesta maxilarul. Trasaturile fețelor celor doi erau complementare, razboi si pace.
Imaginea este inghetata, dar creionul creatorului continua sa dea ultimele retusuri peste acea secunda din viata lor. Creionul isi facea simtita pe foaie, zgomotul acela era unicul semn de viata prezent in camera creatiei, linii se nasteau, alte trasaturi mureau sau erau modificate. Creatorul isi studia atent "opera" si nu incerca nimic altceva decat sa exprime ceea ce simtea in legatura cu cei doi. umbre si spatii cu un gri deschis, multe linii, aglomerate peste alte linii trase gros si apasat, trupuri incovoiate si drepte, iar creionul dansa fara sa simta durere.
Vocea venea de pe pamant: "Robin, vino la masa! Se raceste supa!"
Universul celor doi ramase inghetat (oare pentru cat timp?), o mana aseza creionul pe masuta, cealalta aseza creatia pe pat si amandoua incepura sa puna in miscare mecanismul. Baiatul incepu sa isi miste mainile in sus si in jos, scaunul se puse in miscare. Se opri in fata usii. Privea atent zona din dreptul broastei care era tocita de cate ori o impinsese in drumul spre casa din micul sau univers. O lume cu o iesire spre alta lume, o lume cu o fereastra spre aceeasi lume. Lume care nu va fi a lui niciodata. Lume pe care nu o va putea trai. Pentru ca nu a trait-o vreodata. Universul lui material se intindea pe suprafata acelei camere. Se intoarse dupa masa in camera ornata cu desenele lui. Desene in creion. In zilele cu ploaie, precum aceea, dupa ce tinea deschis geamul vreo doua-trei ore, simtea cum mirosul de grafit ii ocupa intregul volum al camerei, cum ii patrundea in tot universul, in minte. Si atunci, era unul din momentele in care apuca un creion mai apropiat, smulgea o hartie din vraful de coli si incepea sa imprastie, linii, dungi, fonduri. O viata se nastea, apoi alta. Cele doua vieti intrau in contact, cele doua vieti incepeau sa comunice, gesturile se inmulteau, totul devenea agitat, creionul alerga nebun pe hartie, mentinandu-si insa viu varful, decizand liniile, pastrand vie atmosfera. Dupa ce termina fiecare desen, avea febra. Nu ameteala, ci doar febra si o usoara stare de oboseala. Incerca sa se ascunda de maica-sa, pentru ca dupa primele dati incepuse sa il trateze cu toate acele siropuri extrem de dulci si pastile albe si acre. Aparte de obisnuitele pastile pentru efort, pentru inima, pentru picioare, pentru orice cu care parca se nascuse in mana. Avea nopti in care plangea gandidu-se la diverse amintiri virtuale pornite din televizor. Sau de la radio. Imagini cu insule aproape de polul nord, insule la care nu ajungea civilizatia, insule in care isi gasisera sfarsitul corabii de vikingi ratacite in ceata unui ocean batran si imbufnat. Ocean care purtase pe Columb spre Pamantul Fagaduintei, ocean care devora schelete de corabii antice si carcase de submarine nemtesti. Ocean pe care voia sa il roage odata sa il poarte si pe el, dar fara scaun, spre insulele pierdute de timp. Gandind din ce in ce mai departe, adormi.
- Cand timp vrei sa te mai furisezi afara? vin-o si infrunta-ma ca un barbat! Sau poatenu esti...asa ca nu ai avea cum!
- Taci, tampito!
- Pe cine faci tu tampita, a? Poate e maica-ta aia. Care nu a stiu sa te educe.
- Ai grija cum vorbesti....
- Adica? sa am grija sau ce?
- Sau o sa vezi tu....
- Ce sa vad, nenorocitule? Ce sa vad? Ca sunt aproape sa dau nastere lui fi-tu si tu vrei sa dispari din casa? Asta vad! Sa ma lasi singura cu un copil pe care si tu l-ai vrut.
- Nu l-am vrut!
- Ah! Da.....multumesc...uite acum sunt lamurita. Stiam eu. Mi l-ai facut doar sa ma santajezi ca sa ma tii aproape. Iar acum cand maica-ta ti-a gasit "sotia perfecta, mama", e gata cu mine, nu?! Bastardule!
O clipa in viata. O clipa cand totul se intuneca. Un colt negru al tabloului care a privit mereu scena de undeva de sus. O secunda cand creierul ia decizia fara sa isi foloeasca toata capacitatea, ci doar acea camara a raului, a animalului, a lipsei ratiunii. O fractiune de secunda cand mii de sinapse razpandesc vestea in organism. O parte a corpului primeste ordinul si se executa. Mana apuca o vaza si o arunca spre ochii ei. spre ochii lor. Ochi care nu mai au timp sa fie ingroziti, ci doar suprinsi. Ochi care privesc plini de viata. Dar nu pentru mult timp, fara sa stie in acele nanoclipe si sperand contrariul. O alta pereche de ochi (a treia) care privea din alta lume, o prezenta nestiuta, o prezenta care dorea sa traiasca, o prezenta trista.
In dimineata aceea facu mai multe exercitii fizice decat facea in mod normal, pentru a isi sterge din minte febra de mai devreme. Maica-sa il supraveghe atent si din cand in cand ii spunea sa o lase mai moale. Dar ca sa ajunga in insulele din nord trebuia sa aiba o conditie fizica impecabila. Uita de acel handicap. Stai! NU! Nu era un handicap!! Blestemat fie acel cuvant! Si cel care la- gandit sau pronunta! Era doar o caracteristica a lui, o insusire pe care i-o daduse puterea suprema, oricare ar fi fost. si care oricum nu il ajuta foarte mult. Maica-sa il invatase sa se roage la un zeu care nu era al lui, pe care nu il simtea. Nu voia sa ii fie impus. Entitatea lui suprema erau desenele. si, da. Insulele din nord....dincolo de ceata...dincolo de lume....unde pana si vikingii si-au gasit sfarsitul...
Masinaria in care isi lucra muschii aproape ca ar fi vrut sa scape de corvoada acelei dimineti.
- Robin, gata. Nu te inteleg ce-ti veni. Hai, sa mergem sa faci dus si sa te odihnesti. Dupa-masa mergem prin parc.
Da, parcul. Locul maximelor frustrari, locul planetei de sentimente de tristete, locul pe care il ura. Locul pe care il iubea pentru aerul apate, locul pe care il iubea pentru cantecul pasarilor, locul in care auzea tonalitati de voci feminine. Acele tonalitati izvorate din rasete care parca se prelingeau precum proaspatul izvor peste pietre. Putea sa jure ca uneori auzea pasii ingerilor asupra urechilor lui. Era convins ca ingerul lui este pe undeva pe aproape. Pentru ca stia ca avea un gardian, ceva care exista in lumea aia pentru el. Nu putea explica foarte bine de unde acest sentiment, dar era sigur de el. Dar dupa cateva zeci de minute devis si exaltare a sufletului, ateriza pe planeta de tristete. Si cadea in lumea lui inchisa. Inchidea fereastra si incepea sa planga. Atunci, maica-sa il impingea inapoi spre casa. Nu de putine ori se zbatea sa mearga singur, iar ea trebuia sa dea dovada de efort sustinut pentru a il ajunge.
In seara aia creionul nu voia sa danseze ca altadata ci o lua nebuneste intre diferite puncte imaginare ale paginii albe care se murdarea mai repede ca niciodata. Robin incepuse sa transpir si o durere ciudata de cap ii acapara forta fizica de a lucra. Se opri pentru moment. Respira adanc. "Mama". Gandul asta il sperie putin pentru ca veni deodata. O striga. chipul ei apru in cateva secunde in dreptul usii.
- Ce s-a intamplat, Robin?
- Nimic. Sa stii ca te iubesc mult de tot, mama.
- Si eu te iubesc. Ce faci? Desenezi? Hai, culca-te, te rog. Continua maine. Ok? Noapte buna!
- Noapte buna!
Era mereu acolo pentru el. Poate ea era ingerul lui pazitor. Poate ea era Dumnezeul lui transformat intr-o fiinta din carne, materiala. Sau poate era doar mama. Doar mama lui. care il iubea enorm. Orice farama de dragoste din ea se resfrangea asupra lui. Ochii ei nu puteau privi alt barbat, decat pe el, pe Robin. o speriau uneori temele din desenele lui, dar i le accepta ca fiind unica lui scapare, unicul lui mod de a isi elibera mintea din mica inchisoare pe care o traia. Se gandea ca odata sa ii organizeze o mica expozitie acasa la ei sau sa inchirieze un mic apartament in centrul orasului in care sa isi invite din colegii de munca, rude sau prieteni si sa ii faca o mica supriza lui Robin. Toata actiunea avea sa coste ceva, dar voia neaparat sa ii faca un cadou special la implinirea varstei de 20 de ani.
Robin continua sa deseneze cu un creion care o luase razna din ce in ce mai mult. Nu il mai putea opri. Nici nu inceca, pentru ca simtea o placere stranie si macabra in acelasi timp in a infatisa noul tablou.
O strada slab luminata, cateva masini parcate, cladiri de 5 etaje din caramida. O femeie isi parca Opel-ul aproape de coltul strazii cu bulevardul. Imbracata la costum, obosita, portretul nu ii este greu de ghicit. Inchide masina si isi cauta cheile in geanta facand cativa pasi spre interiorul strazii. Injura inca o data municiplaitatea pentru lipsa luminei urbane si fixa cheia in usa de la intrarea in bloc.
Creionul il desena in costum, parul tuns extrem de scurt, purtand manusi si tinand un fel de cablu in mana dreapta. Robin se orienta asupra feței pe care desena privirea alcatuita din ingrediente ale nebuniei, frustrarii, geloziei, furiei. Gura era practic imobila, niciun zambet, nicio miscare. Parca era o figura de ceara, o masca din teatrul elinic. Proaspat barbierit.
Robin a fost gasit dormind de catre mama lui, desi trecuse de vreo ora timpul micului dejun la care baiatul nu intarzia aproape niciodata. Incerca sa il trezeasca. O drama. Un urlet care strabatu acel cartier. O sirena. O ambulanta. Lacrimi, un ocean de lacrimi. Si o nesfarsita durere. Cuvinte reci si seci, precum stop cardiorespirator. Oricum nu avea sa traiasca mult, doamna. Inima ii era slabita din cauza bolii. Si o si mai nesfarsita durere. Ar fi vrut sa moara atunci langa corpul lui inert. Zambea. S-a intamplat deodata, s-a intamplat cand totul mergea spre o viata linistita si impacata cu Robin, asa cum era el. Lumina ochilor ei disparuse pentru totdeauna.
La patru luni si ceva dupa aceea, cand toamna colora orasul in ruginiu, iar soarele isi arata ultimele puteri, un afis postat la intrarea in cea mai mare galerie de arta a orasului purta un nume ciudat, dar care atragea zeci de vizitatori: "Umbre si clipe". Nu i se facuse multa reclama cu exceptia a doua-trei emisiuni, suficiente prin modul lor comercial de a vinde asa ceva: tablourile unui copil handicapat care murise in somn. Asa cva avindea extrem de bine, producea lacrimi in fotolii si ratinguri sigure.
Ea statea intr-un colt, cu aceeasi privire inspre nicaieri, asa cum o gasisera cele cateva rude la spital, langa trupul lui. ele o ajutasera cu bani sa puna pe picioare expozitia. Ea nu se impotrivi. Gandul "Robin, uite, am un cadou" o facu sa lesine. O facu sa nu doarma nopti si sa cada in abisul unei depresii pe care niciun medicamnt cunoscut nu o putea slabi.
Privea in gol cum cativa politisti fotografiau tablourile surprinsi, neputandu-se stapani in a exclama: "incredibil, este reconstituirea....". Forfota in jurul lor se accentua, aparura televiziuni, lumea se imbulzea, benzi de oprire a accesului publicului, zgomote, multe lumini colorate. In timp ce mama isi cauta cu ochii umezi baiatul, undeva.
Undeva peste un ocean al tristetii, dincolo de ceață, de unde nimeni nu se intorsese sa povesteasca.
joi, 8 noiembrie 2007
pentru ea
asculta-ma.
asculta-mi gandul.
asculta iarba cum creste, asculta norii cum fug de ochii tai, asculta particulele care compun un rau in cel mai adanc munte, asculta luminile semaforului care se schimba, asculta lacrimile copilului cum i se scurg pe obraji, asculta pasii eschimosului prin zapada, asculta stelele cum cad, asculta ingerii cum te vegheaza, asculta vantul trecand prin parul tau, asculta bacteriile cum cuprind un deget, asculta ploaia cum iti saruta obrajii, asculta notele cum insira un portativ, asculta o portocala cum se rostogoleste pe asfalt, asculta luminile orasului, asculta fulgii de nea cum mor, asculta valurile cum se nasc, asculta copacii cum ne pazesc, asculta istoria bascilor, asculta pleoapele cand se inchid, asculta-le cand se deschid, asculta secundele cum mor, asculta-le cand invie, asculta-ti visele, asculta o minge cum zboara, asculta cantecul cearsafurilor la uscat pe-o sarma, asculta-ti sufletul cum vede, asculta culorile intr-un tablou, asculta-ma cum dorm pe-un deal cu mainile sub ceafa si privesc spre cer, asculta paginile unei carti, asculta o furnica zbatandu-se afara din musuroi, asculta calendarul aztec, asculta cifrele cum ti se insira in viata, asculta orele cum trec, asculta luna uimita de lume, asculta povestea firului de nisip, asculta momentele de meditatie din Lhasa, asculta brazii cum privesc spre cer, asculta marea cum lupta cu timpul, asculta fiecare secunda in care ma gandesc la tine.
asculta-ma, caci toate secundele mele traiesc pentru tine. asculta-mi visele, caci te vor langa ele. asculta pacatosul pe care il vad in oglinda, asculta naivul care crede in noi.
asculta cuvintele astea. asculta-le, chiar daca iti par patetice. eu sunt ceea ce sunt. cineva trebuie sa fie.
asculta-ma, oriunde ai fi. asculta-ma, oricine ai fi. asculta-ma, oricand ai plange, pentru ca atunci vreau sa fiu langa tine.
asculta-ma cum ma gandesc la tine.
asculta-ma cat de mult te iubesc.
asculta-mi gandul.
asculta iarba cum creste, asculta norii cum fug de ochii tai, asculta particulele care compun un rau in cel mai adanc munte, asculta luminile semaforului care se schimba, asculta lacrimile copilului cum i se scurg pe obraji, asculta pasii eschimosului prin zapada, asculta stelele cum cad, asculta ingerii cum te vegheaza, asculta vantul trecand prin parul tau, asculta bacteriile cum cuprind un deget, asculta ploaia cum iti saruta obrajii, asculta notele cum insira un portativ, asculta o portocala cum se rostogoleste pe asfalt, asculta luminile orasului, asculta fulgii de nea cum mor, asculta valurile cum se nasc, asculta copacii cum ne pazesc, asculta istoria bascilor, asculta pleoapele cand se inchid, asculta-le cand se deschid, asculta secundele cum mor, asculta-le cand invie, asculta-ti visele, asculta o minge cum zboara, asculta cantecul cearsafurilor la uscat pe-o sarma, asculta-ti sufletul cum vede, asculta culorile intr-un tablou, asculta-ma cum dorm pe-un deal cu mainile sub ceafa si privesc spre cer, asculta paginile unei carti, asculta o furnica zbatandu-se afara din musuroi, asculta calendarul aztec, asculta cifrele cum ti se insira in viata, asculta orele cum trec, asculta luna uimita de lume, asculta povestea firului de nisip, asculta momentele de meditatie din Lhasa, asculta brazii cum privesc spre cer, asculta marea cum lupta cu timpul, asculta fiecare secunda in care ma gandesc la tine.
asculta-ma, caci toate secundele mele traiesc pentru tine. asculta-mi visele, caci te vor langa ele. asculta pacatosul pe care il vad in oglinda, asculta naivul care crede in noi.
asculta cuvintele astea. asculta-le, chiar daca iti par patetice. eu sunt ceea ce sunt. cineva trebuie sa fie.
asculta-ma, oriunde ai fi. asculta-ma, oricine ai fi. asculta-ma, oricand ai plange, pentru ca atunci vreau sa fiu langa tine.
asculta-ma cum ma gandesc la tine.
asculta-ma cat de mult te iubesc.
marți, 6 noiembrie 2007
Under the Skies
Oh, there you stay
Goddess of unforgiving
looking to my misery
smiling on eternity.
I may be lying under horizons
Oblivion for all my last sins
Memories which kill the soul
of the insomniac who ruled the world once.
Now I see your fortress of our fears!
I barely can wait
to overcome its walls
to bury the remains.
To bury my dead sickness
to keep melting my sins
to take the final leap
to bury my dead skin.
As you look through me,
Ancient Goddess of lust,
I feel my heart been freeze.
but my soul keeps pouring a heat.
The battle within these skies
me, and you having the world upon us.
I want you to see you crawl
for billions of souls...
Goddess of unforgiving
looking to my misery
smiling on eternity.
I may be lying under horizons
Oblivion for all my last sins
Memories which kill the soul
of the insomniac who ruled the world once.
Now I see your fortress of our fears!
I barely can wait
to overcome its walls
to bury the remains.
To bury my dead sickness
to keep melting my sins
to take the final leap
to bury my dead skin.
As you look through me,
Ancient Goddess of lust,
I feel my heart been freeze.
but my soul keeps pouring a heat.
The battle within these skies
me, and you having the world upon us.
I want you to see you crawl
for billions of souls...
sâmbătă, 3 noiembrie 2007
Ende
The clock has cried
the train who didn't pass
My dream has died
now hope for resurrection.
Judgement Day
I fell today
Judgement Day
you'll never see me.
now I take my way
to the door I've painted
I hoped I had to choose
the other to be the one.
The guy who features me
started to draw in sand
ecuations to explain
the wind opposed him well.
Goodbye, my desert grey
I'll try to fade away
I'll fight to keep my dreams
Away from this defeat.
Goodbye, my sweetest dream
We haven't gone to Prague
Goodbye, my dying thoughts
I'll keep you in my songs.
the train who didn't pass
My dream has died
now hope for resurrection.
Judgement Day
I fell today
Judgement Day
you'll never see me.
now I take my way
to the door I've painted
I hoped I had to choose
the other to be the one.
The guy who features me
started to draw in sand
ecuations to explain
the wind opposed him well.
Goodbye, my desert grey
I'll try to fade away
I'll fight to keep my dreams
Away from this defeat.
Goodbye, my sweetest dream
We haven't gone to Prague
Goodbye, my dying thoughts
I'll keep you in my songs.
vineri, 2 noiembrie 2007
Inside
Metonymic acts
conjuring my thoughts
I wander these grey lands
Painting my two exits.
I manage to freeze time
but not for long, my hope
I also have the power
to make you hold my soul.
There's no defeat in fighting
But the easy running away
From dreams we've made,
From battle's ground.
I wander the vast desert
I ask billions of questions
I don’t seek for forgiveness
or any pity instead.
Mistakes must die
Lessons have been learnt
we ask for no one's mercy
as we have made a choice.
Despite all the good reasons
I'd like not my soul's deaths
Silent mourners of my future
Silent and guilty escapes.
Again it's me alone
Waiting for that train to come
Maybe it has my hopes
I prey for that, my Lord.
luni, 29 octombrie 2007
spre miezul noptii, gandeam la
stim ce inseamna sa tinem la o persoana? sa ne dam inapoi in fața dorintelor ei si sa ii admiram visurile? sa fim aripile pe care sa si le puna in indeplinirea fericirii sale? sa ne sacrificam placeri pamantene, dar fara compromisuri principiale, pentru a vedea un zambet? si altul? si, mai apoi, altul? avem curajul sa recunoastem ca tinem atat de mult la o persoana incat am renunta la mizeriile unei zile pentru a o face cea mai fericita? sa ii aduci fiecare secunda de fericire doar printr-un cuvant pe care sa il furi pentru eternitate dintre toate celelelate existente in lume? sa vrei sa ii spui toate cuvintele care sa o duca departe, in alte dimensiuni? in alte universuri, pe acelasi glob, tropice si poli. sa nu iti doresti decat ca nanosecundele unui sarut sa spuna macar un sfert din tot ce simti pentru ea? sa speri ca ea va fi mereu acolo? sa nu traiesti atata timp cat ea nu este langa tine in momentele ei de cumpana, dar stiind ca ii fi bine, neajungand in obsesie pentru ea? sa crezi in ea, sa crezi ca ea va invinge si ca impreuna veti cuceri lumea? ca veti fi unul langa altul atunci cand veti inchide ochii...
dar, deodata, in momentul acela blestemat si ciudat, o implozie, gresim. el, ea, ei, voi, eu, noi. si atunci, lumea se termina fara Apocalipsa sau cu una atat de sumara incat ar face brazii din cei mai ascunsi munti sa se intrebe daca ei nu cumva traiesc vesnic. atunci, totul ne duce direct si fara oprire in binecunoscutul purgatoriu. atunci, soarele apune in fiecare vibratie data de sangele pe care il simtim cum innebuneste in vene. cum luna este devorata de demonii noptii, iar stelele se adapostesc in nori. si cea mai marunta ploaie incepe sa picure. parca este smoala celei mai teribile Inchizitii. fara noima, fara logica, precum cel mai incredibil cosmar. si nu stim ce se intampla. nu stim ca ne aflam de cate o parte a unei oglinzi. vedem doar ca de partea cealalta a iubirii, jumatatea este un demon, imagine distorsionata, ireala, incredibila. vedem prin geamul oglinzii ceea ce sufletul nu ar vrea vreodata sa stie ca exista in corespondentul lui din celalalt corp. si cum incet, incet, frigurile noptii fara luna, fara stele, fara zori, fara apus, fara rasarit, ne acopera, ne inconjoara, ne intra in suflet. doua parti ale unui fost intreg care tremura in strazile dosite ale unui oras parasit. orasul fara viata care se scurge usor pe langa tine, cu ziduri ireale si strazi precum prapastiile. si nu poti face nimic decat sa astepti ca tot acest curs sa ajunga undeva. iar ea sa se afle in acelasi oras, in aceeasi stare si sa nu stii.
asta te-ar face sa te simti mai bine? in momentul acela, totul s-ar sfarsi. te-ai trezi, soarele ar rasari, zambetul ti-ar cuceri fața si ai sti ca totul s-a terminat si ca viata o va lua pe o noua strada. fara complexe, fara dureri semnificative, fara nisip in ochi aunci cand nu mai ai lacrimi, fara dorinta de a termina orice socoteala cu zilele. te trezesti si decizi ca orice clipa merita atentie, ca totul traieste, ca totul este atat de plin de lumina incat ai putea fotografia fiecare astfel de centimetru patrat de viata. si iesi din casa. si viata ti se desfasoara.
dar nu este ce vrea sufletul tau sa vada. sufletul tau nu ar fi vrut sa moara. uitand de ea in acel oras, uitand de iubire in orasul bantuit si trist, in ultimul si cel mai de jos loc de pe pamant. fiecare pas facut in afara acelei camere omoara sufletul pas cu pas si sigur. indepartarea sigura de viul din noi ne omoara. si nu este pacat? nu este absurd? sa vezi atatia oameni morti dimineata spre locurile lor de munca, asteptand vinerile si sambetele sa mearga in cluburi sociofage, fara cea mai mica putere de a cunoaste oameni in adevaratul lor sens? sa vezi cadavre care se misca cu figuri de clovni, dar fericite atat timp cat au o masca?
nu iesi pe usa aceea. nu te trezi in dimineata aceea. vorbeste cu soarele si amana-i rasaritul. ingheata clipele reale si porneste inapoi in acel loc cu geata gri inchis dupa ea, odata ce te-a strigat. adu-ti aminte de sufletul ei, adu-ti aminte ca sunteti jumatatile acelui intreg. nu uita sa iti faci scut din amintirile rasetului ei, armura din privirea ei si sabie din momentele frumoase dintre voi. sa cutreieri fiecare strada, sa infrangi orice demon, sa lupti cu timpul, sa lupti cu negura din jurul ei, sa lupti pana o salvezi sau muriti. sau mori. dar nu trebuie sa cedezi vreodata. nu trebuie sa cedezi pana iesi din aceasta lume. un erou va fi mereu viu, pe cand lasul va ramane mereu mort. lupta, astfel, pentru viata ei, pentru sufletul ei si scapa-l din acel loc trist si decazut. lupta cu linistea in suflet si cu convingerea ca trebuie sa ii fie bine langa sau departe de tine. lupta cu credinta in fortele binelui care va vor apara mereu de-acum incolo. arde orice obstacol malefic, si imprastie-i cenusa incat sa nu ramana vreo urma a acelei existente.
oricare ar fi finalul acelei lupte, in minte, in inima, in ganduri, dorinta pentru fericirea ei sa domine orice alta vointa pentru ea. nu este usor, dar stii cum te simti la final. iar daca nu stii acum, priveste mai adanc. pentru ea. pentru un vis.
dar, deodata, in momentul acela blestemat si ciudat, o implozie, gresim. el, ea, ei, voi, eu, noi. si atunci, lumea se termina fara Apocalipsa sau cu una atat de sumara incat ar face brazii din cei mai ascunsi munti sa se intrebe daca ei nu cumva traiesc vesnic. atunci, totul ne duce direct si fara oprire in binecunoscutul purgatoriu. atunci, soarele apune in fiecare vibratie data de sangele pe care il simtim cum innebuneste in vene. cum luna este devorata de demonii noptii, iar stelele se adapostesc in nori. si cea mai marunta ploaie incepe sa picure. parca este smoala celei mai teribile Inchizitii. fara noima, fara logica, precum cel mai incredibil cosmar. si nu stim ce se intampla. nu stim ca ne aflam de cate o parte a unei oglinzi. vedem doar ca de partea cealalta a iubirii, jumatatea este un demon, imagine distorsionata, ireala, incredibila. vedem prin geamul oglinzii ceea ce sufletul nu ar vrea vreodata sa stie ca exista in corespondentul lui din celalalt corp. si cum incet, incet, frigurile noptii fara luna, fara stele, fara zori, fara apus, fara rasarit, ne acopera, ne inconjoara, ne intra in suflet. doua parti ale unui fost intreg care tremura in strazile dosite ale unui oras parasit. orasul fara viata care se scurge usor pe langa tine, cu ziduri ireale si strazi precum prapastiile. si nu poti face nimic decat sa astepti ca tot acest curs sa ajunga undeva. iar ea sa se afle in acelasi oras, in aceeasi stare si sa nu stii.
asta te-ar face sa te simti mai bine? in momentul acela, totul s-ar sfarsi. te-ai trezi, soarele ar rasari, zambetul ti-ar cuceri fața si ai sti ca totul s-a terminat si ca viata o va lua pe o noua strada. fara complexe, fara dureri semnificative, fara nisip in ochi aunci cand nu mai ai lacrimi, fara dorinta de a termina orice socoteala cu zilele. te trezesti si decizi ca orice clipa merita atentie, ca totul traieste, ca totul este atat de plin de lumina incat ai putea fotografia fiecare astfel de centimetru patrat de viata. si iesi din casa. si viata ti se desfasoara.
dar nu este ce vrea sufletul tau sa vada. sufletul tau nu ar fi vrut sa moara. uitand de ea in acel oras, uitand de iubire in orasul bantuit si trist, in ultimul si cel mai de jos loc de pe pamant. fiecare pas facut in afara acelei camere omoara sufletul pas cu pas si sigur. indepartarea sigura de viul din noi ne omoara. si nu este pacat? nu este absurd? sa vezi atatia oameni morti dimineata spre locurile lor de munca, asteptand vinerile si sambetele sa mearga in cluburi sociofage, fara cea mai mica putere de a cunoaste oameni in adevaratul lor sens? sa vezi cadavre care se misca cu figuri de clovni, dar fericite atat timp cat au o masca?
nu iesi pe usa aceea. nu te trezi in dimineata aceea. vorbeste cu soarele si amana-i rasaritul. ingheata clipele reale si porneste inapoi in acel loc cu geata gri inchis dupa ea, odata ce te-a strigat. adu-ti aminte de sufletul ei, adu-ti aminte ca sunteti jumatatile acelui intreg. nu uita sa iti faci scut din amintirile rasetului ei, armura din privirea ei si sabie din momentele frumoase dintre voi. sa cutreieri fiecare strada, sa infrangi orice demon, sa lupti cu timpul, sa lupti cu negura din jurul ei, sa lupti pana o salvezi sau muriti. sau mori. dar nu trebuie sa cedezi vreodata. nu trebuie sa cedezi pana iesi din aceasta lume. un erou va fi mereu viu, pe cand lasul va ramane mereu mort. lupta, astfel, pentru viata ei, pentru sufletul ei si scapa-l din acel loc trist si decazut. lupta cu linistea in suflet si cu convingerea ca trebuie sa ii fie bine langa sau departe de tine. lupta cu credinta in fortele binelui care va vor apara mereu de-acum incolo. arde orice obstacol malefic, si imprastie-i cenusa incat sa nu ramana vreo urma a acelei existente.
oricare ar fi finalul acelei lupte, in minte, in inima, in ganduri, dorinta pentru fericirea ei sa domine orice alta vointa pentru ea. nu este usor, dar stii cum te simti la final. iar daca nu stii acum, priveste mai adanc. pentru ea. pentru un vis.
Hourglass, The Same
Another song to ...
The guardian I ask
The guardian I curse
The guardian I prey to
The guardian I run of...
Who's the one to matter
You sing that through my letters!
The quest for promised lands
A mountain with infinite forests.
Hey, you, who cut the waves
My ship to my collection of dreams
Sailing to the future
Deaf to any illusory song on the Cyrenaic sea.
I'm no flying Dutch, no noble corsair
Despite them all and their voice
I hide for now to look myself
Watching the only important hourglass.
He rests in me, though damn me, if I seem too coward
to have the Faith to watch Him straight.
I'd like to see that coming
I only saw the fire.
Where are the stocks of prayers
Where is the power which they reside?
The words are obvious, the answer is simple,
'cause in the end... we have the Faith that cares.
vineri, 26 octombrie 2007
Calatorie
Teava de gaze de care se tinea copilul nu il privea cu mare placere cand acesta din urma incepu sa se legene la inceput usor si mai apoi din ce in ce mai tare... "Oricum ma va omori, el poate suferi. Sunt destule circuite electrice nesigure in preajma. Poate unul ma va ajuta sa il elimin". Privirea ei il tintui pe copil care, fiind absorbit de acel joc, nu se gandea la primejdia aflata atat de aproape de el. Dar sunetul strident si care devenea din ce in ce mai clar, il facu sa sara dintr-odata de pe teava. Aceasta se cutremura serios, maruntaiele si le simtea explodand. Blestema acel copil, blestema dorinta de a ii face rau, blestema orice... La naiba, durea!
Copilul statea cu mainile in buzunare privind de pe mormanul de lazi din lemn cum trenul se apropie de gara utilitara, cum se opreste si umple atmosfera cu aerul acela inecacios. Il trase puternic in piept. Ii placea. Oameni forfoteau in preajma trenului, descarcau si incarcau produse, urlau unii la altii, dadeau ordine, injurau, erau calmati de de alti oameni in uniforme ca de armata si faceau ca trenul sa semene cu un mic orasel foarte activ.
Gasi usor un loc intr-unul din ultimele vagoane ale trenului. Oamenii care incarcase nu se uitau dupa baieti care sa se suie in tren, ci urmareau sa termine odata lucrul pentru a isi relua jocurile de pietre sau poker american. Cauta in sac si scoase o bucata de branza galbena, plina de gauri. isi taie o felie prin care se uita la dealurile, vegetatia, cirezile de vite, caii, pomii, cerul albastru cu cativa nori rataciti, casele, localitatile care incepeau de la toc al micului geam al vagonulu si se terminau la cativa centimetri de celalalt. Cand toata aceasta lume deveni neatragatoare, bucata de cascaval a trebuit sa asiste la un scurt proces, urmat de o executie sumara in procesul de masticatie al baiatului. Nimeni nu isi va aminti de acel proces, nimeni nu a asistat la acea disparitie. Decat copilul. Visa la dealuri, cer si libertate. Atipi zambind.
"Pregatiti-va de ziua Judecatii de Apoi! Caci focul sfant se va abate spre voi, nu va ierta pe nimeni! Si cine va sta drept in fatza Domnului..."
Cuvintele predicatorului isteric trecura in fuga pe langa urechile biciclistului care opri la semnalul rosu al caii special amenajate. Lumea incepu sa traverseze liniile asezate paralel perpendicular pe calea lui. Baiatul traversa printre oameni grabiti, femei vorbind la telefon si razand strident, pustani agitati, batrani nevrotici, doi-trei oameni de afaceri. Trecu printre ei, precum alizeul trece prin trecatorile muntilor Atlas.
"Iar focul ..."
Istericul predicator nu isi termina cele spuse cand doi oameni in uniforme de politie il poftira in masina lor. Si asa vor auzi si ei acea serie de evenimente din viitor. Care poate nu va fi asa... sau poate va fi... Stie predicatorul nebun?
Unde ne indreptam atunci cand credem ca stim drumul? Ne indreptam spre destinatia dorita daca in pofida a ceea ce stim, drumul nu este cel bun? Cine ne poate spune? Cine (ce) este in noi. Micul contabil care aduna, scade, imparte si inmulteste ganduri, trairi, sentimente, durere si bucurie, alte senzatii. Pe toate le are dispuse in registre, in sali imense asezate in suflet si minte. Nu ii place sa fie deranjat, intrerupt din tot acest proces matematic. Dar asta nu inseamna ca nu lucreaza in conditii de stres. Pentru ca fiinta umana nu este cea mai linistita fiinta din univers. Contabilul alearga intre sali si registre, cauta si gaseste solutii. Greseste? De putine ori. Ba nu! De multe ori, ar putea spune unii, de foarte putine ori, ar spune alta lume. Fiecare, in functie de memoria genetica sau baza de date acumulata pe care o are. Ia deciziile cele mai corecte? Acelasi raspuns. Ne putem increde in el? Nu avem de ales. Sau avem? Aici, raspunsul la aceata dilema rezida din dorinta si puterea noastra de a il upgrada. Sa il ajute sa gaseasca caiete noi cu date, sa imbunatateasca baza prezenta, sa fie atent la problemele ulterioare, sa fie pregatit de a nu repeta istoria. Sa stie unde a gresit si sa puna in legatura formulele corecte. Vina noastra? Aceea de a nu fi atent la el, de a il ignora, de a rade el, de a il inchide in sala lui si de a-i stinge lumina, de a-i da un pahar de suc de portocale cu gheatza, dar fara suc, de a nu avea puterea sa il asculte, de a nu sti sa ii comunice ideile in exterior. Este trist sau bucuros vreodata acel contabil? Nu. Pentru ca el nu este decat o sinapsa, un neuron, o celula. Componenta organica de baza a fiecarui organism viu nascut din fructul pacatului. Si celulele nu au suflet. Au doar amprenta genetica. Sunt mici soldati in armata care compune un om,care ii asaza muschii pe schelet si peste toate, tesuturi. Si alte celule, aparate si sisteme...
Copilul se gandi la vorbele predicatorului si unde aveau ele sa se sfarseasca. Acea descriere a sfarsitului ii traia acum in minte. Focul final avea sa fie izbavitor? Avea sa il cuprinda? Putea trece de parte alba a luptei din bine si rau? Il va lua prin surprindere aceasta lupta, mistuirea divina a tot ce fusese pacat? Sabia Providentei il va nimeri si pe el? Dar daca... totul este interpretat gresit? daca totul este invers fatza de ceea ce stim? Daca totul avea sa nu se termine si sufletele vor bantui in ceatza gri, in ceatza pacatului care le inconjoara? Daca nu avea scapare din ceea ce nu voia sa fie, din ceea ce nu stia ca poate sa existe, din ceea ce nimeni nu stia ca poate sa existe?
De ce nu se intreba cand va veni aceasta pedeapsa divina? focul...cum va fi ?
Si totusi a venit! Flacari peste univers, dealuri, cer si vegetatie, cirede de vite alergand ingrozite de forma iadului, obiecte arzand si zburand in orice directie, aruncate de o mana invizibila, fum mult, haos, cerul e mort!, urlete, zgomote de fiare maiestuoase care slujesc o parte a conflictului, si mai multe urlete. Vaiete si blesteme, plansete si rasete isterice, oameni panicati si resemnati, monstri ciudati cazand peste ei si inghitindu-i cupofta.
Printre toate, un cal alb aflat sub o fiinta din lumina venea si culegea cate un suflet tragandu-l spre el catre dorinta de a trai. Catre dorinta de a isi ispasi pacatul. Fiinta din lumina era neclara.
Nu trebuia sa aiba un chip, nu trebuia sa aiba un nume, caci toti il stiau. Era chiar Fiul Omului? Era doar salvatorul lor, era doar o clipa care le intindea o mana, era doar o speranta in ultimele clipe ale fricii, in ultimele clipe ale resemnarii, in primele momente ale unei noi vieti.
Sau nu. Era puterea din el, izvorata din visurile lui, din dorinta vanitoasa de a cuceri totul, din credinta, din orice era bun si stia asta.
Copilul se rugase destul, poate, in toate aceste ganduri.
La un moment dat, in toata acea nebunie, fusese observat de catre omul de pe cal, scos din trenul contorsionat si salvat.
In patul de spital, strangand in pumni asternutul, o intrebare ii macina si ii prafuia secundele: Unde trebuia sa ajunga?
Copilul statea cu mainile in buzunare privind de pe mormanul de lazi din lemn cum trenul se apropie de gara utilitara, cum se opreste si umple atmosfera cu aerul acela inecacios. Il trase puternic in piept. Ii placea. Oameni forfoteau in preajma trenului, descarcau si incarcau produse, urlau unii la altii, dadeau ordine, injurau, erau calmati de de alti oameni in uniforme ca de armata si faceau ca trenul sa semene cu un mic orasel foarte activ.
Gasi usor un loc intr-unul din ultimele vagoane ale trenului. Oamenii care incarcase nu se uitau dupa baieti care sa se suie in tren, ci urmareau sa termine odata lucrul pentru a isi relua jocurile de pietre sau poker american. Cauta in sac si scoase o bucata de branza galbena, plina de gauri. isi taie o felie prin care se uita la dealurile, vegetatia, cirezile de vite, caii, pomii, cerul albastru cu cativa nori rataciti, casele, localitatile care incepeau de la toc al micului geam al vagonulu si se terminau la cativa centimetri de celalalt. Cand toata aceasta lume deveni neatragatoare, bucata de cascaval a trebuit sa asiste la un scurt proces, urmat de o executie sumara in procesul de masticatie al baiatului. Nimeni nu isi va aminti de acel proces, nimeni nu a asistat la acea disparitie. Decat copilul. Visa la dealuri, cer si libertate. Atipi zambind.
"Pregatiti-va de ziua Judecatii de Apoi! Caci focul sfant se va abate spre voi, nu va ierta pe nimeni! Si cine va sta drept in fatza Domnului..."
Cuvintele predicatorului isteric trecura in fuga pe langa urechile biciclistului care opri la semnalul rosu al caii special amenajate. Lumea incepu sa traverseze liniile asezate paralel perpendicular pe calea lui. Baiatul traversa printre oameni grabiti, femei vorbind la telefon si razand strident, pustani agitati, batrani nevrotici, doi-trei oameni de afaceri. Trecu printre ei, precum alizeul trece prin trecatorile muntilor Atlas.
"Iar focul ..."
Istericul predicator nu isi termina cele spuse cand doi oameni in uniforme de politie il poftira in masina lor. Si asa vor auzi si ei acea serie de evenimente din viitor. Care poate nu va fi asa... sau poate va fi... Stie predicatorul nebun?
Unde ne indreptam atunci cand credem ca stim drumul? Ne indreptam spre destinatia dorita daca in pofida a ceea ce stim, drumul nu este cel bun? Cine ne poate spune? Cine (ce) este in noi. Micul contabil care aduna, scade, imparte si inmulteste ganduri, trairi, sentimente, durere si bucurie, alte senzatii. Pe toate le are dispuse in registre, in sali imense asezate in suflet si minte. Nu ii place sa fie deranjat, intrerupt din tot acest proces matematic. Dar asta nu inseamna ca nu lucreaza in conditii de stres. Pentru ca fiinta umana nu este cea mai linistita fiinta din univers. Contabilul alearga intre sali si registre, cauta si gaseste solutii. Greseste? De putine ori. Ba nu! De multe ori, ar putea spune unii, de foarte putine ori, ar spune alta lume. Fiecare, in functie de memoria genetica sau baza de date acumulata pe care o are. Ia deciziile cele mai corecte? Acelasi raspuns. Ne putem increde in el? Nu avem de ales. Sau avem? Aici, raspunsul la aceata dilema rezida din dorinta si puterea noastra de a il upgrada. Sa il ajute sa gaseasca caiete noi cu date, sa imbunatateasca baza prezenta, sa fie atent la problemele ulterioare, sa fie pregatit de a nu repeta istoria. Sa stie unde a gresit si sa puna in legatura formulele corecte. Vina noastra? Aceea de a nu fi atent la el, de a il ignora, de a rade el, de a il inchide in sala lui si de a-i stinge lumina, de a-i da un pahar de suc de portocale cu gheatza, dar fara suc, de a nu avea puterea sa il asculte, de a nu sti sa ii comunice ideile in exterior. Este trist sau bucuros vreodata acel contabil? Nu. Pentru ca el nu este decat o sinapsa, un neuron, o celula. Componenta organica de baza a fiecarui organism viu nascut din fructul pacatului. Si celulele nu au suflet. Au doar amprenta genetica. Sunt mici soldati in armata care compune un om,care ii asaza muschii pe schelet si peste toate, tesuturi. Si alte celule, aparate si sisteme...
Copilul se gandi la vorbele predicatorului si unde aveau ele sa se sfarseasca. Acea descriere a sfarsitului ii traia acum in minte. Focul final avea sa fie izbavitor? Avea sa il cuprinda? Putea trece de parte alba a luptei din bine si rau? Il va lua prin surprindere aceasta lupta, mistuirea divina a tot ce fusese pacat? Sabia Providentei il va nimeri si pe el? Dar daca... totul este interpretat gresit? daca totul este invers fatza de ceea ce stim? Daca totul avea sa nu se termine si sufletele vor bantui in ceatza gri, in ceatza pacatului care le inconjoara? Daca nu avea scapare din ceea ce nu voia sa fie, din ceea ce nu stia ca poate sa existe, din ceea ce nimeni nu stia ca poate sa existe?
De ce nu se intreba cand va veni aceasta pedeapsa divina? focul...cum va fi ?
Si totusi a venit! Flacari peste univers, dealuri, cer si vegetatie, cirede de vite alergand ingrozite de forma iadului, obiecte arzand si zburand in orice directie, aruncate de o mana invizibila, fum mult, haos, cerul e mort!, urlete, zgomote de fiare maiestuoase care slujesc o parte a conflictului, si mai multe urlete. Vaiete si blesteme, plansete si rasete isterice, oameni panicati si resemnati, monstri ciudati cazand peste ei si inghitindu-i cupofta.
Printre toate, un cal alb aflat sub o fiinta din lumina venea si culegea cate un suflet tragandu-l spre el catre dorinta de a trai. Catre dorinta de a isi ispasi pacatul. Fiinta din lumina era neclara.
Nu trebuia sa aiba un chip, nu trebuia sa aiba un nume, caci toti il stiau. Era chiar Fiul Omului? Era doar salvatorul lor, era doar o clipa care le intindea o mana, era doar o speranta in ultimele clipe ale fricii, in ultimele clipe ale resemnarii, in primele momente ale unei noi vieti.
Sau nu. Era puterea din el, izvorata din visurile lui, din dorinta vanitoasa de a cuceri totul, din credinta, din orice era bun si stia asta.
Copilul se rugase destul, poate, in toate aceste ganduri.
La un moment dat, in toata acea nebunie, fusese observat de catre omul de pe cal, scos din trenul contorsionat si salvat.
In patul de spital, strangand in pumni asternutul, o intrebare ii macina si ii prafuia secundele: Unde trebuia sa ajunga?
miercuri, 24 octombrie 2007
Jacob's Ladder
Jacob's ladder, take me where He wants me...
Spinning present into the future
vortex of feelings, chaos for thoughts
remorse for all unwilling words
that pass like bullets
from one's dark side
to other's warm soul...
i'd know the reason
for there's no treason
but who's going to plead
in front the judge of destiny?
halfs to go away
smiles to fade on cry
dreams who try to fight
one's struggle to survive
one's struggle to become...
(a half)
for they not care,
the sphere burns inside the Styx.
We search the light,
though torn apart.
Memories undying
moments we shared
love they speared
they must pay the ransom
for the desired silence...
indeed, faith is a weapon,
no matter all that happened,
...the future must have her happy!
Jacob's ladder, take me where He wants me...
black and white,
good or wrong
demons and angels,
Mr Singer, where do they want us?
Spinning present into the future
vortex of feelings, chaos for thoughts
remorse for all unwilling words
that pass like bullets
from one's dark side
to other's warm soul...
i'd know the reason
for there's no treason
but who's going to plead
in front the judge of destiny?
halfs to go away
smiles to fade on cry
dreams who try to fight
one's struggle to survive
one's struggle to become...
(a half)
for they not care,
the sphere burns inside the Styx.
We search the light,
though torn apart.
Memories undying
moments we shared
love they speared
they must pay the ransom
for the desired silence...
indeed, faith is a weapon,
no matter all that happened,
...the future must have her happy!
Jacob's ladder, take me where He wants me...
black and white,
good or wrong
demons and angels,
Mr Singer, where do they want us?
vineri, 19 octombrie 2007
Toscana
"buna dimineata", i-a soptit un glas
o voce, o soapta, un gand...
caci doar un gand ii apara venele
de a deveni una cu gheatza
un cerc inchis, o noapte luminata.
atunci privea spre cerul alb
"la mia principessa toscana"
cu parul viu si ochii calzi
cu zambetul celei mai frumoase primaveri
venind alene din Apenini.
caci cantecul unui menestrel
ziduri florentine indoia
si strazi lipea
mai e nevoie
sa pomenim... destine?
in seara aceea cu stele linistite
in piata mortii si a venirii regilor pe lume
acelasi menestrel tinea urat
luminii difuze si nu numai ei
caci ea stia sa-si poarte de grija...
printesa zambind ca primavara
atrase stelele spre un cavaler
cruciat, venit din alte vremuri
care pornise atunci sa cucereasca
o ultima dovada a existentei Lui...
o umbra din colb la inceput
un mers agale devenea
o soapta din vreme in vreme
si-apoi o voce si alt zambet.
ochii lui pareau atat de adanci printesei...
"Printesa mea", nu fara rusine
"adevarat ca acestea sunt cantecele ingerilor"
si rusinea crescu
"dar as putea sa le ascult pentru totdeauna
alaturi de zambetul tau fantastic?"
raspunsul ei nu l-am fi putut intelege
daca am fi avut o mie de urechi
caci doar cantecul acelui menestrel
era martorul vointei ei
vointa ei de a fi cu el...
o voce, o soapta, un gand...
caci doar un gand ii apara venele
de a deveni una cu gheatza
un cerc inchis, o noapte luminata.
atunci privea spre cerul alb
"la mia principessa toscana"
cu parul viu si ochii calzi
cu zambetul celei mai frumoase primaveri
venind alene din Apenini.
caci cantecul unui menestrel
ziduri florentine indoia
si strazi lipea
mai e nevoie
sa pomenim... destine?
in seara aceea cu stele linistite
in piata mortii si a venirii regilor pe lume
acelasi menestrel tinea urat
luminii difuze si nu numai ei
caci ea stia sa-si poarte de grija...
printesa zambind ca primavara
atrase stelele spre un cavaler
cruciat, venit din alte vremuri
care pornise atunci sa cucereasca
o ultima dovada a existentei Lui...
o umbra din colb la inceput
un mers agale devenea
o soapta din vreme in vreme
si-apoi o voce si alt zambet.
ochii lui pareau atat de adanci printesei...
"Printesa mea", nu fara rusine
"adevarat ca acestea sunt cantecele ingerilor"
si rusinea crescu
"dar as putea sa le ascult pentru totdeauna
alaturi de zambetul tau fantastic?"
raspunsul ei nu l-am fi putut intelege
daca am fi avut o mie de urechi
caci doar cantecul acelui menestrel
era martorul vointei ei
vointa ei de a fi cu el...
luni, 15 octombrie 2007
Cuvinte pentru pian
Drumul spre casa era acelasi ca in fiecare zi: pe langa magazinele cu dulciuri unde privea ceva mai atent, pe langa cel de instrumente muzicale unde privea si mai atent si pe langa cel de arme unde nu privea deloc cu incantare. Lumea se scurgea obosita spre case dupa o alta zi de lucru, privirile cautau orice in asfalt care le-ar fi putut distrage macar pentru o secunda. Austin trecu de magazinul de arme, merse 100 de metri si se apropie de scara blocului. inspira si expira pentru cateva momente si privi in sus spre balconul lor. Isi indrepta privirea spre usa si intra.
Dusul i se aseza providential in toti porii si se indrepta spre bucatarie. Cele cateva sandwichuri isi aflau ultimele clipe in marea de acid gastric, toata aceasta activitate dand creierului o senzatie de somnolenta pe care Austin o intampina impasibil. Atipi in fotoliu si trecura cateva minute, zeci de minute sau veacuri cand auzi o bufnitura, doua, trei, iar Anges se descalta nervos dupa ce geanta ei zburase spre un colt al incaperii. Se ridica din bratele fotoliului si privi atent catre geanta din coltul incaperii. O puse pe masa.
"Nu era nevoie... Multumesc oricum", primele cuvinte ale femeii in acea seara.
"Cu placere"... un raspuns din familia toropelii de mai devreme.
"Cum ti-a fost ziua, Anges?"
"Tu cum crezi? Superba, incredibila, de vis....Doamne, ce intrebare pui..." Si cuvintele trecura cu un zgomot ascutit pe langa urechile lui si se oprira in peretele din spate, lasand niste urme adanci.
"Ma duc sa mananc ceva. Sandwichuri...ca doar asta stii sa "gatesti", domnule...."
"In regula...pofta buna"...
Seara ocupa apasat apartamentul, zona, statul, tara, sfert de glob si mai mult...
Poate adormise vreo doua ore cand din strada incepu sa auda zgomote infundate si strigate. Se gandi la masina, sa nu sara vreo fiinta a intunericului pe ea. Se apropie de geam si dindaratul perdelii, ultimele scene ale unei drame i se prezentau gratis, fara bilet: un batran era batut cu bestialitate de doi tineri veseli de parca pasau intre ei o minge de fotbal. Se uita cum batranul incearca de cateva ori sa se ridice, dar defiecare data, batranul incaseaza o lovitura si mai dura decat precedenta. Picioare si sange, pumni si dinti, cioburi de ochelari si pete de sange pe asfalt. Lumina difuza si jocul de umbre erau un spectacol pe alocuri fascinant in grotescul lui. Cele trei forme, cei doi ingeri ai mortii, cel care avea sa dispara din aceasta dimensiune. Actorii acelei piese din teatrul vietii, ultima pentru ultimul, alta, pentru cei doi. Care pareau niste uriasi, cu umbre din ce in ce mai alungite. Incetul cu incetul, nu se mai auzeau voci, decat lovituri inabusite si gafaituri. Aburi ieseau din organismul contorsionat, precum un steamer care se straduie sa iasa din portul unui fluviu. Cativa pasi in fuga pe trotuarul de sub geamul lui si fuga celor doi de visavis. O varianta macabra a unui concurs olimpic.
"Ti-a placut, nu?! De ce nu ai intervenit cumva?"
Pana sa rationeze, vocea parea venita din mintea lui, de undeva din adancurile subconstientului, cuvinte grele precum balastul care nu elibereaza un balon sa se inalte. Era doar Anges care il privea prin semilumina. Dar privirea aceea continea cateva fraze de care ar fi vrut sa se fereasca precum Neo. Oare Neo putea sa se fereasca de vorbe asa cum se ferea si de gloante? Poate nu si de ale soacrei. Zambi.
"Desigur, e amuzant. Sa stai si sa privesti ca la teatru cum moare un om sau e pe moarte. Cum ai putut sa stai acolo? De ce nu ai scos capul pe geam si sa strigi la ei?! Nu te inteleg...De unde atata slabiciune? Atata lipsa de implicare....Esti incredibil..."
Nu se putu feri de toate cuvintele. Mare parte il nimerira in piept, in frunte, in ochi. Care incepura sa sangereze. Doar pentru o fractiune de secunda. Fractiune de secunda care il tulbura, care nu ii facu placere, pe care ar fi platit o zi din viata sa nu o traisca atunci. Poate semilumina il ajuta.
"Esti patetic..."
Sau poate semilumina nu il ajuta. Ea se arunca in asternuturi (era campioana mondiala. Cea mai frumoasa in opinia lui). Se aseza si el langa ea, langa un mic iceberg fara implicatii momentane. Trebuia sa aiba grija sa nu faca greseala capitanului de pe Titanic. Nu subestima acel cub de ghiata. Acum te gandesti la un pahar de whisky cu care sa il asortezi, iar in secunda urmatoare, iti canta orchestra nebuna. Ce i-o fi indemnat sa cante? Sau era doar o legenda? Poate au fugit primii.. si de dragul unor povesti, cineva a inventat chestia asta care a prins in film...
"Buna seara, domnule Tavan"
"Salut, Austin. Nu ai somn?"
"Nu prea...ai vazut ce s-a intamplat?
"Mda...trist...mi-a adus aminte de o intamplare nu tocmai vesela"
"Ce intamplare?"
"Eeehh...i s-a intamplat unui var de-al meu dintr-o casa din secolul 19. O casa superba, te-ai fi indragostit imediat de ea. Nu ma intreba pe mine in cate nopti am adormit visand la ea... Si intr-o zi, cativa tineri cu ciocane au pornit de sus...in alta zi, o macara cu bila de fier a terminat totul...am plans ceva vreme dupa ceea. Partea amuzanta e ca voi credeati ca vecinii de deasupra v-au inundat, ei nu recunosteau si tot asa. Cred ca iti aduci aminte de acel moment...hihihihi"
"O,da...imi aduc aminte...tu erai? Tin minte ca era sa ne dam in judecata unii pe altii in acel moment. Amuzant"
"Imagineaza-ti cum ar fi fost..."
Austin isi trase usor plapuma peste ochi si adormi.
Ai fi putut spune despre el ca in ziua aceea inca dormea, sau cel putin o emisfera a creierului. Emisfera cu reflexe. Se gandea la acele momente ale teatrului funest. Cum doua vieti, o trimit pe cea de a treia inspre Styx. Cum el privi cu placere acel spectacol. In mintea lui, stia ca nu avea ce sa faca. Nu se putea implica in acel destin. Stia ca asa trebuie sa fie. Nu se intreba de ce. Stia. Stia ca ratiunea ii spunea sa intervina, dar tot ratiunea ii va fi nascut alte si alte intrebari... Asistase la sfarsitul unei vieti. Nu avea puterea, nu ii permitea puterea lui, liberul lui arbitru sa intervina. De ce naiba nu isi putea explica asta in modul uman explicabil? Nu stia. Daca s-ar fi interpus intre destine, ce rezultat ar fi avut piesa de teatru? Sa fi fost prea slab? Sa fi fost prea atasat de drama? Si totusi, murise un om. Titluri de ziar, insa niciunul nu ar fi putut relata tragedia antica de pe trotuarul de visavis...
La serviciu, il lasasera in pace. Ii stiau momentele si atata timp cat isi facea treaba... Acasa, ea ajunsese mai devreme. Cateva cuvinte fara noima, cateva cuvinte fara inteles pentru starea lui. Ea se duse in dormitor. Austin privi catre sufragerie si umbra de langa perete. Se apropie. Pianul incepu sa toarca domol sub mangaierea lui. Aveau o relatie aparte. Scaunelul intinse bratele si corpul se aseza calm. inlatura cele cateva portative de pe capac. Clapele, precum o dantura perfecta decorata cu striatii negre zambeau catre el. Le era dor de atingerea degetelor lui, de combinatiile dintre ele pe care le aseza in melodii, alaturari care incantau cele mai frumoase energii pe care un pian le putea iubi. Lemnul lui si bucatile din metal se aranjau in perechi si dansau prin camera impreuna cu scaunelul care il purta pe Austin in toata acea miscare nebuna. Notele capatau viata semanand cu cete de copii care alergau nebune dupa acel pian zburator si perechile lui de dansatori. Iar Austin statea cu ochii inchisi si visa la note, la operele pe care le aseza pe clape, la melodiile de demult, la istoria patrunsa de ele...
"Esti imposibil...Austin! Inceteaza! Este ora unsprezece noaptea! Tu te-ai gasit sa canti la pian!!! Esti incredibil! Opreste-te!! Nu ai niciun respect pentru mine! Aseara ai stat ca lasul si ai privit cum e omorat un biet om...acum stai si canti la pianul ala...Culca-te, ca maine iar te plangi la munca de oboseala. Hai, noapte buna!"
Vocea nu era tare, era din dreptul usii, a unei femei trezite din somn si fara prea mult chef de o lectie de pian in acel moment.
"Al naibii ghinion!" Gandul lui Austin era compus din aceste cuvinte. "Am uitat sa pun castile"...Si acel moment il facu sa se uite la pian inca o data: "Stii ca ne vom iubi mereu"
"Stiu, Austin. Stiu. Stiu ca va veti iubi mereu"
Si coltul camerei din dreapta sus cum privea el spre pian, se apropie repede. La fel si cel din dreapta. Imediat, urmara celelalte. Pana cand toata camera deveni un punct. Clapele zambira si degetele nu le facura sa astepte. Dansul isi relua energiile. Bucatile de metal si lemn se asezara in perechi si reincepura. Sa fi fost Sonata Lunii? Tot ce e posibil...
Nu putea afla totul...voia sa stie totul...stia pianul toate acestea?
Notele dansau si ele, in timp ce varfurile degetelor abia atingeau zambetul pianului. Iar Austin avea ochii inchisi. Privea prin pleoape in minte, in suflet. Prin perete. Tavanul il ghida spre dormitor. Acolo, Anges dormea linistita. Dormea cu capul aparand dintre asternut si perna. Inima si mintea ii spuneau ca inca o iubeste. Pianul isi continua dansul in acel punct care fusese odata o camera, iar Austin simtea totul undeva in suflet. Cu ochii inchisi.
Dusul i se aseza providential in toti porii si se indrepta spre bucatarie. Cele cateva sandwichuri isi aflau ultimele clipe in marea de acid gastric, toata aceasta activitate dand creierului o senzatie de somnolenta pe care Austin o intampina impasibil. Atipi in fotoliu si trecura cateva minute, zeci de minute sau veacuri cand auzi o bufnitura, doua, trei, iar Anges se descalta nervos dupa ce geanta ei zburase spre un colt al incaperii. Se ridica din bratele fotoliului si privi atent catre geanta din coltul incaperii. O puse pe masa.
"Nu era nevoie... Multumesc oricum", primele cuvinte ale femeii in acea seara.
"Cu placere"... un raspuns din familia toropelii de mai devreme.
"Cum ti-a fost ziua, Anges?"
"Tu cum crezi? Superba, incredibila, de vis....Doamne, ce intrebare pui..." Si cuvintele trecura cu un zgomot ascutit pe langa urechile lui si se oprira in peretele din spate, lasand niste urme adanci.
"Ma duc sa mananc ceva. Sandwichuri...ca doar asta stii sa "gatesti", domnule...."
"In regula...pofta buna"...
Seara ocupa apasat apartamentul, zona, statul, tara, sfert de glob si mai mult...
Poate adormise vreo doua ore cand din strada incepu sa auda zgomote infundate si strigate. Se gandi la masina, sa nu sara vreo fiinta a intunericului pe ea. Se apropie de geam si dindaratul perdelii, ultimele scene ale unei drame i se prezentau gratis, fara bilet: un batran era batut cu bestialitate de doi tineri veseli de parca pasau intre ei o minge de fotbal. Se uita cum batranul incearca de cateva ori sa se ridice, dar defiecare data, batranul incaseaza o lovitura si mai dura decat precedenta. Picioare si sange, pumni si dinti, cioburi de ochelari si pete de sange pe asfalt. Lumina difuza si jocul de umbre erau un spectacol pe alocuri fascinant in grotescul lui. Cele trei forme, cei doi ingeri ai mortii, cel care avea sa dispara din aceasta dimensiune. Actorii acelei piese din teatrul vietii, ultima pentru ultimul, alta, pentru cei doi. Care pareau niste uriasi, cu umbre din ce in ce mai alungite. Incetul cu incetul, nu se mai auzeau voci, decat lovituri inabusite si gafaituri. Aburi ieseau din organismul contorsionat, precum un steamer care se straduie sa iasa din portul unui fluviu. Cativa pasi in fuga pe trotuarul de sub geamul lui si fuga celor doi de visavis. O varianta macabra a unui concurs olimpic.
"Ti-a placut, nu?! De ce nu ai intervenit cumva?"
Pana sa rationeze, vocea parea venita din mintea lui, de undeva din adancurile subconstientului, cuvinte grele precum balastul care nu elibereaza un balon sa se inalte. Era doar Anges care il privea prin semilumina. Dar privirea aceea continea cateva fraze de care ar fi vrut sa se fereasca precum Neo. Oare Neo putea sa se fereasca de vorbe asa cum se ferea si de gloante? Poate nu si de ale soacrei. Zambi.
"Desigur, e amuzant. Sa stai si sa privesti ca la teatru cum moare un om sau e pe moarte. Cum ai putut sa stai acolo? De ce nu ai scos capul pe geam si sa strigi la ei?! Nu te inteleg...De unde atata slabiciune? Atata lipsa de implicare....Esti incredibil..."
Nu se putu feri de toate cuvintele. Mare parte il nimerira in piept, in frunte, in ochi. Care incepura sa sangereze. Doar pentru o fractiune de secunda. Fractiune de secunda care il tulbura, care nu ii facu placere, pe care ar fi platit o zi din viata sa nu o traisca atunci. Poate semilumina il ajuta.
"Esti patetic..."
Sau poate semilumina nu il ajuta. Ea se arunca in asternuturi (era campioana mondiala. Cea mai frumoasa in opinia lui). Se aseza si el langa ea, langa un mic iceberg fara implicatii momentane. Trebuia sa aiba grija sa nu faca greseala capitanului de pe Titanic. Nu subestima acel cub de ghiata. Acum te gandesti la un pahar de whisky cu care sa il asortezi, iar in secunda urmatoare, iti canta orchestra nebuna. Ce i-o fi indemnat sa cante? Sau era doar o legenda? Poate au fugit primii.. si de dragul unor povesti, cineva a inventat chestia asta care a prins in film...
"Buna seara, domnule Tavan"
"Salut, Austin. Nu ai somn?"
"Nu prea...ai vazut ce s-a intamplat?
"Mda...trist...mi-a adus aminte de o intamplare nu tocmai vesela"
"Ce intamplare?"
"Eeehh...i s-a intamplat unui var de-al meu dintr-o casa din secolul 19. O casa superba, te-ai fi indragostit imediat de ea. Nu ma intreba pe mine in cate nopti am adormit visand la ea... Si intr-o zi, cativa tineri cu ciocane au pornit de sus...in alta zi, o macara cu bila de fier a terminat totul...am plans ceva vreme dupa ceea. Partea amuzanta e ca voi credeati ca vecinii de deasupra v-au inundat, ei nu recunosteau si tot asa. Cred ca iti aduci aminte de acel moment...hihihihi"
"O,da...imi aduc aminte...tu erai? Tin minte ca era sa ne dam in judecata unii pe altii in acel moment. Amuzant"
"Imagineaza-ti cum ar fi fost..."
Austin isi trase usor plapuma peste ochi si adormi.
Ai fi putut spune despre el ca in ziua aceea inca dormea, sau cel putin o emisfera a creierului. Emisfera cu reflexe. Se gandea la acele momente ale teatrului funest. Cum doua vieti, o trimit pe cea de a treia inspre Styx. Cum el privi cu placere acel spectacol. In mintea lui, stia ca nu avea ce sa faca. Nu se putea implica in acel destin. Stia ca asa trebuie sa fie. Nu se intreba de ce. Stia. Stia ca ratiunea ii spunea sa intervina, dar tot ratiunea ii va fi nascut alte si alte intrebari... Asistase la sfarsitul unei vieti. Nu avea puterea, nu ii permitea puterea lui, liberul lui arbitru sa intervina. De ce naiba nu isi putea explica asta in modul uman explicabil? Nu stia. Daca s-ar fi interpus intre destine, ce rezultat ar fi avut piesa de teatru? Sa fi fost prea slab? Sa fi fost prea atasat de drama? Si totusi, murise un om. Titluri de ziar, insa niciunul nu ar fi putut relata tragedia antica de pe trotuarul de visavis...
La serviciu, il lasasera in pace. Ii stiau momentele si atata timp cat isi facea treaba... Acasa, ea ajunsese mai devreme. Cateva cuvinte fara noima, cateva cuvinte fara inteles pentru starea lui. Ea se duse in dormitor. Austin privi catre sufragerie si umbra de langa perete. Se apropie. Pianul incepu sa toarca domol sub mangaierea lui. Aveau o relatie aparte. Scaunelul intinse bratele si corpul se aseza calm. inlatura cele cateva portative de pe capac. Clapele, precum o dantura perfecta decorata cu striatii negre zambeau catre el. Le era dor de atingerea degetelor lui, de combinatiile dintre ele pe care le aseza in melodii, alaturari care incantau cele mai frumoase energii pe care un pian le putea iubi. Lemnul lui si bucatile din metal se aranjau in perechi si dansau prin camera impreuna cu scaunelul care il purta pe Austin in toata acea miscare nebuna. Notele capatau viata semanand cu cete de copii care alergau nebune dupa acel pian zburator si perechile lui de dansatori. Iar Austin statea cu ochii inchisi si visa la note, la operele pe care le aseza pe clape, la melodiile de demult, la istoria patrunsa de ele...
"Esti imposibil...Austin! Inceteaza! Este ora unsprezece noaptea! Tu te-ai gasit sa canti la pian!!! Esti incredibil! Opreste-te!! Nu ai niciun respect pentru mine! Aseara ai stat ca lasul si ai privit cum e omorat un biet om...acum stai si canti la pianul ala...Culca-te, ca maine iar te plangi la munca de oboseala. Hai, noapte buna!"
Vocea nu era tare, era din dreptul usii, a unei femei trezite din somn si fara prea mult chef de o lectie de pian in acel moment.
"Al naibii ghinion!" Gandul lui Austin era compus din aceste cuvinte. "Am uitat sa pun castile"...Si acel moment il facu sa se uite la pian inca o data: "Stii ca ne vom iubi mereu"
"Stiu, Austin. Stiu. Stiu ca va veti iubi mereu"
Si coltul camerei din dreapta sus cum privea el spre pian, se apropie repede. La fel si cel din dreapta. Imediat, urmara celelalte. Pana cand toata camera deveni un punct. Clapele zambira si degetele nu le facura sa astepte. Dansul isi relua energiile. Bucatile de metal si lemn se asezara in perechi si reincepura. Sa fi fost Sonata Lunii? Tot ce e posibil...
Nu putea afla totul...voia sa stie totul...stia pianul toate acestea?
Notele dansau si ele, in timp ce varfurile degetelor abia atingeau zambetul pianului. Iar Austin avea ochii inchisi. Privea prin pleoape in minte, in suflet. Prin perete. Tavanul il ghida spre dormitor. Acolo, Anges dormea linistita. Dormea cu capul aparand dintre asternut si perna. Inima si mintea ii spuneau ca inca o iubeste. Pianul isi continua dansul in acel punct care fusese odata o camera, iar Austin simtea totul undeva in suflet. Cu ochii inchisi.
miercuri, 10 octombrie 2007
privind spre linia orizontului
asa statea calaul sprijinit de stalpul din lemn de brad
asa statea si victima privind spre punctul lor comun
publicul tacut privea atent in urma umbrelelor lor.
nimic nu ii intorcea din drum
din moartea ce-i curpinse
pe toti, prin stari si prin accente
fetze lugubre si masti dintr-un infern
ce nu avea sa-ntarzie.
nu stim ce-mpiedica
pe autorul acestor randuri
sa le salveze soarta...
poate era ... prea egoist si implicat.
macar de le-ar oferi caldura
pentru a topi din masti
si astfel, ei ar putea sa vada
iesiri din propriul iad...
asa statea si victima privind spre punctul lor comun
publicul tacut privea atent in urma umbrelelor lor.
nimic nu ii intorcea din drum
din moartea ce-i curpinse
pe toti, prin stari si prin accente
fetze lugubre si masti dintr-un infern
ce nu avea sa-ntarzie.
nu stim ce-mpiedica
pe autorul acestor randuri
sa le salveze soarta...
poate era ... prea egoist si implicat.
macar de le-ar oferi caldura
pentru a topi din masti
si astfel, ei ar putea sa vada
iesiri din propriul iad...
Cand totul se sfarsise
in ziua aceea au fost prea multe stiri: politica si fotbal. astea sunt mereu. dar parca in ziua aceea de noiembrie fusesera mai multe. vestea accidentului teribil prin care trecuse fusese indexata cinic undeva la si altele, desi in alte zile ar fi facut chiar prima pagina a unor siteuri. dar poate era mai bine. poate nu avea nevoie de comentarii absurde sau tampite. desi aici nu ar fi contat asta. oare ce ar fi contat atunci?
o operatie...un transplant...tuburi...forfota medicilor...tipete pe culoar...lumini de ambulanta...politie...declaratii...sange...pansamente...doctorul...broboane de transpiratie...aparate...multe usi...un copil care alearga pe culoar. si privire ii ramane fixata in dreptul acelui copil care alearga pe culoar. incearca sa il strige, dar abia isi misca buzele...parca iesira cuvinte..i se parea amuzant cum copilul alerga printre asistente si mese pe rotile fara ca macar sa le atinga...copilul intoarse privirea catre el. avea ochi caprui. asta a obsevat cel mai bine inainte ca privirea sa i se incetoseze si sa cada in calmul acela. ce culoare avea calmul? ar fi vrut sa stie. ar fi fost una din descoperirile fascinante ale lumii. nu era nici alb, nici gri, nici negru, nici verde. era o culoare. poate erau mai multe care se schimbau continuu...sau poate pour si simplu delira...unde era acum? de unde venea culoarea? unde disparusera imaginile trunchiate? si intrebarile astea disparura si ele imediat ce aparusera.
acum era doar calmul.
dupa un timp, aparura imaginile. de unde venisera? (dupa o vreme, in timp ce le traia, isi dadea seama ca proveneau din viata lui din ceea ce vazuse la un moment dat si care era indosariat acolo undeva). lansarea pe orbita a unui satelit. numaratoara inversa, flacarile rachetei lungi si albe desenate drept pe cerul albastru. zero..ignition..si racheta pleaca spre spatiu cu un satelit in spate. il va duce departe probabil. iar el se va duce si mai departe. probabil.
caderea Romei. barbari ataca ultimele ramasite ale garzii pretoriene si ajung in palat unde ultimul imparat al Romei se recunoaste invins. in oras, cad coloane, incendii se nasc oriunde, femei si copii alearga imprastiati. fumul acopera imaginile. era atat de calm...
un miting nazist...corturile unui trib slav aflat in nordul Marii Caspice..o fabrica de ciocolata..munti...paduri..pe deasupra carora zbura...in timp va fi reusit sa si cboare din inaltul cerului...era calm
corrida...taurul infuriat il ridica pe bietul toreador deasupra capului si cu o miscare scurta si decisa il arunca intre spectatorii ingroziti, dar care ramasesra la acel spectacol....copii asteptan pe Mos Craciun...un camp cu grane si tarani la coasa....o camila cu un pelerin in desert...zidurile Ierusalimului...o lumin alba...
nu..nu era o imagine...lumin alba (era o culoare!) incepea sa ii cucereasca privirea si imaginile de dinainte care isi luau triste, la revedere de la el. impreuna cu ele...calmul...
agitatie in preajma..un chiot...si mai multa agitatie...alti doctori, alti pereti, alte usi,niciun copil. simtea cum se pierde, cum nu isi gaseste stabilitatea. lume care il imbratisa. de unde venisera? cine erau? doctorii se aruncara asupra lui precum ulii (din acele imagini....) si care ii scoasera uneel tuburi, infingandu-i altele in nari si gura...multimea iesea pe usa...
atunci, in toata tristetea acelei agitatii pline de viata, cauta din priviri copilul cu ochi caprui. cauta calmul acelor vise.
o operatie...un transplant...tuburi...forfota medicilor...tipete pe culoar...lumini de ambulanta...politie...declaratii...sange...pansamente...doctorul...broboane de transpiratie...aparate...multe usi...un copil care alearga pe culoar. si privire ii ramane fixata in dreptul acelui copil care alearga pe culoar. incearca sa il strige, dar abia isi misca buzele...parca iesira cuvinte..i se parea amuzant cum copilul alerga printre asistente si mese pe rotile fara ca macar sa le atinga...copilul intoarse privirea catre el. avea ochi caprui. asta a obsevat cel mai bine inainte ca privirea sa i se incetoseze si sa cada in calmul acela. ce culoare avea calmul? ar fi vrut sa stie. ar fi fost una din descoperirile fascinante ale lumii. nu era nici alb, nici gri, nici negru, nici verde. era o culoare. poate erau mai multe care se schimbau continuu...sau poate pour si simplu delira...unde era acum? de unde venea culoarea? unde disparusera imaginile trunchiate? si intrebarile astea disparura si ele imediat ce aparusera.
acum era doar calmul.
dupa un timp, aparura imaginile. de unde venisera? (dupa o vreme, in timp ce le traia, isi dadea seama ca proveneau din viata lui din ceea ce vazuse la un moment dat si care era indosariat acolo undeva). lansarea pe orbita a unui satelit. numaratoara inversa, flacarile rachetei lungi si albe desenate drept pe cerul albastru. zero..ignition..si racheta pleaca spre spatiu cu un satelit in spate. il va duce departe probabil. iar el se va duce si mai departe. probabil.
caderea Romei. barbari ataca ultimele ramasite ale garzii pretoriene si ajung in palat unde ultimul imparat al Romei se recunoaste invins. in oras, cad coloane, incendii se nasc oriunde, femei si copii alearga imprastiati. fumul acopera imaginile. era atat de calm...
un miting nazist...corturile unui trib slav aflat in nordul Marii Caspice..o fabrica de ciocolata..munti...paduri..pe deasupra carora zbura...in timp va fi reusit sa si cboare din inaltul cerului...era calm
corrida...taurul infuriat il ridica pe bietul toreador deasupra capului si cu o miscare scurta si decisa il arunca intre spectatorii ingroziti, dar care ramasesra la acel spectacol....copii asteptan pe Mos Craciun...un camp cu grane si tarani la coasa....o camila cu un pelerin in desert...zidurile Ierusalimului...o lumin alba...
nu..nu era o imagine...lumin alba (era o culoare!) incepea sa ii cucereasca privirea si imaginile de dinainte care isi luau triste, la revedere de la el. impreuna cu ele...calmul...
agitatie in preajma..un chiot...si mai multa agitatie...alti doctori, alti pereti, alte usi,niciun copil. simtea cum se pierde, cum nu isi gaseste stabilitatea. lume care il imbratisa. de unde venisera? cine erau? doctorii se aruncara asupra lui precum ulii (din acele imagini....) si care ii scoasera uneel tuburi, infingandu-i altele in nari si gura...multimea iesea pe usa...
atunci, in toata tristetea acelei agitatii pline de viata, cauta din priviri copilul cu ochi caprui. cauta calmul acelor vise.
fara cuvinte
as vrea sa-ti scriu un poem
fara cuvinte, fara glas...
imi pierd notiunea, dezamagesc ratiunea
incerc orice drog si orice cantec
pentru ca stiu atat de bine
acest drum de-ntoarcere in iad
excursii fara noima-n purgatoriu
pe care tu nu poti a le-ntelege...
sa-ti scriu poeme fara silabe
pe care meriti sa le asculti
nopti in sir cam cate noi ti-am plans
zile integi-n care-am sperat...
pleci capul cand iesi din scena,
eu, inca un drum in taxi
voci in preajma, noapte se agata de mine
inchid ochii si te visez mereu....
te visez mereu...doar pe tine...
si inchid ochii...
intr-un poem fara cuvinte...
fara cuvinte, fara glas...
imi pierd notiunea, dezamagesc ratiunea
incerc orice drog si orice cantec
pentru ca stiu atat de bine
acest drum de-ntoarcere in iad
excursii fara noima-n purgatoriu
pe care tu nu poti a le-ntelege...
sa-ti scriu poeme fara silabe
pe care meriti sa le asculti
nopti in sir cam cate noi ti-am plans
zile integi-n care-am sperat...
pleci capul cand iesi din scena,
eu, inca un drum in taxi
voci in preajma, noapte se agata de mine
inchid ochii si te visez mereu....
te visez mereu...doar pe tine...
si inchid ochii...
intr-un poem fara cuvinte...
Povestea copilului care a disparut
De undeva,veneau vorbele mamei lui. era chiar mama? cel putin asa suna vocea aceea. nu era loc de indoiala. era chiar mama. dar nu o vedea. tinea ochii inchisi cu atat de multa putere, incat ar fi sfaramat cat ai zice peste o piatra sub pleoape. daca stia ca asta e o conditie ca sa se mentina in starea aia, ar fi incercat...
- Aari, trezeste-te...
Mda..nu era loc de intors...si mai avea de asteptat cam 10 ani pana sa fie mai mare si sa nu mai fie obligat la supliciul matinal.
- Ti-am pregatit micul dejun, ti l-am lasat pe masa. Taica-tu a plecat dej la munca, am ramas eu sa te spal, sa te imbrac si sa te facsa mananci! nu uita ca autobuzul spre Keflavik azi ajunge mai devreme.
Aari privea deja muntii paziti de lacurile albastre si cerul gri. drumul spre gradinita era mereu acelasi, iar ritualul diminetilor precum aceasta ii era total indiferent. ce ar face fara toata aceasta viata? ar incerca alta. gandurile astea simple il faucra sa zambeasca exact in momentul in care suplinitoarea in varsta de 29 de ani se uita catre el. privirea ei mai rece decat gheata de afara ii indrepta sensul buzelor, nu ii putu insa detruna firul gandurilor. din cand in cand, cate o zdruncinatura a masinii ii ofereau noi unghiuri asupra panoramei acelui colt de Islanda. acelasi colt de cativa ani, acelasi albastru, acelasi gri, alt alb din cand in cand. aceleasi temperaturi, blande sau fioroase. fioroase? da. fioroase precum povestile copilariei cu toti acei monstri care traiesc dincolo de munti. dincolo de apele calme, in pesterile unde dispar cautatorii de aur si calatori pierduti de lume. ce ar fi cautat ei acolo? daca stiau toate acele legende...macar una sa fi fost adevarata si el sigur nu ar fi incercat.
ziua trecu usor la gradinita. aceleasicuburi, aceleasi litere,aceleasi voci de copii strunite de aceleasi voci pitigaiate si calde in acelasi timp ale educatoarelor. acelasi pranz, acelasi somn, aceleasi voci de copii. vorbea cu ele, era si vocea lui una dintre ele la un moment dat, dar mintea? mintea unde ii era? intr-o zi, o profesoara a chemat-o pe mama lui la scoala si a avut o discutie cu ea in care ambele il priveau ingrijorate. poate avea o boala, gandea el. i se paru un gand indiferent. o boala insemna sa stea acasa si sa nu auda vocile zilnice. i se paru un targ echitabil. ar fi batut palma. se si vedea cum bate palma cu om de afaceri din Vestul Salbatic pe care il vazuse el intr-un film cu cowboy. si in urma afacerii, sa aiba parte de ceva liniste acasa...
dar nu s-a intamplat asta. nu a putu tbate palma cu omul de afaceri. nu pentru ca acesta nu arfi putut sa vina, ci pentru ca mama nu a mai venit la scoala, educatoarea l-a lasat in pace, dar simtea ca ea il privea atent in continuare.
cum? omul de afaceri ar fi venit? da. pentru ca Aari putea sa cheme la el orice personaj pe care il intalnea in imaginile pe care le avea in fatza. cum putea asta? mai degraba de cand putea asta...dintotdeauna. era micul lui joc pe care nu il dezvaluia nimanui. daca altcineva i-ar fi putut fura din putere? asa ceva nu putea risca. asta era lumea lui si nu o impartea cu nimeni. avea el toata puterea unui zeu intr-o lume din alta parte decat cea pe care o observa plictisit, zilnic, printre pleoape.
un clopotel suna din vremurile prezente si toate vocile se ingramadira spre holul de la iesire unde cizmulite se ingramadeau la randul lor sa isi ia locul in picioarele copiilor, mai mult sau mai putin agitati. cizmulitele lui erau linistite, asa ca nu era nicio problema sa se aseze cuminti la locul lor.
in autobuz, gasi un loc liber undeva la mijloc si nimeni nu se aseza langa el. undeva, pe drumul dintre muntii strajuiti de lacuri si cer, autobuzul opri la un moment dat. un calator gasi bunavointa la sofer si suplinitoare pt un drum pana in oras. locul de langa Aari era liber. de ce nu s-ar fi asezat acolo. mirosul de aer proaspat si om care a mers drum lung ii umplu narile lui Aari, incat isi indrepta capul, din curiozitate, spre noul lui coleg de bancheta. un om intre doua varste privea inainte, in autobuz, iar cand Aari se uita spre el, intoarse capul. ar fi cautat privirea lui dac o putea descifra, dar era prea linistita. "cam ca a mea, poate" spuse copilul si continua sa il priveasca pe om. acesta zambi, la randul lui. "gestul asta de politete il vad mereu la oamenii mari...mila lor fata de fiintele mai putin puternice fizic.."
- cum te chiama? intrebarea veni calma
- Aari..raspunse copilul
- Aari..repeta calatorul...eu sunt Clark..sunt din Statele Unite...ai auzit de tara asta?
- Da...si copilul gandi: "cum credeam..aerul lui de superioritate este evident..."
- am venit in Islanda acum 15 ani...desi aveam un job bine platit la mine in Seattle, am venit aici sa caut altceva. crezi ca am gasit?
- eu stiu?! Aari era plictisit deja de acest om...asa ca raspunsul i-l dadu jumatate cu fata spre el, jumatate cu fata spre lacuri...
- iti plac lacurile si muntii? au atatea povesti acolo...povesti pe care nici nu ti le poti imagina..si pe care nimeni nu si le-ar putea imagina daca ar crede ca exista macar samburele acelor povesti..
Aari se uita o clipa spre omul de langa el. parea in acea secunda ca incuviinteaza cumva o poveste, cel putin una. voia sa stie .voia sa stie o poveste. voia sa stie ceva in afara cursului zilnic.
- cele mai serioase povesti, Aari, sunt cele cu fiinte din alte lumi care vin acolo si se dueleaza pentru ceea ce au de rezolvat in locurile lor de bastina. de ce vin tocmai aici? poate le place locul...poate aici au fost chemate sa vina in vremuri pe care nu le stim. cele mai grozave fiinte sunt un fel de soparle mari, cu ochii fierbinti si guri mari care pot inghiti 2-3 oameni deodata. au gheare de juma' de metru, picioare puternice si cozi cu care pot ridica pe sus un elefant. dar ochii lor fierbinti sunt cea mai teribila imagine a lor. atunci cand te privesc, simti toate pacatele tale cum se aglomereaza intr-un singur loc din inima. si atunci, aceasta pocneste. iar lighioanele astea ale iadului iti iau sufletul. asa ca e mai bine sa te feresti de ele. pentru ca nu ai scapare daca te-au gasit. si pustiesc locurile in care stau, arunca flacari si cauta mereu victime. atunci cand nu au treaba cu oamenii se bat pentru suprematie cu celelalte fiinte. ceva intre ingerii pe care ii stii tu din povestile cu Biblia si vulturi. o combinatie ciudata de corpuri. uneori, sufletele facute captive de lighioane, sunt recupoerate de ingerii-vulturi. uneori.... tot acestia opresc de cele mai multe ori ca lighioanele sa vina in satele si orasele oamenilor. au pus un brau magic in jurul muntilor si doar, demult, acum o mie si ceva de ani, o lighioana a reusit sa fuga si sa dispara in lumea oamenilor, spre Anglia. nimeni nu a gasit-o vreodata.
Aari era captivat de povestea acelui om. acum, statea si privea inainte, in scaunul din fata si vedea tto ce calatorul ii povestea. erau povesti care ii ridicau pulsul. erau povesti care il faceau cumv sa se simta viu. erau povesti care ii parea reale. poate pentru ca ele erau reale! ata tde simplu...atat de simplu....
- ce zici de povestea mea, Aari? o crezi? dar zambetul calatorului spunea ca el stie ca aceea e o intrebare retorica. si parca tot cursul acelei vieti monotone se opri aici.
Avem nevoie de tine, Aari. Avem nevoie de toti cei ca tine. nu ne mai este usor sa luptam cu fiintele alea. avem nevoie de puterea ta. avemnevoie sa vii acolo. nu esti doar un copil. mintea ta ne da putere, mintea ta ne face sa existam peste lighioanele alea. nu-ti fie teama. cu noi, vei avea puterea de a lupta cu privirea lor. nu trebuie decat sa fii tu insuti. am ajuns primii la tine, pt ca in orice moment lighioanele pot iesi din cercul lor si pot lua pe cei de care noi avem nevoie. Avem imensa nevoie de tine, Aari!
baiatul isi sprijini capul de scaunul din fata. se juca asa, cu pielea fruntii in el..si se gandea. nimeni nu stia la ce se gandeste. nici chiar calatorul, care putu sa isi dea seama astfel de puterea copilului. secundele treceau mari si grase pe langa axul timpului din acel autobuz. vocile copiilor, zdranganitul autobuzlui sua orice altceva era ireal acum. copilul statea cu ochii inchisi si trangea din pleoape. da, ar fi putut sfarama o piatra intre ele. da, ar fi vrut sa schimbe tot acel curs al vietii lui. al vietii lor. in bine.
- da. vreau.
- Opriti, va rog, autobuzul. acesta se opri. si cand pleca, in urma lui ramasera un copil de mana cu un om mare. si o luara, incet, spre munti...
Nimeni din autobuz nu a putut sti ce s-a intamplat cu exactitate. nimeni nu isi aducea aminte cu claritate drumul spre sat, nimeni nu stia ce se intamplase cu Aari. cativa copii isi aduceau aminte de un calator pe care il luasera pe drum si care s-ar fi asezat langa Aari. dar semnalmentele lui erau inexistente.
Familia inmormanta dupa cateva luni un sicriu gol. iar dupa un an, Aari avu un fratior. iar amintirea primului lor copil incepu sa dispara. poate din dorinta parintilor de a scapa de durere si greutatile cosmarurilor. pana cand, intr-o buna zi, Aari disparu din amintirea lor.
Iar un calator povestea, dupa multe pahare de whisky, in pub-ul din centrul satului, legende din alte timpuri, cu lupte dintre bine si rau, legende cu un vultur inger care lupta cu demonii din munti...
- Aari, trezeste-te...
Mda..nu era loc de intors...si mai avea de asteptat cam 10 ani pana sa fie mai mare si sa nu mai fie obligat la supliciul matinal.
- Ti-am pregatit micul dejun, ti l-am lasat pe masa. Taica-tu a plecat dej la munca, am ramas eu sa te spal, sa te imbrac si sa te facsa mananci! nu uita ca autobuzul spre Keflavik azi ajunge mai devreme.
Aari privea deja muntii paziti de lacurile albastre si cerul gri. drumul spre gradinita era mereu acelasi, iar ritualul diminetilor precum aceasta ii era total indiferent. ce ar face fara toata aceasta viata? ar incerca alta. gandurile astea simple il faucra sa zambeasca exact in momentul in care suplinitoarea in varsta de 29 de ani se uita catre el. privirea ei mai rece decat gheata de afara ii indrepta sensul buzelor, nu ii putu insa detruna firul gandurilor. din cand in cand, cate o zdruncinatura a masinii ii ofereau noi unghiuri asupra panoramei acelui colt de Islanda. acelasi colt de cativa ani, acelasi albastru, acelasi gri, alt alb din cand in cand. aceleasi temperaturi, blande sau fioroase. fioroase? da. fioroase precum povestile copilariei cu toti acei monstri care traiesc dincolo de munti. dincolo de apele calme, in pesterile unde dispar cautatorii de aur si calatori pierduti de lume. ce ar fi cautat ei acolo? daca stiau toate acele legende...macar una sa fi fost adevarata si el sigur nu ar fi incercat.
ziua trecu usor la gradinita. aceleasicuburi, aceleasi litere,aceleasi voci de copii strunite de aceleasi voci pitigaiate si calde in acelasi timp ale educatoarelor. acelasi pranz, acelasi somn, aceleasi voci de copii. vorbea cu ele, era si vocea lui una dintre ele la un moment dat, dar mintea? mintea unde ii era? intr-o zi, o profesoara a chemat-o pe mama lui la scoala si a avut o discutie cu ea in care ambele il priveau ingrijorate. poate avea o boala, gandea el. i se paru un gand indiferent. o boala insemna sa stea acasa si sa nu auda vocile zilnice. i se paru un targ echitabil. ar fi batut palma. se si vedea cum bate palma cu om de afaceri din Vestul Salbatic pe care il vazuse el intr-un film cu cowboy. si in urma afacerii, sa aiba parte de ceva liniste acasa...
dar nu s-a intamplat asta. nu a putu tbate palma cu omul de afaceri. nu pentru ca acesta nu arfi putut sa vina, ci pentru ca mama nu a mai venit la scoala, educatoarea l-a lasat in pace, dar simtea ca ea il privea atent in continuare.
cum? omul de afaceri ar fi venit? da. pentru ca Aari putea sa cheme la el orice personaj pe care il intalnea in imaginile pe care le avea in fatza. cum putea asta? mai degraba de cand putea asta...dintotdeauna. era micul lui joc pe care nu il dezvaluia nimanui. daca altcineva i-ar fi putut fura din putere? asa ceva nu putea risca. asta era lumea lui si nu o impartea cu nimeni. avea el toata puterea unui zeu intr-o lume din alta parte decat cea pe care o observa plictisit, zilnic, printre pleoape.
un clopotel suna din vremurile prezente si toate vocile se ingramadira spre holul de la iesire unde cizmulite se ingramadeau la randul lor sa isi ia locul in picioarele copiilor, mai mult sau mai putin agitati. cizmulitele lui erau linistite, asa ca nu era nicio problema sa se aseze cuminti la locul lor.
in autobuz, gasi un loc liber undeva la mijloc si nimeni nu se aseza langa el. undeva, pe drumul dintre muntii strajuiti de lacuri si cer, autobuzul opri la un moment dat. un calator gasi bunavointa la sofer si suplinitoare pt un drum pana in oras. locul de langa Aari era liber. de ce nu s-ar fi asezat acolo. mirosul de aer proaspat si om care a mers drum lung ii umplu narile lui Aari, incat isi indrepta capul, din curiozitate, spre noul lui coleg de bancheta. un om intre doua varste privea inainte, in autobuz, iar cand Aari se uita spre el, intoarse capul. ar fi cautat privirea lui dac o putea descifra, dar era prea linistita. "cam ca a mea, poate" spuse copilul si continua sa il priveasca pe om. acesta zambi, la randul lui. "gestul asta de politete il vad mereu la oamenii mari...mila lor fata de fiintele mai putin puternice fizic.."
- cum te chiama? intrebarea veni calma
- Aari..raspunse copilul
- Aari..repeta calatorul...eu sunt Clark..sunt din Statele Unite...ai auzit de tara asta?
- Da...si copilul gandi: "cum credeam..aerul lui de superioritate este evident..."
- am venit in Islanda acum 15 ani...desi aveam un job bine platit la mine in Seattle, am venit aici sa caut altceva. crezi ca am gasit?
- eu stiu?! Aari era plictisit deja de acest om...asa ca raspunsul i-l dadu jumatate cu fata spre el, jumatate cu fata spre lacuri...
- iti plac lacurile si muntii? au atatea povesti acolo...povesti pe care nici nu ti le poti imagina..si pe care nimeni nu si le-ar putea imagina daca ar crede ca exista macar samburele acelor povesti..
Aari se uita o clipa spre omul de langa el. parea in acea secunda ca incuviinteaza cumva o poveste, cel putin una. voia sa stie .voia sa stie o poveste. voia sa stie ceva in afara cursului zilnic.
- cele mai serioase povesti, Aari, sunt cele cu fiinte din alte lumi care vin acolo si se dueleaza pentru ceea ce au de rezolvat in locurile lor de bastina. de ce vin tocmai aici? poate le place locul...poate aici au fost chemate sa vina in vremuri pe care nu le stim. cele mai grozave fiinte sunt un fel de soparle mari, cu ochii fierbinti si guri mari care pot inghiti 2-3 oameni deodata. au gheare de juma' de metru, picioare puternice si cozi cu care pot ridica pe sus un elefant. dar ochii lor fierbinti sunt cea mai teribila imagine a lor. atunci cand te privesc, simti toate pacatele tale cum se aglomereaza intr-un singur loc din inima. si atunci, aceasta pocneste. iar lighioanele astea ale iadului iti iau sufletul. asa ca e mai bine sa te feresti de ele. pentru ca nu ai scapare daca te-au gasit. si pustiesc locurile in care stau, arunca flacari si cauta mereu victime. atunci cand nu au treaba cu oamenii se bat pentru suprematie cu celelalte fiinte. ceva intre ingerii pe care ii stii tu din povestile cu Biblia si vulturi. o combinatie ciudata de corpuri. uneori, sufletele facute captive de lighioane, sunt recupoerate de ingerii-vulturi. uneori.... tot acestia opresc de cele mai multe ori ca lighioanele sa vina in satele si orasele oamenilor. au pus un brau magic in jurul muntilor si doar, demult, acum o mie si ceva de ani, o lighioana a reusit sa fuga si sa dispara in lumea oamenilor, spre Anglia. nimeni nu a gasit-o vreodata.
Aari era captivat de povestea acelui om. acum, statea si privea inainte, in scaunul din fata si vedea tto ce calatorul ii povestea. erau povesti care ii ridicau pulsul. erau povesti care il faceau cumv sa se simta viu. erau povesti care ii parea reale. poate pentru ca ele erau reale! ata tde simplu...atat de simplu....
- ce zici de povestea mea, Aari? o crezi? dar zambetul calatorului spunea ca el stie ca aceea e o intrebare retorica. si parca tot cursul acelei vieti monotone se opri aici.
Avem nevoie de tine, Aari. Avem nevoie de toti cei ca tine. nu ne mai este usor sa luptam cu fiintele alea. avem nevoie de puterea ta. avemnevoie sa vii acolo. nu esti doar un copil. mintea ta ne da putere, mintea ta ne face sa existam peste lighioanele alea. nu-ti fie teama. cu noi, vei avea puterea de a lupta cu privirea lor. nu trebuie decat sa fii tu insuti. am ajuns primii la tine, pt ca in orice moment lighioanele pot iesi din cercul lor si pot lua pe cei de care noi avem nevoie. Avem imensa nevoie de tine, Aari!
baiatul isi sprijini capul de scaunul din fata. se juca asa, cu pielea fruntii in el..si se gandea. nimeni nu stia la ce se gandeste. nici chiar calatorul, care putu sa isi dea seama astfel de puterea copilului. secundele treceau mari si grase pe langa axul timpului din acel autobuz. vocile copiilor, zdranganitul autobuzlui sua orice altceva era ireal acum. copilul statea cu ochii inchisi si trangea din pleoape. da, ar fi putut sfarama o piatra intre ele. da, ar fi vrut sa schimbe tot acel curs al vietii lui. al vietii lor. in bine.
- da. vreau.
- Opriti, va rog, autobuzul. acesta se opri. si cand pleca, in urma lui ramasera un copil de mana cu un om mare. si o luara, incet, spre munti...
Nimeni din autobuz nu a putut sti ce s-a intamplat cu exactitate. nimeni nu isi aducea aminte cu claritate drumul spre sat, nimeni nu stia ce se intamplase cu Aari. cativa copii isi aduceau aminte de un calator pe care il luasera pe drum si care s-ar fi asezat langa Aari. dar semnalmentele lui erau inexistente.
Familia inmormanta dupa cateva luni un sicriu gol. iar dupa un an, Aari avu un fratior. iar amintirea primului lor copil incepu sa dispara. poate din dorinta parintilor de a scapa de durere si greutatile cosmarurilor. pana cand, intr-o buna zi, Aari disparu din amintirea lor.
Iar un calator povestea, dupa multe pahare de whisky, in pub-ul din centrul satului, legende din alte timpuri, cu lupte dintre bine si rau, legende cu un vultur inger care lupta cu demonii din munti...
no one's secret
the secret I hide
everyone has inside
the overdose of dreams
which i cannot blame...
wandering this planet
everyone has the right
to hide under the tree
living on that hill.
the bride on a bed
trucks entering a cake
dying light on the wall
all that you will never end.
maybe is there
maybe you live in here
maybe you dint live at all
certainty may not be the way.
what's your secret?
then she asked
never complaing
of the life on plain...
(well)
take my mad dreams
take my breath
breathe out your tasteless one
i'll show you how to drive this..
flying gas revolutionary bottles
green in flames is what they see
on to cleanest grey on sharpest Benz
moment is there, they deserve it on full account.
never to be said
the secret has died in us
maybe we'll have the power
revert it to overcome...
everyone has inside
the overdose of dreams
which i cannot blame...
wandering this planet
everyone has the right
to hide under the tree
living on that hill.
the bride on a bed
trucks entering a cake
dying light on the wall
all that you will never end.
maybe is there
maybe you live in here
maybe you dint live at all
certainty may not be the way.
what's your secret?
then she asked
never complaing
of the life on plain...
(well)
take my mad dreams
take my breath
breathe out your tasteless one
i'll show you how to drive this..
flying gas revolutionary bottles
green in flames is what they see
on to cleanest grey on sharpest Benz
moment is there, they deserve it on full account.
never to be said
the secret has died in us
maybe we'll have the power
revert it to overcome...
morning to be blurred
- hey, wake up...- shut up against the walls, make the morning to last for ever
- hear my whisper, 'cause i pray to that...
- hey, i dont trust a word
- maybe you saw thousands of them
- of what?
- of unreal words to crush away...
- i dont want my eyes to open
- and how you'd speak to me?
- you dont need to speak to me as i hear your skin
- maybe we're alone on Earth
- alone on what reasons?
- alone due to the dying morning....
- until my prayer will do it right....
- until then i mourn the morning, for its dying seconds...
- hold the sheets to make the sail....
- i dont see them nor feel them either...
- stop pretending to be dead on me....
- hey, shut up against the walls or make this morning to last forever..
- shhhh, as i whisper we'll make this ship to cast away....
- to where?
- from where ? might be the question...
- so...
- from the place where the sunrises die....
- to...
- to the place where the mornings will never die...
- well now....
- shhhhh, now hide into my arms...and we fly...
- ...please, last forever for my dreams to .... shhhhh....
- hear my whisper, 'cause i pray to that...
- hey, i dont trust a word
- maybe you saw thousands of them
- of what?
- of unreal words to crush away...
- i dont want my eyes to open
- and how you'd speak to me?
- you dont need to speak to me as i hear your skin
- maybe we're alone on Earth
- alone on what reasons?
- alone due to the dying morning....
- until my prayer will do it right....
- until then i mourn the morning, for its dying seconds...
- hold the sheets to make the sail....
- i dont see them nor feel them either...
- stop pretending to be dead on me....
- hey, shut up against the walls or make this morning to last forever..
- shhhh, as i whisper we'll make this ship to cast away....
- to where?
- from where ? might be the question...
- so...
- from the place where the sunrises die....
- to...
- to the place where the mornings will never die...
- well now....
- shhhhh, now hide into my arms...and we fly...
- ...please, last forever for my dreams to .... shhhhh....
prin vis
tastez, tastez...si degetele inceteaza a exista in forma lor naturala. parca se scurg printre butoanele de plastic catre circuite. si eu le urmez cu totul...circuite care ma intampina oarecum surprinse. de ce nu pe deplin? nu stiu...poate se asteptau sa trec odata si pe la ele..ma pierd prin fibra optica si dupa un drum scurt cu viteza luminii ajung intr-un camp alb si negru. litere, semne de punctuatie in diverse forme negre se risipeau pe o campie alba infinita...mergeam printre ele, impingand cateva cu varful piciorului, asa cum faci cu frunzele toamna. altele, capatau forme vii, de pisici care se alergau, sau chiar un greiere care canta linistit pe o feriga. totul intr-o miscare usoara, abia perceptibila a literelor, ca un fel de curent care strabate ace univers...stau cu mainile in buzunare si privesc linistit acest univers (ce vreau acum?). merg, impingand cu calm cateva litere la o parte. deodata, peretele alb dispare si ma aflu intr-o gara. am pierdut ultimul tren. il vad cu fumul lui semet cum se pierde in departare. un impiegat imi spune ca nu era al meu si ca al meu urmeaza sa vina. trece alt tren. si inca unul. si altul. si care e ultimul? intrebarea asta il blocheaza si zambeste. zambeste cu mii de zambete pe care le-am admirat pana acum in viata. (as vrea sa dispara totul...sa gasesc atunci o solutie). gandul mi-a indeplinit dorinta ascunsa adanc in mine si ma gasesc in fata unui deșert plin de tufe, arbusti nevrotici care mi se arunca la picioare, strigate de animale nevazute...si acelasi cer albastru pe care il visez (vad?) mereu. ce ma surprinde e linistea mea, care e dincolo de perceptia reala. de ce nu ma panichez? de ce nu imi pun intrebari? (de ce mi se pare normala toata aceasta succesiune de planuri?). atatea litere ma asteapta dincolo cand eu ma aflu la marginea deșertului. imi pun o mana la ochi si privesc peste orizontul acelui spatiu. (e atat de real!) simt chiar si mirosul tufelor imbibate cu particule de praf si vantul care imi trece prin par. (as vrea...). si animalele care parca ma pandesc. nu mi-e teama de ele. sunt parte a acelui tot, nu imi este teama de acel loc. (as vrea sa stiu ce...). incep sa pasesc printre niste bolovani mari cam cat mine. (de ce nu putem fi normali? de ce nu putem invinge mereu demonii?). gandul asta imi provoca o senzatie de teama. aceeasi rugaciune, aceleasi imagini in minte, aceleasi citate ("what man is a man if does not make the world better?"), aceleasi motivari. aceeasi melodie care ocupa aerul. "rosul aprins" sau "rosul care arde"...depinde cum vrea fiecare sa o interpreteze...din nou...din nou...din nou...(ce vrei Tu sa fac?). mda. raspunsul e la mine. vreau un semn (sau sa deschid un nou front?). vreau...nu stiu ce vreau...vreau inapoi in gara. vreau sa vad cand si ce tren am. vreau sa stiu cu exactitate (miracolul vietii, puterea mea, a ta...). sunt atat de egoist cand mi-e teama de necunoscut.
aici, in gara asta, se face, cred, diferenta intre oamenii care ies din viata cu capul sus si ochii limpezi si ceilalti, opusi in esenta. gri, fazi, urati, invinsi, fara puterea de a ridica un pumn mental cand trebuie. care o apuca pe strada din stanga, printre cladiri vechi, putind a mucigai, in loc sa isi urmeze liberi calea pe strada principala. negasind, astfel, ciocolateria de la colt...
(pana cand?) pana cand vine trenul. stau in gara, langa impiegatul care imi pare atat de cunoscut. parca a fost langa mine toata viata si va fi mereu pana voi vedea ultima lumina printre genele adormite. imi zambeste mereu. mi-e rusine de el. mi-e rusine sa il dezamagesc. mi-e rusine ca nu pot fi mai puternic. dar vreau. dar nu pot sa ii cer mai mult. el este mereu cu mine, imi dovedeste asta cand am nevoie, dar in mine e solutia. sa ma asez pe banca asta de lemn...privesc printre linii catre deșert si ma intreb unde se termina. nu stiu unde se termina, stiu ca deșertul in sine e echivalent cu intunericul de dupa ultimele raze de lumina care dispar printre genele obosite.
aici, in gara asta nu sunt singur. sunt ceilalti oameni de pe pamant azi sau maine. fiecare in planul lui, fiecare cu imaginea lui, fiecare cu perceptia lui, fiecare cu puterea lui. fiecare cu viziunea mai mult sau mai putin reala a impiegatului lui de miscare. si ce viziuni or avea...zambesc...ce ciudat...cum ne aflam aici toti in acelasi timp in afara dimensiunii reale, dar in momente diferite. eu sunt acum. eu sunt acum in visul asta. pe unde ies? poate e trenul care se apropie...
aici, in gara asta, se face, cred, diferenta intre oamenii care ies din viata cu capul sus si ochii limpezi si ceilalti, opusi in esenta. gri, fazi, urati, invinsi, fara puterea de a ridica un pumn mental cand trebuie. care o apuca pe strada din stanga, printre cladiri vechi, putind a mucigai, in loc sa isi urmeze liberi calea pe strada principala. negasind, astfel, ciocolateria de la colt...
(pana cand?) pana cand vine trenul. stau in gara, langa impiegatul care imi pare atat de cunoscut. parca a fost langa mine toata viata si va fi mereu pana voi vedea ultima lumina printre genele adormite. imi zambeste mereu. mi-e rusine de el. mi-e rusine sa il dezamagesc. mi-e rusine ca nu pot fi mai puternic. dar vreau. dar nu pot sa ii cer mai mult. el este mereu cu mine, imi dovedeste asta cand am nevoie, dar in mine e solutia. sa ma asez pe banca asta de lemn...privesc printre linii catre deșert si ma intreb unde se termina. nu stiu unde se termina, stiu ca deșertul in sine e echivalent cu intunericul de dupa ultimele raze de lumina care dispar printre genele obosite.
aici, in gara asta nu sunt singur. sunt ceilalti oameni de pe pamant azi sau maine. fiecare in planul lui, fiecare cu imaginea lui, fiecare cu perceptia lui, fiecare cu puterea lui. fiecare cu viziunea mai mult sau mai putin reala a impiegatului lui de miscare. si ce viziuni or avea...zambesc...ce ciudat...cum ne aflam aici toti in acelasi timp in afara dimensiunii reale, dar in momente diferite. eu sunt acum. eu sunt acum in visul asta. pe unde ies? poate e trenul care se apropie...
Plecarea
Linistea a fost sparta de rapaitul agresiv al unei mitraliere M-42, aflate in transeele nemtilor. Gloantele aruncau mici bucati de pamant in aer, in timp ce castile soldatilor romani se retrageau spre albia transeelor. Imediat, dinspre acestia incepura rafale de mitraliere care pana de curand fusesera in acelasi hambar cu M-42. Dupa deschiderea facuta de mitrlaiere, concertul de de strigate de lupta incepu. Soldatii puneau pusca la ochi si trageau inspre dusmanul care nu se vedea, dar erau siguri ca undeva, dupa ceata diminetii se aflau inamicii.
Strigatul lui fusese semnalul care se detasa dintre toate acele zgomote mecanice.
- Nea, Avraaaameeeee, nea, Avraaaaaameeee... m-au nimerit, nea, Avraaaameeee... maaaamaaaa... ma arde, nea, Avraaaameeeee... maaaamaaa mea ... o sa mor. ultimele cuvinte au venit trist si sec spuse, parand a nu avea nicio implicare din partea ranitului. un capitan se dadu spre el, pe sub ploaia de fier:
- Ce e, ma?
- Nea, Avrame..m-au nimerit nemtii...o sa mor...sa ii spuneti mamii ca am iubit-o si sa nu uite sa aiba grija de salcami.
- Ma, prostule, nu o sa mori. nu mori tu asa usor in mana mea. stai putin sa vedem ce avem in geanta sanitara. bandaje, fase, iod se amestecau pe rana din dreptul pieptului tanarului soldat Lazar Mihai. fiecare pansamewnt apasat pareaa ca il linisteste mai mult decat precedentul. stropii de iod il aruncau in realitatea din jur pentru cateva fractiuni de secunda, ca pansamentele sa il readuca inapoi. si tot acest joc nebunesc, sub acea oda monstruoasa de fier si pamant care acum parea a fi un cantec al unor zeitati titanice. bum-bum-bum-bum....urmat de un ratatatatatatata si, parca, undeva, urlete luate in diverse octave. cat poate tine toata aceasta creatie? cerul se ivea albastru cu pete albe si gri printre genele lui incovoiate de tarana si lacrimi. pleoapele deveneau grele, iar sangele pulsa din ce in ce mai nervos prin ele. si prin totul corpul. astfel, obositi, ochii doreau sa doarma putin, doar cateva secunde, in spatele durerii. si linistea astea veni sub cerul albastru. si gloantele si pumnii de pamant se faceau din ce in ce mai mici si putu sa treaca printrel ele, sa se ridice deasupra pamantului.
observa cumva un camp verde deasupra lui prin care vantul batea usor si in secunda urmatoare o durere surda ii acoperi corpul. un raset de fata il mira si il trezi cumva din durere.
- Mike, haide..nu te mai prosti. nu inteleg ce vrei sa imi dovedestiprin asta, dar inceteaza sa te mai arunci in sus si in jos in iarba. tanara bruneta tunsa scurt, cu o privire blanda si vesela il privea cum se incovoieste de durere. "O fi adevarata durerea?" era gandul predominant din mintea ei.
dar el ce gandea? el nu intelegea nimic. iesise cu Krista la picnic si, deodata, acel vis in cele cateva secunde. mintea lui era impiedicata de niste fire ascunse sa treaca dincolo pe drumul cognitiei. durerea de cap se acutiza, dar reusi sa se ridice cumva, cu gesturile unui om beat.
- Krista...tu esti , nu? mi-e cam rau...hai acasa.
- Iubitule, chiar ti-e rau? am inteles ca ai niste glume cam copilaresti, dar nu-miplace culoarea ta....ok..hai ca mergem.
in pat, acasa, cu o perna sub ceafa, se linisti intrucatva. Iubita lui avbusese grija sa nu ii lipseasca nimic in acele ore in care delirase in pat si statuse cu el intreaga noapte. Mike isi simtea capul imens si pulsand de parca betia vietii lui tocmai avusese loc in noaptea precendenta. si betia vietii lui avusese loc acum multi ani, cand avea vreo 15 si dadusera foc usii casei sefului ku-klux-klanului din zona. dar acum...acum durerea parea imensa...si cand se gandea la ea, devenea si mai puternica. ii acapara orice punct de reper din casa, incat pana si oglinda de deasupra ii transmite ca este sub vraja ei. paharul de aspirina ar fi trebuit sa fie un inger salvator, dar acesta il privea cu rautate. nu putea intelege ce i-a provocat aceasta durere. si visul ala..de unde venise?..fara o baza in ceea ce vazuse in viata lui. pentru ca stia ca visele provin din subconstient si au o baza in viata reala. dar asta?
cumva, adormi. si zilele urmatoare aveau sa fie din ce in ce mai calme. doctorii nu ii gasisera nimic, iar linistea lui il recucerea si aducea inapoi in viata. si la birou. mai ales la birou. cata placere ii facea acest lucru. nimic nu se compara cu secretara aspectuaosa dar proasta ca un capsator a sefului si care nu intelegea nici cum sa scrie un numar in memoria telefonului. si colegii simpatici si ipocriti care il intrebau mereu de Krista, plictisiti probabil sa-si spele mainile (oare?) dupa cele 2-3 minute de stat in wc. sau colegii din birou care erau preocupati de activitatea lor precum furnicutele de musuroi. isi dorea sa fie un mare bocanc. si tot ce sa vada sa fie zeama rosie-galbena cum se prelinge pe sub cauciucul talpii. inspira si expria de cateva ori si intra pe usa cladirii.
portarul era prea atent cu reluarea unui meci din seara precedenta, asa ca isi continua drumul spre lift. acesta veni destul de greu, iar usile se inchisera calm in urma lui. muzica din difuzoare curgea lin spre urechile lui, iar mocheta dormea pasnic sub perechea de sneakers. pana cand la un moment dat, gri-ul l-a inconjurat. da, culoarea gri era in jurul lui intr-un spatiu indescriptibil, parca nor, parca incapere si,intr-un fade in naucitor, zgomote de razboi incepura sa se pravaleasca asupra lui. incerca sa isi puna mainile in cap, dar nu reusi. erau amortite cumva si picioarele se inmuiara subit.
- nu mori tu cu mine de fata, mai, taca, ma...te fac io bine, ma, prostule. stai asa.
gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. gandul pentru Krista. lui Mike ii veni repede in minte acest gand despre un gand. trebuia sa il tina cumva intr-o realitate. dar ce insemna realitate cand in tot amalgamul ala de sunete, lumini, zgomote si cantece din iad el vedea, parca, traind, imagini intr-o limba ciudata dintr-un razboi necunoscut si indepartat in timp.
i se parea ca e subiectul unei butaforii, unui mis-en-scene sin perioada copilariei si a vizitei la muzeele armatei americane. cumva parea ca vede acel corp ranit si ingrijit de un alt soldat care se ferea din calea gloantelor. lacrimi mari ii navalira pe obraji. gandul pentru Krista i se parea prea real pentru momentul asta si voia sa renunte la el. lacrimile i se scurgeau pe maini, pe corp si se adunau cumva in dreptul pieptului. durerea din acel loc parea ca il arde, parea ca acolo este menita sa fie. daca in primele momente teama era ca o pelerina care il acoperea, acum o stare de clam parea ca este noul lui outfit. nu ar fi vrut sa se impotriveasca acestei ciudate situatii, nu ar fi incercat sa se opuna cumva prin vreo rugaciune, asta i se parea normal. sufletul lui se intorcea acasa dintr-o calatorie care nu fusese a lui. acum intelegea ca nu corpul trebuia salvat, ci menirea lui era sa ii elibereze sufletul comun cu a soldatului muribund (el?).
Rosti, in limba aceea ciudata care parca era a lui acum:
- Nea Avrame, parca ai aripi...
si inchise ochii privind spre cerul albastru cu pete albe si gri. totul se strangea precum varful unui con, el aflandu-se inauntrul acelei forme geometrice. iar gandul pentru Krista se departa usor pentru totdeauna, lasandu-l singur spre varful acelui con din care aparea o mica raza de lumina. disparitia gandului pentru Krista nu i se parea ciudata, ci simtea doar cum destinul lui si universul se impaca, cum sufletul lui se linisteste dupa zeci de ani de nonsens metafizic. Acum, sufletul lui putea sa doarma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
