M-am mutat

cu catel, purcel, lanturi de iarna si roata de rezerva aici

puteti vizita si locul de comentat filme

Cubul de gheață

un pahar din material neutru
era umplut anemic
cu apa de foc
in care pluteau calme
vreo patru cristale
de gheață.
si lumea mea
se reducea
fara sorti de izbanda
spre tinta mainii
care era paharul.
juma' de drum,
atata a durat
sa las apa de foc
sa imi testeze limba.
paharul s-a intors la loc,
cristalele s-au ciocnit nervos.
vazusem ceva intr-unul din ele
ceva din mine
reflectat cu teama
sa nu supar si sa-l sfaram
cu o putere a mintii
sau cu o dantura falsa.
privind in cubul de gheață
ce avea curajul
sa imi deseneze ce vedea
departe, in mine,
am inteles ce ma tine viata,
ce asaza acum cuvinte
si nopti nedormite
intr-un traseu prin perne:
o flacara. intr-un cub de gheață.

Fata clovn

prin strigate din lupte
micii cavaleri
se ascund de mame
in spatele unor baloane.
arunca in ei cu coji
din defuncte banane.
mame aplauda
jocul nebun
clipa aceea nu le va fi luata!
perechi de ochi
reintalnesc alte perechi.
si zburda din nou
spre alte priviri.
mii de culori
cad din tavan si parca sar
din podea spre inimile lor.
si daca am fi sa cautam
exlicatii pentru bucuria
din sufletele si chipurile lor
nu are trebui sa incercam
sa o intrebam
pe fata clovn
cu ochi eterni
si zambet mistic.
ea se apropie de geam
si in dreptul propriului condens
isi desfasoara c-un deget
o pereche de aripi.
fata clovn a uitat sa planga;
si-a desenat o lacrima
pe obrazul unde a durut-o, demult,
o pereche de buze.

Intre dealuri

cani, in hartie,
hartie, in paie,
paie, in cutie,
cutie, in lada,
lada, in remorca.
remorca, pe pod,
podul, pe apa,
apa, in albie,
albia, intre dealuri,
dealurile, intre munti.
muntii, intre degetele tale.

cani, in hartie,
hartie, in paie,
fragmente, din mine,
eu, in cutii,
cutiile, in amintiri,
amintirile, intr-o barca.
barca, pe apa,
apa, in albie,
albia, intre dealuri,
dealurile, intre munti.
muntii sfaramati de degetele tale.

Uraganul

Adu-mi aminte sa nu mai fug,
Adu-mi aminte sa nu adorm.


sa inchid usa caci a-nceput sa ploua
e semnul ca se apropie.
sa bat un cui in lemnul
care imi sprijina fereastra
poate uraganul ma iarta
asa cum o face in fiecare vara.
la zeci de mile e New Orleans
si azi nu o sa aud superba creola
cum ma incanta in lacrimi de bumbac
pe note de un jazz in fum.

Un uragan cu nume de apostol.

il asteptam in casa,
deaupra beciului
ticsit cu provizii si hoarde de copii,
scartaind nervoasa din orice incheietura.
"e o napasta peste noi,
sa ne rugam!", se plange un batran
..."mai bine am mai bate un cui"
si ma indrept cu un ciocan
catre o scandura din geam.
casa ar vrea in Kansas,
incerc sa o lamuresc
ca locul e departe si
totul este doar subiect de film,
poveste cu mutanti.
si cand credeam ca nu m-asculta
deodata totul este liniste
si parca ma aud cum dorm
la patru luni, privit de mamă,
acum ma uit prin ochiul acelui lemn
si vad deasupra cer senin
o lacrima de pace, un sentiment ce tine
uniti atatia oameni, cand isi adorm in brate.
privesc pentru o clipa cerul
prin milimetri de libertate.
drumul meu inapoi spre viata,
prin intestine de uragan
a trecut fara sa stiu.
sufletul meu visa prin el.


Aminteste-mi sa te sarut,
Aminteste-mi sa te invelesc.

Biliard

o alba superioara,
facandu-i intai ochi dulci,
loveste o plinută
desi ii marturiseste
cat de mult o iubeste,
indreptand-o spre abisul
unei trairi intense.
dolofana
ar vrea, n-ar vrea...
se inroseste toata...
gandind la dragostea interzisa.
a naibii dilema!
pofta o face sa gandeasca prea mult
asa ca superioara alba
isi schimba repede stapanul
si se izbeste iubind pe alta,
supla si fara complexe,
urmand totusi sa se converteasca
la dragostea adevarata cu un imparat negru
dintr-un trib bogat, intr-o savana.
visand departe de intinderea verde.

Parabola pentru o iubire,
interzisa de canoane
sau doar un joc din vechi saloane?

e randul tau, eu am ratat.

Corabia mea

Corabia mea pluteste
pe strazi cu umbre
grabite
printre sumarele
unor vieti cu sentimente
neclare.

Corabia mea pluteste
printre castele
din sticla termoizolanta
si restaurante traditionale
cu ospatari in sandale
din plastic.

Corabia mea pluteste
pe langa parcuri
cu joggeri care in locul
unor ochelari de cal
au postituri roz pentru un meeting
si cele galbene pentru un happening.

Corabia mea pluteste
pe langa tine care cand razi n-ai timp sa ma vezi,
asa cum nici stradutele in care fug
si ma blochez
nu aud raze de luna
la margine de lume.

Cămile

Camilele aterizeaza
la margine de hamadă
in periferia din otel
a unui incredibil Alger.

astazi, ele sunt doar o masina
memorie nu mai exista
pentru vremea in care
formau binecuvantate caravane.

camila e atomica,
iar luna din noaptea araba
un alt popas spre univers
din ce in ce mai intens.

descoperiri, inventii,
colonizari si calatorii
planete noi si organisme
toate-n carusele demente.

privind in cer, la istoria in verva
un copil se impiedica
in praful unde a fost o oaza
de-un colt de lada...ciudata piedica.

n-avea de unde sa stie
in ce univers nou urma sa zboare,
cand carti cu coperte verzi si negre
o sa il duca mai departe de stele.

Primavara

cand cristalele
devin lichide
si gustul de alb
prin munti, imprastiat.

apoi, verde cu verde
se-mpinge
prin zilele
cu inima batand repede.

mai e atat de putin!

Rugaminte

ultimii pasii pe scandura,
eu sunt cauza si efectul
unei revolte
pe vasul pe care l-am iubit.

dispar, dincolo de mare.

deodata, de nicaieri,
dincolo de orizont
imagineaza-ti
cum zbor
deasupra norilor
in noaptea
dintre tine si mine.
nu am cuvinte
sa spun tot
sa scriu tot...

nu stiu...

sa marturisesc
ce vad
ce simt
sa-ti spun,
sa-ti scriu.

Tie, Doamne,
orice nume ai avea
Ti-as cere sa imi definesti spatiul
sa imi arunci o punga de aer
sa respir
solutii si puncte.
pentru ce se intampla.

as vrea sa gasesc un leac
pentru tot ce nu stiu ca simt
sau vad
sau cred
sau trebuie sa cred
nu stiu...

vreau sa ma lamuresti
de unde Iti scriu acum.

Respiratie

in fiecare dimineata
in aer rece sau cald,
al respiratiei tale,
din mici corpusculi albi,
adapostiti in plastic...
sunt prea obosit
sa incerc sa imi disting
cosmarurile.
si cu atat mai putin,
vreodata,
visele de zi sau noapte.
nu ma gandesc atunci la ele
si pentru ca stim amandoi
ca peste zi o sa-mi revin.
noi suntem doar
albume dintr-o alta viata.

te imping departe,
pumnule de pastile.
pentru ca in seara asta,
mai mult ca niciodata,
o sa-mi doresc ca noaptea
sa-mi fie biosfera
pentru o viata reala,
cea in care sper.

Fara solutii

intr-o cladire cu aerisire slaba
cu muzica din Caraibe,
fumurile ei se imprastiau
prin sala cu decoruri fade;
bateam nervos un ritm
fara sa aud note,
prin fata mea trecand
naluca unui copil mort.

privind prin dansul ei,
am mai cerut un rom.

speram ca barmanul
sa imi observe buza
cum se misca febril
si sa imi inmaneze
oficial, ceremonios,
o pusca,
de sub bar.

Cu ochii închiși

linistea vine
din ochi de vultur
adusa pe aripile vantului
cu sange si fier
din taramul celor liberi.

profesorul global
indoaie calm o harta,
pentru priviri
din piatra.

in cutii de lemn,
ne indreptam de spate
dupa o viata
traita in minciuni.
pe care le inghitim
zambind,
dorind sa fim ca ei.
desi, goluri
se adapotesc in noi.
precum bucati de plumb
in trupul unui copil din Baghdad.
de care nu stim ca a existat
si nu vom sti pana cand
nu vom pune mana la ochi
sa impiedicam curentii
sa ne orbeasca in praf.

atunci vom vedea cu sufletul.

Mimul

ziua de azi
există singură,
în lumea mea.
ziua de azi trăieste
pentru a face diferenta.

ziua de azi m-a aruncat în dus.
acolo am scăparea,
o ploaie artificială.
mă sprijin în perete
fără să-ti spun nimic
si ploaia imi spală
textura organică
din care m-ai format.
aproape că mă departam
din ziua de azi
când ceara fierbinte
mi-a înlocuit opțiunea de apă.
fără scăpare!
deodată, usile s-au blocat,
aburii mă împedică să văd.
simt cum dispar
si devin tot alb,
mumie cu inima bătând,
ore pentru mileniu.
privirea, între azi si-acum.

liniste in univers.

ce optiuni să am?
acum,
sunt doar un mim
prins intr-un cub
pe care calm îl imaginez.
as vrea să mă sufoc.
figură ireală.

un mim nu caută o usă,
ci doar să consolideze
o lume.
doar a lui.

Aseara

aseara am pandit
cand fereastra s-a deschis
aruncata de vant
fara un scop anume.
o unda de vant m-a smuls din bratele uitarii
si m-a ridicat peste oras
am aranjat lumini din strada
sa imi deseneze o godzilla.
si in spatele ei sa fug spre mare,
printre cladiri din cristal
adapostind corporatisti
incercand ca prin doua vorbe
sa isi aduca in pat
naive secretare.
sa ma lovesc de arborii
din parcuri,
sa iesim printre blocurile gri
sa pierdem orasul
sa pasim peste miristi negre
dornice sa nasca hrana.
pentru ca am in minte un chip
iar cand voi privi in sus
din stele sa ii desenez privirea
care ma urmareste
si pe care in seara asta o voi admira.
in timp ce toate ideile incercau sa se aseze
am ajuns singur pe plaja
si cum ascultam povestea unui val,
am descoperit-o, pe ea,
sarind cu flacari in maini
jucandu-se cu ele,
vechi trucuri de circar
amuzand cativa tineri.
parul ii dansa si topea aerul,
iar trupul transforma nisipul in sticla.
eu ma pierdeam in ochii ei mari
in care luceau flacarile
precum stelele din palma mea
pe care am facut-o pumn
prins in hora fluturilor
cand m-a privit adanc
m-a aruncat in viata.
pentru o secunda, pentru o clipa
pentru a saizecea parte dintr-un minut,
am alunecat pe sticla.
as vrea sa dispar acum.

Din transee

atatea intrebari
in fiecare secunda.
atata odihna,
la fiecare clipit din pleoape.
spuneau ca doare,
dar simte doar caldura
si iubirea mamei cum il inconjora.
mereu traise acolo,
in inima lui
care acum ii era grea
de atata caldura.
neobisnuit de multa.
nu stia ca
isi pierduse corpul
intre atatea ganduri
privind spre cativa nori
care se indreapta incolo,
trei linii arcuite
plecand spre zone mai calde
zburau
fara grija ororii
ce cuprinsese o parte din lume.
dar pentru soldat, intregul univers.
cerul incepea sa se roteasca
in milioane de cercuri
in timp ce omniprezenta caldura
il linistea.
"e ciudat de bine" se gandea
si cata dreptate avea!
butaforie sa fi fost,
pete din gem de visine.
intr-un transeu din acel razboi.
deodata, doi samburi de lacrima
au coborat din ochi lui,
un biet copil care privea inghetat cerul
c-un corp care nu il asculta
si voia sa plece in jos, in rece
adanc, printre viermi si radacini
si un suflet care il tragea in sus
spre norii care se urneau
precum muntii catre Profet.

Fiara

ai vazut nopti in care
lumina sangelui
iti bucura sufletul.
nopti in care coltii
iti muscau din buze
nerabdatori sa sfasaie
sa smulga bucati de carne
si sa le arunce in laturi
pentru a ajunge la vase
la oase si cartilagii.
sa atingi cu coltii
esenta insasi a vietii
caldura trupului,
cat mai adanca.
atat de dureroasa.
sa te izbesti de os,
fiorul acelei secunde
sa iti acapereze nervii
sa iti cabreze cortexul.
sa te opresti din atacul
asupra carnii si a vietii
si sa urli, pana in luna
si pana in sufletul omului
pana in abisul cel mai intunecat
al campurilor si al padurii.
de unde omul isi va pretinde legende
din care iti va folosi puterea
pentru a isi speria dusmanii.
si dupa sute de ani
cand isi va fi consumat razboiul
tu vei disparea
cand intunericul va disparea.
cand brazde de lumina
vor cutreiera padurea
aduse de
glasuri care nu cunosc legende,
povestile cu spaima intunericului.
glasuri care nu au visuri.

acum, infige coltii
si cucereste viata.
respira mirosul mortii,
degusta fantana de sange.
nu asculta,
iubita mea fiara,
ce-si sopteste o buha
care se va reincarna
in randuri de cuvinte
absurde.

Acolo si aici

Fantoma din lumea ta,
atat de reala acolo unde
nu poti ajunge.
departe,
prin timp si spatiu
portiune de istorie,
fragmente de carti sfinte
si pergamente antice.
in lumea ta
indiferenta,
incertitudinea,
nesansa,
tristetea
sunt drumuri spre salvare.
dar...acum,
ignoram
zambetele voastre
din lumile in care
da, ai ghicit,
ingerii poarta aripi de demon,
iar ingerii, priviri piezise.

vom arde templul!
vom prabusi altarul
iti vom arde idolii
si aurul il vom preschimba
in gloante din aur
pentru
(da, ai ghicit!)
gloante
sa reusim
sa doboram
ceea ce sta in calea
Unicei forte!
nimic nu ne invinge!
dupa lupte din afara timpului
stam, invingatori,
pe campia mortii
unde corbii aduna plagi
ale celor care au cutezat
sa ni se opuna cu falsii zei.
in ziua victoriei noastre
vor trece coloane
de prizonieri
care privesc acum in praf
nelamuriti,
tacuti.
te vei afla intr-una
imi vei cauta privirea
intre cei liberi
asteptandu-mi o lacrima sa ude pamantul
sa piara seceta
sa creasca o floare.
sa se formeze o umbra.
prin fata mea
ai avut amintiri
cand ai vazut sprancenele.
dar, cautandu-ma sub ele,
eu priveam prin pleoape
un scut sa ma ajute.
iar pe tine, sa te scape
de abisul dorintei
pentru o lume intunecata
in care chiar eu
deseori cutreier
pentru a aduce speranta.
si inca speri sa vina ploaia de sub ochi
dar sirurile de prizonieri
coboara trepte de mausoleu
pentru ca da, ai ghicit,
invingatorii scriu istoria
iar masele ne cer in cor:
"nu luati prizonieri!
nu luati prizonieri!"
o lume democratica
sau daca-i doar
insetata de sange?
maselor le ascultam vocea,
va trebui sa respectam
o lege de cand lumea,
de cand Batranii s-au decis
sa inceapa primar
sa caute filiatia divina.
caci,
ieri si azi
pentru ca maine nu vom sti,
cu orice cost,
in lumea reala,
in urlete salbatice,
cu arme inaltate in cer,
vom respecta:
"vox populi, vox dei".

Seri

cum dispar
desi au venit deodata
cand credeai ca doar dispar.
ca in gangurile dintre blocuri
traiesc vietati ce-si traiesc moartea
cand treci spre casa in serile
care nu ai fi vrut sa existe.
serile in care vorbele
sunt mai crunte decat
ploile biblice
de smoala sau broaste.
serile pe care si tu le stii
in care stii ce carte are
ce carte joaca,
sa fie rosu? sa fie verde?
sa fie o cruce?
sau saltimbanc?
parca acum,
pe langa gangurile cu monstri
decizia de mai devreme
nu a existat in timp
ci aici, in seara tarzie, ai fi fost mereu.
teama omului
de ce e dincolo de ganguri,
in lumea monstrilor,
a disparut.
fiindca esti doar un gand
care cutreiera o strada.
o amintire venita
cu viteza luminii iti spune doar:
"inima ta a batut ca in ziua in care
a inchis ochii si a acceptat.
deschizandu-i, ti-a zambit
si ti-a soptit
cuvinte eterne."
inima a batut la fel
cu unicul detaliu
ca s-a zbatut
in partea intunecata
in care veneau explozii de durere
dorind sfaristul egoist al lumii.
o izbavire.
care nu vei sti cand vine
pentru ca iti formulezi dorinta
sa nu vrei sa ajungi in lumea
mortilor care traiesc
ascunsi dupa ziduri
desenate cu sange de nebuni
care prevesteau
ce stim.

Doar o clipa

Doar o clipa,
asteapta-ma...
nu-mi arunca prosopul
promit sa ma ridic
privind prin stropi de sange
si capilare de durere.
din inima bubuind sa fuga
promit sa ma ridic,
promit sa ma ridic,
promit sa ma ridic!
si decizia asta se pierde in mine
se cutremura ringul!
nu ne-am descoperit adancul,
momentele isi cauta solutii.
deodata este frig
si corpul mi se termina
incepand cu degetele
care dispar, in nicaieri.
promit sa ma ridic,
atat a ramas din mine
un gand care
se dezvolta incert.
nimic.
nimic nu ma mai intoarce.

Gandacii albi

gandaci albi
se desfasoara in camera
cu pereti portocalii.
se asaza in forme
de nori,
de pomi,
de macarale in cartiere,
de galaxii indepartate
de sperietori in salopete
de biblioteci imense.
apoi isi iau o pauza
sa imi deseneze chipul
cum rade.
atat de mult rade,
incat nu stiu
sa fi fost acolo, tristete.
desi nu ma opresc,
ei se reasaza
in atatea ciudate forme
de strazi
pe care nu trece nimeni.
acum au chef de blocuri
inalte pana la cer
parca au forme de scari
tinand in umbra
leagane pentru copii.
ma pierd
intre atatea
forme
si nu am sanse sa scap.
caci in seara asta,
gandacii albi
nu se opresc din pictat.

Atunci cand nu sunt

Atunci cand nu sunt,
cand nu exist
nici fiinta, nici spirit
de ce-mi fuge un gand
spre izbavire,
spre un ultim cuvant?
de ce dispare mereu,
nisipul printre maini
si lacrimile vin prea tarziu
pentru a-l face ciment?
de ce pun intrebari
in loc sa caut cuvinte
sa imi formeze raspunsuri?
sau in loc de cuvinte
ar trebui o clipa,
o idee,
o barca
fara Caron,
ci doar cu doua rame
sa ma indrept spre malul
unde ma asteapta
cel ce mi-a fost dat sa fie
paznic si cel mai bun prieten.
si de acolo sa plec
unde departe e doar cuvant,
iar eu, nisipul dintre palme,
intr-o clepsidra din sange si carne,
un om plin de dorinte.

Casa batrana

din capatul strazii
pe sub umbre de firme
peste ape false
din caldurile verii
ne priveste o casa.
batrana,
precum linia orizontului
pe verticala si orizontala
aceiasi ani,
aceleasi spatii.
caldura ne fugareste
cu miscari lente
si pasi economi
o singura scapare
din stresini ne ploua cu smoala.
o casa batrana
cu lemnul cu iz uitat
cu sau fara taine, dincolo.
acum, ea vine spre noi,
ne inconjoara peretii.
inchidem ochii
si disparem
pentru ca simtim
atata racoare
si un puternic
miros
de martipan si lapte.

Chemarea

Chemarea ta m-a facut
sa adun
colbul atator drumuri
si vinul atator hanuri.
un vin atat de dulce
in seri fara hangite
in care orbeam in stele
si la cum vom ajunge
departe,
de pamanturile astea.
Esti prezenta in gandurile mele,
Regina mea, al carei suflet
ma cucereste in esenta
in timp ce genunchii
ma sustin pentru o rugaciune.
In ziua chemarii tale
idealurile mele
si-au descoperit jumatatile.
Grupuri de preoti,
pacate in toale sfinte,
nu vor putea vreodata
sa te indrepte spre vanitatea
de a te crede o sfanta.
esti Fecioara noastra reala
un zambet cu albe aripi
intre atatia ingeri.
Regina mea,
voi cuceri
tot ce sa descopar voi putea
sa imi asum eu vanitatea
iar ochii mei vor vedea
si pentru tine, lumina mea,
taramuri noi,
si oameni goi
traind in pacatul paradisiac.
caci dupa negura din mare
exista un pamant superb
fara suspine si fara reguli,
Edenul pe care o sa il aflu
doar pentru maretia privirii tale.
si ma trezesc razand
umpland camera cu asta
facand hangiul sa tresara
si sa duca mana la spada
crezand ca demonii au cucerit
o parte din avutul lui.
Iar colbul mi se va aseza din nou
peste cal si peste trup
caci chemarea ta
a trecut pe deasupra padurilor,
a dealurilor,
a campurilor cu maslini;
desherturi si mlastini,
prin ochii unui copil,
si strigatul unui soim,
pe sub pietrele unui oras,
sub dalta unui fierar,
sub pana unui notar,
prin sabia unui hidalgo,
printre rotile unei carutze
si s-a agatat de stele
in noaptea de vara in care
visam fara sa stiu, la tine.

Primavara

Mi-a definit primavara
adunarea unor copaci
acolo unde se-nchina padurea
la inceputul unor munti.
iar cantecul lor
mi-a ramas lipit
pe foita timpan
care si-acum rezoneaza
din notele linistii pe portativ.
Primavara m-a privit calma
fara sa scoata vreo vorba
atingandu-si scopul, caci...
am inteles ce trebuie sa-ti spun.

Corbi

Inchid ochii mereu
si vad aceeasi imagine
sau, mai mult de-atat,
cred ca acolo vietuiesc.

E stolul de corbi ce trece pe deasupra mea
si cand, pierdut, obosesc
cu privirea sa il urmaresc
aproape dispare dupa cerul nuantat.
(in ce crezi?)

Unde ma aflu este intrebarea ta
a celui sau celei ce vrei sa stii povestea;
povestea unei trairi pe care o vad
atunci cand inchid ochii mereu.

Stolul de corbi pluteste mut
si tocmai asta imi da fiori
sa nu aud ce vor
sa stiu care le este drumul.

Ce vor sa prevesteasca in noapte
ce suflete sa culeaga
poate acum voi fi eu
cel ales sa fie suit la cer.

Nu te uita in spate
cativa s-au transformat in sare
imprastiati de vremuri
incalcand sistemul.

Si corbii au tresarit
cand m-am decis sa te intreb
(in mine)
unde incepe taramul nesfarsit
si unde se sfarsesc urmele de pasi.

Si corbii inca pluteau deasupra mea
cand din gropile Purgatoriului
au iesit amintirile noastre
si m-au reasezat in paginile cartii mele.

O carte cu mii de povesti
legende batrane cu corbi
care ne prevestesc
visele ce ne urmaresc.
(mereu)

Nisip si degete

nopti cu norii albi
brize printre degete
care ies dintr-un nisip
cenusiu pana spre ponton.
stele deseneaza
galaxii si alte lumi
priviri spre noi
dinspre zeitati
sau o singura
mare entitate
care ne-a trimis
sa indeplinim un rol
sa jucam o scena
sa abordam dileme
si sa alungam raspunsuri.
iar degetele imi prezinta decise
ideea unei clepsidre.
(as vrea sa o distrug!).
ultimele batai de inima
o inima comuna,
un suflet pe care-l vom
renega.

pentru ca.
pentru ca exista mereu
motive si cauze.
si scuze.

in seara asta ne este teama
de ce-am fi putut sa reusim
sa cucerim
sa impartim
sa desenam
prin nisip.

Dintotdeauna

cand ma trezesc
in zgomotul sec
pe care in primele zile
il comparam cu aplauze
eram eu, eu, eu!
pe scena vietii
atat de natang,
dar atat de vesel...
dar,
nu era nimic din asta,
ci, iata, doar o imagine
in unde alfa sau beta...
daca ai stii ce erau
iubita mea, Renee,
erau usi...
cateva usi..
care se inchideau si se deschideau.
si eu ma trezeam
nauc si optimist
intre ele.
in genunchi, obosit
desenat pe pardoseala
din ganduri pentru tine, Renee...
sa intru sau sa ies
prin ele?
ce dilema avem, iubita mea...
unde ma vrei acum,
dincolo de usi?
sa fim un desen preistoric pe-o pestera
sa cutreieram milenii
sa nastem intrebari
si bucati de ipoteze.
sau doar un gand
in capul unui nebun
ce visase prea mult
pe malul inalt al unei mari
din adorabila Irlanda?
Renee, frumoasa mea,
incotro sa calatorim?
spre memoria necuprinsa
sau spre gandul ca un punct?
as vrea sa nu ma intreb acum
sa nu fiu nevoit sa aleg
ce usa sa apuc,
de care sa ma tin
ca de ultima clipa din viata
caci viata mea
e-o clipa pentru tine...
o, da..tu stii...
ca viata mea
e in mirosul parului tau
in fiecare dimineata,
dintotdeauna,
de cand e lumea,
iubita mea, Renee.

Dorinte

priveste-ma, loveste-ma,
arunca-ma si prinde-ma
ca sa ma izbesti,
din nou,
de zidul temererilor tale.
nu ma auzi cum rad?
nu te miri ca tac?
inghit culori
precum circarii
focul,
sabiile si zilele.
in captivitate,
intr-o lume
nesigura cu visele.
pe care o luam ca atare
si radem cu maini in aer
apucati de patima
unor vieti bolnave.
ajuta-ma...opreste-te...
sa imi sufli in panzele corabiei
pe care
nu o mai pot carmi.
caci calea
e spre mine, spre sufletul
pe care il arunci
in groapa
amintirilor care rasufla in jar.
ajuta-ma...sa dispar,
ofera-mi libertatea..
nu pot sa ma tangui,
caci urlu in inchisoare;
privesc spre stelele libere,
in cusca unui monstru
din alte lume necunoscute
sufletului de copil.

Miros de alge

Decor atat de simplu,
istorii rigide si fara culoare
care au nascut orasul tau
orasul care pleaca in lume
fara sa aiba un suflet.
privesc spre tine
cum te uiti prin mine
si fiori ma trec
parca ma transform!
sau asta am fost mereu...
continui sa privesti prin mine
sa arunci in laturi
fragmente din noi
bucati din mine.
preocupata sa lovesti
nu vezi cum bucatile
se reunesc.
formand o forma ciudata
nici om si nici fiara
nici spirit si nici masina.
privind de undeva de sus
iti smulg privirea
cu maini moarte
si reci,
cuprinse de mirosul
algelor descompuse.
acolo unde mi-am regasit
calea si drumul
cum sa imi reasez clipele
sa imi provoace un zambet
din suflet.
si mainile mele
sa iti smulga
ultima clipa de viata
sa te infiori de briza mea
venita dinspre aripile-mi
intunecate
precum un vis
trait de mine atatea milenii.
un vis ignorat de cauze
un vis teribil pe care l-am trait
pana am inceput sa miros a alge.

Ritmuri care chiama

ritmuri ciudate
zguduie muntii.
ritmuri de tobe adanci
trezesc batranul Thor
adormit de veacuri,
plictisit de-o lupta
cu noua credinta.
o lume pagana,
poraspat renascuta
il asteapta pe batranul
Zeu
sa reinvie puterea din
padurile de brazi
pentru corabii
si victorii.
sa-si culeaga odraselele
din fiorduri
si sa plece in lume
sa o recuncereasca!
asa cum demult
popoarele cu miros de oi
asteptau in paduri de fag
cumplita aventura.
dar, batranul Thor
sta si mediteaza.
arunca
o mie de intrebari
pentru o mana de magi.
focuri si rituri pagane
reaprinse din dorinte
soaptele padurii
frunzele se-arunca in gol
o teama si o ura
o forta si o lume
aparute dintre neguri
din ceatza unor vagauni.
sunt suflete nelinistite
ce-si cauta menirea.
"Batrane si Intelept Thor
Reda-ne puterea!"
urla spirite in mijlocul noptii
iar, Thor asculta si gandeste.
e prea batran...
iar noua credinta
il va invinge din nou.
tobe si focuri.
fiinte din alte lume
ce-si cauta o noua viata
in continuarea unor legende
pe care uitarea
le trece-n nefiinta.
acum, se reunesc
spiritele eroilor plecati
in ultima calatorie
dintr-un fiord
inveliti in blanuri si rasina.
dar batranul Thor
cu ochii mici,
cu o umbra de viata
priveste obosit
acest euforic spectacol
se intreaba:
"La ce bun, dragii mei magi?!"
si se retrage din nou, in munti.
intre eterne zapezi
si brazi incaruntiti.
Vremea lui este trecuta
dincolo de pasuri
dincolo de clipe
nimic nu mai poate acum ajuta
adunarea pagana.

Cenusa

Sufla-mi cenusa
sa zboare peste rauri
si paduri,
magice taramuri.
spre campul vrajitoarei.
danseaza, frumoasa nebuna
danseaza sa imi spui
din rune si din bucati de sarpe
fierturi de sobolani si mate
ce se intampla cu mine.
sufla-mi cenusa sa pluteasca
peste raul nostru magic
ce vine spre padure
in care arborii tusesc
si ma inconjoara de durere.
eram...
pasiune pentru o vreme
in care eu nu mai exist.
iar tu, ce cauti?
danseaza, nebuna vrajitoare
si spune-mi incotro sa fug
unde sa imi port o ruga
o clipa de freamat?
frumoasa vrajitoare,
ce mister ne leaga
ce pacate am savarsit
sa nu ne putem apropia
noi doi, in viata asta
precum in alta?
asa ca...
aici gasindu-ne,
in timpurile astea
ca in oricare,
din nou,
sufla-mi cenusa
sa-mi dispara urmele
cu-o urma de magie
ce este doar iubire.

Asa ar fi trebuit

Plutind pe o raza
asa ai aterizat in visele mele
trimisa din dorinta mea embrionara
nascuta din ale noastre destine.
venite de peste mari si tari
de peste ani si veacuri
din carti si din povesti.
din alte ganduri,
ale altor oameni
din visele lor neindeplinite
noi am ajuns aici
trebuie...
trebuie...
Strang un muschi al feței
si imi doresc
sa le indeplinim noi visul
pe care l-au pierdut
pentru ca nu au strans la piept
un suflet.
pentru ca nu s-au privit
in ochi
cand au soptit.
departe...

dar, undeva,
stejarul a trimis o ghinda
sa renasca din vise
o padure.

asa ar fi trebuit...
asa ar fi trebuit...
sa fim.

Tigara de foi

ruleaza o tigara de foi intre degetele-i fine
dimineata asta nu e pentru mine
dimineata asta e pentru cuvintele
din strofa asta.
ruleaza tigara de foi pe care nu o va fuma
o ruleaza doar pentru a imi arata ca exista acolo
ceva din aroma unui taram
in care tutunul e presarat in adn-ul
celor care il cultiva,
in cultura lor nescrisa
in traditii recente de sute de ani;
sute putine precum ridurile lor
caci rad de viata amara
precum tutunul de sub unghii.
sarat cu sangele strabunilor
cu care ei rad acum in cantece
cand isi povestesc legendele.
revolutii si crize
rachete si servicii secrete
au trecut prin culturile de tutun
fara a lasa o urma
macar un rid pe fatza lor
sau cuvinte in cantece cu strabuni.
iar acum ea, imi dezvaluie aroma acelor locuri
in care oamenii canta mereu despre viata
plangand in timp ce rad
atat de complex pentru lumea de costume
atat de placut
cand reusesti sa intelegi
ca merita sa ii zambesti
atunci cand
se face ca nu intelege
de ce
vantul apleaca o frunza...
o frunza care in ceva vreme va cadea sa deseneze
in mii de culori un bulevard intr-o capitala
de insula, departe,
departe de tot ce suntem acum.
iar ea, cea frumoasa cand imi dezvaluia aromele
pe care nu am ani sa le marturisesc
imi zambea si imi spunea sa adorm la loc
caci totul, in mintea mea, a ei si a lumii intregi
e doar un joc.

Pentru ca pot

am baut din cupa vietii
si am trimis intregul continut
si am trimis-o la loc in pama
in locul din pamant din care a izbucnit.
pentru ca astazi nu vreau
sa impartasesc din soarta ta
la colt de strada,
grabindu-te sa implori
un gram de mila,
o pastila din viata
un clipa de atentie,
o vorba buna.
am baut din cupa vietii
crezand ca beau din sufletele martirilor
sperand sa pot sta in taina lumii
in fiecare clipa dispare un fragment
din mine, poate nu atat de mult.
fiecare astfel de secunda se sfarseste
cu o mana agatata de mine, sa ma intorc
in cercuri din care am iesit
fara sa ametesc definitiv
din plaje fara mare
de sub ciuperci fara palarii
atat de aproape de luni si sori.
am strans satelitii si i-am insirat pe sarma
sa arat
ca pot.
ca pot sa ma intorc in timp
ca pot sa inclin balanta
sa fac Justitia sa vada
si-apoi, in gest de gratitudine
sa o fac pe Venus din Milo
cea atat de nelamurita,
partenera mea de sah.

Intentii?

Intentia a fost sa sculptez un nor
dar glasul pe care l-am vazut
ma indemna sa suflu spre el
sa il arunc in cele patru zari
poate o va nimeri
pe cea
dinspre care venise...
in caz ca nu se formase acolo
sa imi aduca, mai tarziu, furtuna.
dar daca furtuna era menita
sa ma faca sa pretuiesc
albastrul ulterior al celor patru zari?

Baiatul soim

Baiatul soim privea.
Privea pentru o clipa
spre abisul ce incepea sub el
din varfurile talpilor
aflate in varful culmii
aflate in varful lumii.
Baiatul soim nu isi gasise
cuibul sau locul
pentru ca nu stia incotro
sa mearga sa isi gaseasca
originea si duhul
spiritul si inima.
Animalele il umanizau
iar oamenii il idolatrizau
pnetru ceea ce nu simtea ca este
nici om, nici animal, nici pasare.
O ciudatenie, un esec al Marelui Mester
sau poate o taina
pentru a il face sa descifreze altele
ce vor urma pentru universul in care zbura
si mergea, deopotriva.
Baiatul soim privea si nu incerca
sa isi aduca aminte de ultimele lacrimi
de primele dati cand a ras cu adevarat
caci zborul lui doar exista in clipa aceea
si in urmatoare,
si in urmatoarea,
si in urmatoarea,
printre nori
si coame de munti.
Baiatul soim privea spre alte culmi
necucerite si neinventate
pentru a isi incerca sufletul
sa se decida:
sunt om sau pasare?
sau niciuna si toate?
incotro sa ma inalt?
In timp ce sprancenele
ii incruntau intrebari
femeia soim trecu in zbor
azvarlindu-i un fulger in inima
si o noua viata devenea
cea mai importanta culme.

O seara in orice oras

In seara aceea ploua
Ploua cu intentii bune
Cuvinte pe care nu ea nu le credea
Simteam ca este-n pastile.

Gulerul imi este prea scurt
Parca ar sopti ceva
Dar nu pot sa il aud
Ma cuprinde vuietul din strada.

Sirene catre vaile dintre blocuri
Claxoane pentru prapastii de otel
Copii care ies din canale prin gauri
Orasul acesta este dulap intr-un bordel.

Brutarul imi urla intr-o ureche
In cealalta, o trompeta joaca
Concertul asta ma innebuneste
Parca ninge cu faina.

Sau traficantul si-a aruncat punga
dupa o cearta cu o fufa intretinuta
plasticul cu fericire a zburat prinntre glasuri
acum regretele se disipeaza prin cioburi.

Cuburi de metal si lumini se-ngramedesc in siruri
se orienteaza spre guri de balauri
drepti, etereni, cu sute de ochi
nu ne zambesc si totusi plutim spre ei.

Cubul galben se vede de sus
cum se indreapta spre punctul meu
punctul care sunt in carteziene
vine sa ma duca departe.

undeva sa nu imi aduc aminte
(dar nu as fi prea las?)
si cubul galben se apropie de mine,
iar mana-mi sparge aerul pentru a il culege.

Ma arunc in cocoasa lui
sunt prea distrat sa fiu atent la detalii
privesc spre orasul care se involbureaza
si vrea sa fie cumva cum nu ma intereseaza.

Doamne, cum fac sa pornesc acest carusel?
Sa plece cat mai repede, sa isi ia zborul
O centrifuga sa ma arunce in alta lume
Lumea pe care o visez cand ma gandesc la ea.

Privind prin geam spre pixelii colorati
Desene tehnice cu suflet
Soarecele de la volan, ma intreba cu vocea unui destin
"Incotro ne este calea, prietene client?"

Credinta

Alege un Dumnezeu sa te invete sa iubesti
Un Shinto sa poti crede in munti
Un Allah sa iti dea intelepciunea
Un Buddha sa iti ofere pacea

Alege sa deschizi fereastra
cand ploua dimineata,
caci sunt lacrimile ingerilor
ce zboara in cerc deasupra oraselor.

Alege sa zambesti cand totul se prabuseste
in idei neintelese, precum implozii neprevazute
atunci, inghite in sec tone de praf
muntii care vor fi cazut in timp ce tac.

Alege sa privesti in sus
cand orice gand te trage in jos.
Alege sa speri cand lacul luceste
dar in noapte, el nu ne oglindeste.

Alege sa stai pe un scaun
intr-o camera fara mobila
unde sa ai curaj sa te privesti
in suflet, atunci cand nu ai oglinzi.

Alege sa stai pe marginea unui pod
si sa arunci cu pietre in rau,
crezand ca ele vor pluti departe
dar amintirile ranesc daca nu le privesti in pace.

Ultimul drum

ultimul drum e cel mai lung
pentru ca atunci,
linia neintrerupta e cea care te conduce
apasat
si atat de repede
spre cunoasterea deciziei.
ultimul drum cand stii prea sigur
ca iti va spune
privind prin tine
ca dinspre ea
totul e gata
si-atunci o amintire pluteste
urmata de altele, si altele, si altele
in mici capsule pierdute-n spatiu.
ultimul drum e cel mai lung
atunci cand trebuie sa pleci
sa conduci o parte din suflet
spre ultima iesire
pe drumul care duce mereu
spre muntii fara varfuri
unde domneste Hades.
ultimul drum e cel mai lung
atunci cand stii ca vei fi martor
la lacrimi de mama ce-si ingroapa
lumina
la urlete pierdute in glod
priviri care nu vor sa mai existe
atunci si pentru vesnicie.
ultimul drum e fara sfarsit
pentru ca el ne va calauzi
prin padurile de brazi
sa ne sfarsim.
si pentru ca noi doi, acum,
suntem.
doar colb de amintiri.

La marginea lumii

stand la marginea lumii
cautam in zare
prin ceata spre un vas
care sa te poarte departe
departe de mine
si de tot ce am fi vrut sa fim.
apoi, cu ochii inchisi
si respirand trecutul
cautam o barca sa ma treaca raul
sa ma duca departe,
departe de tot ce am visat
in nopti cand eram
doar noi pe pamant
ultimele doua suflete
care asteptau sa vina
in soare, o dimineata.
asteptand la marginea lumii
stand pe marginea Pamantului
priveam spre cerul
de deasupra norilor.
Priveam in jos...
parca e o oglinda
nimic nu este real
nu stiu de ce nu pot sa cad.
Poate ca nu vreau
Poate ca am gasit ceva
ce ma tine lipit
de marginea Pamantului.
si ma rugam la tine
Mare Spirit
al tuturor lumilor
pe care le stim
sau le dorim.
O, Mare Spirit
as vrea sa devin un vultur
viziunea unui vraci,
desen pe un totem Navajo.
aflat la marginea lumii
sa imi iau zborul
spre ganduri care putesc departe.
sa imi ridic aripile
si sa imi cuprind pamantul
sa ma las in calea
curentilor Marelui Vant Sfant
care ne-a adus aici.
o lume nedorita
o lume fara ceața
o lume in care sa credem.

Omul care dispare

de ce dispari mereu
omule la care tin?
de ce dispari atunci
cand nimeni nu vrea
sa ne faci cu mana
din autobuzul vechi.

vechi de cand exista viata
si etern pentru noi toti.

de ce dispari mereu,
prezenta care ne bucuri
om care ne umpli
zilele triste si noptile reci.

de ce trebuie sa fii tu acela
care plateste ultima moneda?
de ce nu il poti pacali
pe batranul si neobositul Caron?

de ce dispari mereu,
omule la care tin,
inainte de a iti spune eu
ultimele cuvinte
iar tu sa-mi dai un sfat
pe care sa il tin in pumn?

de ce dispari mereu,
sufletule pe care il iubesc
inainte de a iti spune
cuvantul fermecat
care deschide porti
spre lumile nevazute
pe care le-am visat de mana.

de ce dispari mereu
omule la care tinem,
inainte de a ne aduce
un ultim zambet
de a ne spune un cuvant
cu zeci de intelesuri
altul, pentru fiecare din noi.

poate ca dispari
pentru ca-n lumea de langa
este nevoie de lumina ta
sa le-aduci un zambet prin glumele tale
sa retraiesti cu a ta minte.

si vrem sa credem ca este o lume
pentru ca nu vrem sa stim
ca tu te pierzi de tot
iar noi te vom urma
curand, in nicaieri.

exista o alta lume?

Caldura

Caldura apasatoare
si mai mult poate
pentru ca de ieri
trotuare se topesc
si aluneca amagite
spre intestinele Terrei
batrana doamna
care sufera
de zeci de ani
de-o boala crunta.
valurile de asfalt topit
trag dupa ele
garduri si sosele
cabluri si cu stalpi
pensionarii neatenti
masini parcate aiurea
si cainii fara lesa;
copii fugind de mame
si muste degustand
atent
fructe decazute
si cateva urme
dupa cainii fara lesa.

Monstrii

Monstrul iesea spre seara
Cand caravanele de angajati
Se intorceau agale
spre corturi inalte si lungi.

Se strecura printre masini
se agata de roti
si era purtat in zone
unde isi desavarsea menirea.

Era invizibil, desi urat fizic
pentru cine il putea vedea
era un spirit din trupuri mici
ce nu apucat sa vada lumea.

Trupuri din suflete inocente
ce au fost prea repede chemate
sau fara remuscare aruncate
dupa ce au aparut in toalete.

Embrioni sau copii in miniatura
toti au cutezat sa spere macar o clipa
ca vor pleca in lume
cand colo, s-au afundat in cateva canale.

O crima e o crima,
dar monstrul le razbuna
caci el este compus
din orice astfel de produs.

Organisme nedorite
din drame intamplate
printre lacrimi si sange
prostie si nebunie.

Acum monstrul se razbuna
bantuind prin vise
si aruncand in aer
sperante si destine.

Se plimba intre camere
ca un criminalist paseste
aruncand blesteme si glume
peste cei din dosarul cu crime.

Oamenii isi termina somnul
femeile urla spre geamuri
copiii vii se tanguie in vis
peretii tac si vor dreptate.

Iar spre dimineata,
sta in fund, in cea mai urata camera
si devoreaza un suflet, tacut
avand in brate confiscat, un trup.

Noi doi

aseaza-ti mintea pe perna
si cuprinde-ti somnul in palme.
aseaza-te si tu pe-o parte ca sa respiri mai bine
sa nu produci insomnii peretilor si mie.

adormi acum usor,
deschide usa momentelor
de peste zi, de peste noapte
si uita ca acum esti atata de departe.

pentru ca nu esti unde crezi
esti mai aproape decat speri
sa fie mult mai simplu
sa putem fugi de noi, in negru.

suntem atat de unici
uniti, intr-o suflare, o stim atat de bine;
iar vreau ca dimineata ai tai ochi
sa-i vad in ceata, simtind infinitate.

as vrea sa fim o minte
un creier, un lant de nervi
sa fim erou Kabuki
o umbra din doua palme.

un teatru din tacere
scris in sute de cuvinte
spuse in cateva jocuri
de neguri si lumini.

Dragon

Aş vrea ca-n dimineata asta
Metroul sa nu opreasca
Sa treaca nepasator prin statii
Sa-si sperie pasagerii
Sa alerteze toti sefii.
Sa fie un zmeu de metal
Ce cutreiera pamantul.
Sa fie dragonul meu
Eliberat de chingi
Reptila din povesti
Cu care plec sus,
atat de sus.
Sa ma treaca de nori
Oriunde ar fi cald
Sa ma arunce in cer
Apoi sa cad,
sa cad
Pana uit motivele.
Si sa ajung teafar
De unde am plecat
Zambindu-i cu substrat
Razand apoi, intreg
De gandul ce a fost.

Soferul de taxi

"o comanda pe Delfinilor
cine o onoreaza?"
batranul sofer de taxi
tragea insetat din pipa
se aseza in scaun
si apasa tocitul buton:
"eu, centrala,
cel mai batran sofer de taxi"
si porni sa schimbe agale
viteze si sosele.
pasagerii intrau pe usi
si ieseau pe geamuri
un flux continuu
de zeci de ani.
impersonal cu mii de oameni
batranul sofer isi continua traseul
suflete pierdute sau regasite
isi marturiseau pacate
sau fapte bune, uitate.
fumuri de tigara
oameni vorbind de-o boala
sau fragmente de voma.
in vremuri adormite
nu si uitate,
primise o comanda
pe Lalelelor
si o cunoscuse
intr-o seara de primavara
cu aroma de tei.
ce ar fi putut primi pe Bisericii
decat taine ale mortii sau vietii?!
in alta zi, pe Primaverii
primise vestea despre primul nepot
iar, astazi pe Delfinilor
simtea puteri de tanar.
si respira din nou
aer respins din gudron.
cand un harsait porni
si vocea scrasni
"o comanda pe Cornutelor,
un client grabit"
"ma duc eu, doamna,
ca sunt aproape"
si batranul taximetrist porni
avand parbrizul ecran
cu imagini din viata,
o scena de papusi.
cand lumini si umbre
ii umplura spatiul
"un mare jeep"
aveau sa spuna
ca l-a lovit in plin.

sfarsitul unui batran taximetrist.

Un templu

Acum se implinesc
mii de ani de cand
mi-am demonstrat ca pot.

Am intrebat druidul
ce-as putea sa fac
sa imi arate ea, bunavointa
sau macar un zambet magic.

Dar ce voiam sa fac?
voiam sa ii arat ca pot schimba in bine
destinul, iar apoi sa stapanesc
soarele si luna.

Am descoperit si locul
acolo
luna plina
ce vegheaza pe-un deal
ii deseneaza forme,
il implica in vraji...
druizii se aduna si cersesc putere
din astre
Si din noapte.

Acum, unul din ei
se afla in fata mea
iar eu, ii ocolesc privirea
nu pentru ca as vrea
ci pentru ca eu am un vis
ce trece peste ani
peste dealuri cu celti magi
peste mari si tari
peste "adevarate" religii.

Pentru ea am hotarat
sa fac un loc nemaivazut
un loc unde luna
sa imbratiseze dealul
si-apoi, intreaga lume.

Si in momentul acela
sa stie ca ea e stapana
lumii vazute
si a celei disparute
si a trecerilor dintre ele.

Am cutreierat cariere
am ciopartit monoliti si pietre
am proiectat din ei, un templu
sa prind acolo luna
primele si ultimele
raze de soare
pentru tot restul vietii.

Acolo, eu sa stapanesc lumina
si sa ii fac sufletului ei un loc
de unde sa se simta
stapana a intregii lumi
vazute, visate sau disparute.

La malul marii

Batai de inima imi suna
sunt lovituri de tun din mare
serbeaza un taram recent
sau ne ataca portul.

Scriu aceste randuri
si ceara imi pune piedici
lacrimi solide pe pergament
incerc sa gasesc un drum.

Trebuie sa scriu,
as vrea sa ii spun
ca visul e real
iar realitatea, inexistenta.

Ca trebuie sa imi culeaga
mainile imprastiate in port
care cauta solutii
venite de peste mari.

Bataile se imprastie in minte
nu pot sa le disting
as vrea sa le ascult
si sa gasesc un drum.

Solutii, venite din nimic
Revolutii, aparute pentru nimic
trebuie sa scriu, un rand sa las
sa stim ca acum nu trece in van.

Acum...acum nimic nu este
si pare a fi furtuna
as vrea furtuna si nu razboi
pentru ca pelerinii au nevoie de port.

Opaitul moare, in nori de fum
incerc sa ard cuvinte mii
si totusi sunt cateva.
restul, somnambule, se lovesc uimite.

Ar trebui sa ma abat la alchimist
sa ii cer formule
sa il implor pentru solutii
pentru care au disparut popoare.

Marea e aproape, aproape ii degust salinul
orele sunt devorate de limbi de orologiu
lemnul nu mai scartaie
un colt cu umbre ma vrea putin.

Sa dorm pana la dimineata
sa ma trezesc din realitate
si sa plutesc in vis
pentru dorinta mea dintotdeauna.

O sa absorb intreaga mare
si o sa parasesc orasul.
acum, bataile au amutit...
poate adorm la tine-n brate.

Bile de sticla

Ma aflu in camera cu zeci de rafturi
pe care bile din sticla
mediteaza linistite
odata, au fost si lacrimi.

Lacrimile sunt bile de sticla
ce au cazut cascade
in nopti si zile cu soare
pe care nu il puteam vedea.

Ma plimb printre rafturi
si fiecare spune ceva
fiecare sfera lucind
fiecare cristal.

Deodata le-am aruncat in sus
sa incerc destinul
un gand absurd si inutil.
am provocat declinul.

Un zgomot fara sfarsit
un cantec de sirene
se sfarama muntii
unii vor rade, altii vor plange.

Caci totul e circul nebun
care petrece orase
cu clovni si saltimbanci
opreste-mi nebunia!

"De ce ai facut-o?"
"ce te-a impins?"
"ce gand obscur,
ce joc de umbre?"

Acum cad bile. si se sfarama.
raman descumpanit
incerc sa le adun
si sa le refac. dar pot?

Cum oare pot plati
un pret al rascumpararii
sa scap de vizite in salonul
unde senzatiile se misca in gol?

As plati c-un cantec sa intorc timpul
sa pastrez fiecare clipa
sa o impietresc intr-o bila de cristal
sau intr-o lacrima de sticla.

Iar la final, in ropot de aplauze
sa le strang intr-un muzeu al vietii
al sufletelor care au fost
si visez sa ramana un tot.

Drum printre culori

rosu-galben-verde-rosu-galben-verde-galben-rosu-verde-galben-rosu-verde-rosu-galben. si iar galben? luminile semaforului imipun retina la incercare pentru ca de ceva vreme stau si le urmaresc. si stiu ca acum imi pun ceva la cale. nu pot sa trec dincolo, deocamdata. nu pot, pur sisimplu. asa ca incerc sa pun ordine in ceva ce merge constant. in ordine. deci a fost galben dupa verde sau era dupa rosu? sau poate au fost doua galbene, unul dupa altul. asta inseamna rosu, la fotbal, dar aici e ceva anormal.
cred ca trebuie sa mai stau in intersectia asta pentru o perioada sa inteleg sensul culorilor care se succed logic si ilogic, atunci cand crezi ca ai inteles totul. strada este un malaxor de automobile, dincolo de intersectie o gura mare cu dinti de fier mesteca orice ii trece in sensul unic, spre sistemul digestiv format din betoane si otel. rosu. fac un pas spre limba de asfalt. dar e un pas scurt, mi-e frica, tremur, transpir imi strang unghiile in palma. imi trec repede mana prin par si cuget daca initiativa a fost inspirata sau m-am grabit. da, sigur nu era momentul. sigur nu era rosul care imi trebuia pentru verdele meu. si victimele isicontinua parada spre stomacul fiintei infometate. care emana gaze dupa toata digestia. gaze care imi deseneaza orizontul rosiatic. soarele se ascunde din ce in ce mai rosu dupa scheletul devoratorului de automobile. din ce in ce mai repede. sau poate uit sa il privesc in fiecare zi cum pleaca in caleasca lui. poate uit sa privesc culorile, in timp ce sunt prea preocupat desoarta unor victime din metal si fibra de carbon. da. asta trebuie sa fie! din cauza asta imi scapa culorile semaforului de sub control! o fractiune de secunda privind masinile si totul dispare in haos. privesc palmele care au incetat sa tremure. traversez strada atunci cand trebuie si o iau usor pe langa parc, spre labirintul din pereti de sticla. prin care observ oameni care isi gesticuleaza viata si incearca sa o explice celor din fatza lor. unii sunt atat de convinsi ca este in regula, incat rad de posibila neputinta, pe care o ignora ca pe ceva ireal. altii, se sprijina intr-un birou cu pumnii. pumni moi, pumni fara viata. si o lacrima care ar vrea sa izbucneasca, dar frica de eliberare o topeste inainte de a isi urla nasterea. si trec mai departe pentru ca nu suport sa ii vad, sa ma priveasca si sa se roage de mine sa le accept energiile.
aproape ca fug si ma ascund dupa un stalp al unei cladiri inalte, pana in coasta cerului. si raman privind tot traseul ei spre albastrul pe care il inteapa. de ce nu ametesc? de ce zambesc? as putea...as putea sa intorc lumea. si sa plutesc in tot acel albastru. poate o sa o fac.

Efect

unde esti?



un copil alearga dupa o minge in strada, in una din zilele in care primavara naste viata in fiecare om, in fiecare chip, in fiecare zambet, in fiecare suflet. desi putini accepta, exista acel moment. ar fi venit o masina spre el, dar se intoarce razand spre locul de joaca si arunca obiectul de cauciuc inapoi spre ceilalti copii si viata isi desfasoara in continuare reteaua de increngaturi. dupa cateva momente, o masina de marfa trece prin dreptul locului de joaca, franand foarte usor. la volan se afla un barbat intre doua varste, avand in dreapta neapoata lui, cam de aceeasi varsta cu baiatul care alergase dupa minge si care priveste spre cerul acelei zile. cer decorat cu dinozauri si ursi, cu fluturi si nave spatiale. deseneaza pe geamul masinii ce vede, in timp ce unchiul ei priveste drumul inainte, ridat de cele vazute si traite pe drumul din spate. albume cu amintiri care se succed in flashuri. dureroase sau placute. amintiri care izvorasc din cel mai neinsemnat lucru si ratiune care izvoraste atunci cand visul pare sa acapareze intreaga perceptie.
se opresc la un semafor, iar prin fatza lor trece un batran care priveste zambind abia vizibil logo-ul semnificand un peste de pe masina lor. si trece mai departe, spre cealalta aprte a strazii, gandind o formula care i-a bantuit clipele de ragaz si l-a intovarasit in miile de ore de cercetare. dar zambetul i se accentueaza atunci cand se gandeste la peste ca simbol al credintei, ca simbol al egalitatii...da! egalitatea intre acei doi factori care duc la un indicator al statusului..si trebuie sa ajunga cat mai repede la universitate! iar pasul lui se accelereaza calcand intr-o guma care fusese aruncata de un baiat care plecase sa se joace cu mingea impreuna cu prietenii lui intr-un parc din apropiere. da cu piciorul unei foi de hartie care se ridica in aer si pluteste pentru o perioada deasupra strazii, a parcului, a blocurilor, a caselor, a lumii, a oamenilor, a gandurilor, a starilor, a evenimentelor, a insectelor si a florilor care izbucnesc in lumina acelei zile. si revede locul din care a zburat in urma cu zeci de minute. apartamentul unui bloc in care ea sta privind in fol prin pereti spre viata care ar fi trebuit sa se dezvolte alaturi de el. atatea planuri pe care si le construisea, atatea castele pe care le-ar fi realizat. si isi strangea chipul in palme si se ura pentru lasitatea de a fi aruncat cel bilet pe geam. si incepu sa planga. sa planga si sa tipe si sa bata cupumnii in pereti, neconstientizand faptul ca era intr-un bloc, iar vecinii nu ii intelgeau problemele. si pentru ca nu i le stiau. iar un vecin iesi in balcon sa incerce sa vada ce se intampla, in timp ce sotia il certa ca e prea curios. si in timp ce incerca sa obtina un loc cat mai bun la spectacolul din apartamentul vecin, o bucata de hartie i se lipi pe ochi si pe frunte. pentru moment, nu isi dadu seama cese intampla, asa ca o dadu la o parte instinctual, precum dadea mustele la o parte din piata de peste in care lucra de peste 26 de ani.
hartia o lua din loc, in drumul ei, peste oras, peste tinut. cativa pescarusi incercara sa o prinda, crezand ca este o prada facila, dar sfarsira prin a se ataca intre ei.
un sofer de taxi, oprit pentru o tigara, si privind cerul ii zari. imaginea il amuza si ii aduse aminte de certurile de acasa cu sotia lui. o dorinta nebuna de a se impaca, de a o iubi din nou, de a face dragoste infinit precum in zilele de vara il coplesi. dorea sa o recucereasca si asta era singurul scop din viata lui, acum. isi stinse repede tigara de un stalp si o arunca peste masina, neglijand normele de poluare si o tigara se biodegradeaza in x ani. porni motorul si avu pentru moment in fatza intreg planul reconcilierii cu sotia lui. voia sa o recucereasca pentru totdeauna.
bucata de hartie facu o umbra usoara peste pomi si se deplasa mai departe peste soseaua nationala care serpuia usor intre dealuri, mandra, noua si de un gri inchis, dar viu.
cativa nori se adunara in cateva clipe de nicaieri si se pusera pe sfada. din cearta lor aparura cativa stropi care nimerira chiar hartia ce plutea linistita deasupra sarpelui gri.
incepu sa cada in picaj, dar nu avea nimic in comun cu picajul unui glorios al unui erou al aerului din vreun razboi mondial. ci se asemana mai mult cu o fruna, o martuire care cadea oferita lumii de catre copacul vietii.
aproape de pamant, o raza de lumina o orbi si o arunca pe o platforma de sticla. un aeroport pentru hartii si pentru orice alte obiecte. o pala de vant o facu sa se lipeasca destul de puternic de sticla respectiva, care se misca de la stanga la dreapta de cateva ori. urma un zbor care se sfarsi printre copaci si sticla si hartia ajunsera in pamant. copacii se zgaltaira, parand niste intelepti vesnici care faceau cu mana lumii intregi, istoriilor, vietii in ansamblu.
tot ei observara si cum masinile se asezara una in spatele alteia dupa ce prima se oprise in dreptul unei sparturi in cordonul de metal care insotea sarpele gri. masinile se oprira cuminti pe doua benzi paralele. pe una din ele in urma cu cateva momente trecuse una in care cei doi ocupanti purtara o discutie teribila despre probleme cu banii, probleme de succesiune, probleme cu gasirea unui nou tratament pentru boala lui, probleme cu gasirea pur si simplu a puterii de a rezista. puterea lui de a rezista in chinurile bolii care ii manca usor din trup si in regretele de a fi asa, puterea ei de a rezista vazandu-l si simtindu-l in topate acele stari. si deodata, o bucata de hartie i se lipi pe parbirz fix in fatza ei, in timp ce tocmai privea spre el incercand sa il inteleaga. de fapt, sa gaseasca solutia celui drum al lor. momentul impactul, al lipirii hartiei de parbriz o sperie si trase de volan spre dreapta, apoi spre stanga, gandindu-se cum sa redereseze masina. vizibilitatea ii era obturata partial de bucata de hartie. el se tinea de centura si puse o mana pe bord atuncicand masina penetra centura de metal si masina zbura. pe deasupra unor copaci verzi si calmi, intr-o liniste desavarsita, in care motorul masinii parca nu voia sa deranjeze cu nimic si isi tinu respiratia. rotile se oprira pentru o clipa pentru a privi toata acea panorama dintre dealurile inalte, atat de verzi in perioada asta a anului. mana lui ajunse pe a ei intr-o fractiune de secunda in care isi traira toate clipele dintre ei, prima privire, prima intalnire, primul sarut, prima noapte impreuna, prima data cand au facut dragoste, calatoriile, verdictul doctorului, ziua in care el a patat cu ulei fatza noua de masa si ea l-a certat, momentul in care el i-a urlat sa il lase sa moara singur. lacrimile abia se formau in mici cristale lichide cand ochii lor au memorat impreuna pentru vesnicie cele cateva cuvinte pe care le purta hartia: Te iubesc! TU esti viata mea! si mainile lor se stransera puternic in zbor, isi stransera acolo toata energia intr-o minge de lumina, primele lacrimi cazura impreuna de la amandoi, in acelasi timp, pe obraji. in acelasi timp cu sfarsitul.
si de acolo, pamantul se rasuci, primindu-si sacrificiul, primind impreunarea lor eterna. iar copacii incepura sa se miste.
si inca se mai miscau atunci cand coloana de masini incepuse deja sa formeze pe cele doua benzi din sens, in timp ce pe celalalt, masinile se plimbau spre locurile in care ar fi vrut sa ajunga. el le privea cum iitreceau prin stanga si se duceau in timp ce in fatza lui erau unele statice de mai bine de jumatate de ora. soarele i aseza pe bord care incepu sa fiarba de furie pe parbrizul care nu il proteja aproape deloc. soferul sorbiogura de apa si schimba postul de radio cu ceva muzica sa ii calmeze asteptarea. cauta un cd in torpedou si il arunca in gura playerului masinii. inspira adanc si privi in fatza. isi roti capul pentru a decongestiona muschii atunci cand observa in dreapta lui o privire care il urmarea undeva intre intrigare si curiozitate copilaroasa. capul ii ramasese intr-o pozitie ciudata din toata acea miscare pentru a o privi. ea incepu sa rada, iar rasetul ei, ii dezvelidintii albi, ii lumina ochii si ii sageta inima lui. pentru totdeauna. el paru usor stingherit, geamurile coborara, el ii spusese ceva care nu avea nimic din vreo replica uzuala. eaii raspunse.
totul decurgea natural, totul decurgea pentru ca asa trebuia sa se intample.
iar in spatele lor, intr-o masina cu geamuri fumurii, un barbat spilcuit,intr-un costum Armani ii privea enervat. blocajul asta il impiedica sa ajunga la timp sa semneze zeci de foi, pentru un singur contract. iar hartiile verzi cu figuri istorice aveau sa se aseze in conturilelui din tari cu plaje intinse si mare albastra precum cerul. pentru ca depozitarea deseurilor nucleare in locuri fara taxe aducea bani oriunde in lume. iar rusii venisera sa semneze contractul sa scape de niste reziduri dupa lungi insistente si parghii care fusesera trase cu multe sacrificii financiare. si carora intarzierea potentialilor parteneri de afaceri li se parea o lipsa de respect care se putea termina pentru vinovat intr-o baie de ciment sau intr-o ignorare totala. in functie de gradele din votca din ziua aceea. si secundele incepura sa se scurga vertiginos spre ora limita. si atunci, parca trecu un mileniu fara ca timpul sa se miste. iar dintr-o data o lua din nou la vale, dupa ora limita. capul lui se izbi de volan si ramase acolo pentru alt mileniu.
era acum undeva intre dealuri preistorice, intre copaci imbracati de verdele primaverii care isi traia adolescenta, pe un sarpe gri cu pete colorate si care il inghitea fara sa lase urme.

In lemn uscat si ranced

un amalgam de scaieti
se-nvarte prin deshert,
Leone ni l-a descris.
coiotul il privea
si neinteles urla
spre orasul ce se ivea
dintre cer, praf si caldura.
o liniste aparte
asortata
cu lipsa de viata,
iar suflete incetosate
se adaposteau in case.
un singur om,
posibil adormit
dar treaz in intreaga lui esenta.
acolo a fost mereu
privind si pazind printre genele lui
drumul, cerul, casele,
oamenii
si spiritul.
amalgamul de scaieti
urmarit de coiot ajunse-n dreptul lui.
privindu-se, au inteles
ca viata e un amestec de
liniste si zgomot.
si vantul il purta
departe, cu un coiot pe urme.
se auzeau doar vantul
si inima pulsand
ganduri ce fugeau
spre un paradis indepartat
locuri pentru o fiinta
aparte de acel loc,
spre lacurile din nord.
iar cand toata linistea
muri sub un zgomot
un tunet pe o sageata
se infipse in mintile lui.
"de unde a venit?"
mintea ii este tulbure,
si nu-ntelege
de ce-l priveste c-un zambet
din drum, Fata Morgana.
"de unde a venit?"
si ratiunea se dispeaza
cu ultima putere
strange un stalp in brate,
e intreaga lui viata
metaformozata
in lemn uscat si ranced.
nu vrea sa ii dea drumul,
dar trebuie, asa e legea...
"de unde...."
si atat ramane
cand cade
in colbul aurit
privind cum in orizont
soarele se dedubleaza
stelele si luna
isi joaca viata-n poker.
"de..."
si rasuflarea se pierde..
se pierde in praful zilei
in soarele amiezii
in cerul alb de var
in lemnul uscat si ranced
din fiecare casa
inchisa, acum, de teama.
raul e undeva in spate,
in sus e cerul,
in jos sunt casele,
sub el apare incet un praf caramiziu.
ultima senzatie
e gustul de pamant
pe care l-ar inghiti cu tot
cu munti, cu vai, cu oameni,
cu tari si cu oceane,
jungle si pistoale
si tot ce-ar mai fi nascocit El
pentru a ne da culoare...
isi dori sa il inghita tot
si sa ramana singur
privind in orizont,
cand adormi
in intreaga lui esenta.

Ceaiul si cafeaua

- buna dimineata,
savoare a Braziliei!
- buna dimineata si tie,
aroma a Manciuriei!
Asa se gratulau fara caldura sincera
cele doua cani
in prima zi din mai... de dimineata.
prinse in stereotipuri
de campanie publicitara,
singura caldura
le provenea din portelan,
din transfer de energie
cu o flacara intensa.
- Nu ar trebui sa te lauzi,
Caci de nu ar fi fost etiopianul
ai fi zacut trista si-acum
in tufe si scaieti...
ca sa nu mai pomenesc
de miile de sclavi...
- Dar poate ar fi mai bine
sa iti pazesti concluziile
ca de nu ai fi fost rapit
de minti de calatori
ai fi trait si-acum,
inchis
pe la Pekin...
in soapte se duelau
ceaiul cu cafeaua
desenandu-si nori de aburi
si condens pe cani, in forma de hublouri.
pline de viata
si dornice de lumina
se aranjau in cani
precum in carele de lupta
si poate ar fi inceput
razboiul Peloponesian
daca alte soapte
din alta lume, invecinata
nu le-ar fi facut
sa isi vada de-a lor treaba.

- buna dimineata, frumoaso
rosti o prima voce...
- buna dimineata
abia raspunse a doua
sorbindu-si ultimele clipe
din somnul ce pleca.
-ti-am desenat cafeaua,
iar mie, ceaiul amar
fara indulcitori,
asa cum doar noi stim
sa le nastem.

iar cand umane soapte
dintr-o clipa de iubire
si veacuri de sperante
nasteau o noua zi
vedeam cele doua ibrice
cum se alintau hazlii.

Umbre si Umbrele

Unde din discuri negre
pete din gri cu verde
forme din plastic rosu
sau de un transparent mediocru.

Valuri ce se lovesc haotic
intr-un demers mirosind cretacic
supravietuire intr-o jungla
acum, sub un adprint la o gluga.

Batrani sedati cu pungi pe cap
precum nebuni sectanti de Klan
boscorodesc deodata, in gol
sperand sa ne urasca mai usor.

Orasul e trezit demult
cutiile multicolore se invart
stropind la stalp de semafor
o concordanta de-alte culori.

De n-ar fi luni, atunci ar fi marti
paranoia ar gatui si frati
sprijin un zid sa imi feresc gandirea
valuri multicolore imi zgaraie mintea.

Culori si sunete
clovni si nebune
toti pe mine ma aleg
pe langa zid, incep s-alerg.

ma coplesesc din parti
caut o mana sa ies
dar acum toate ma astupa
sa ma topesc in zgura.

imi pierd incet, din suflu
privesc temator vazduhul
nori gri adapostesc o intunecata mare
ma adapostesc tacut sub pleoape.

cumva, gasesc un gand si-un dor
un cantec, ratacit in iPod
un zambet arde ploaia deasa
acum simt doar mirosul de vara.

Unde vor creste macii

un doge incatusat de intrigi
privea spre mintea mea
trecand prin ochii mei
si amutindu-mi gandurile.
nu as fi vrut sa-i dau prilejul
sa imi arate calea
prilejul lui de cucerire
deloc al sufletului meu.
dale de piatra,
umezeala sub torte stinse
apus in toamna
si un moment in viatza.
nu are lumina
nu are caldura
nu are sprancene
nu are iubire.
iar de unde ar fi fost lumina
ma cerceta o noapte
imagine trista, invinsa, gri
fiori, drept in mijlocul talpii.
dar unde el nu ajungea
in minte demult se-afla
dornic de taramuri noi
un insemnat pe frunte cavaler.
aveaa privire
avea lumina
avea dorinta
traia credinta.
intr-un proces, o parte pierde
o alta rade
iar altii, bufoni,
zburda pe margine.
iar eu?
cuprins de febra
cuprins de ganduri
lungi de sute de mile
doream o parte si un aliat.
ce am fost intai?
ce simteam ca sunt?
de unde stim s-alegem?
aici ne despartim.
priviri plecate,
de priviri pentru taramuri noi
brate fara putere
de visuri infinite.
o viata fara griji
un drum batatorit
o carte fara cuprins
si lacrimi reci, multe si reci.
nu vreau sa aleg
pentru ca stiu ce simt
de ce traiesc
de ce un zambet iubesc.
un steag ce flutura departe
anunta o lupta pe un camp
pazit de cerul gol curat,
iar dupa urletele izbanzii
acolo se vor naste maci
razand spre aerul de vara.

Amestec

deodata,
fara sa stim motivul
fara sa vrem sa stim privirea
cadem incet
si totusi in valuri de avalansa
nu stim de ce
pana unde
cum
cu cine
si pana cand.
credem ca suferim
speram sa iesim
plangem pe umeri
fara sa stim ca Raul
undeva, traieste.
ca un urlet imens exista.
suflete damnate plutesc
in marea de sange fierbinte
din pasiuni infierbantate
pucioasa
cu gust de inghetata
fetusi in hore
smoala cu E-uri
funii cu capete fara trupuri
si brate fara incheieturi
degete intrand in ochi
mame cu avorturi supurand
barbati sufocati si coplesiti
de suflete de femei subjugate.
toti si toate,
foste amintiri umane
scuipandu-si viata ca pe nimicuri
pe care le-au trait (oare?) candva.
si-n tot acest tablou dantesc
doar un detaliu este peren
cel care sade ganditor
pe tronul flacarii eterne...

printre degete

alerg mirosul
care imi fuge printre degete
ai fi zis precum timpul clepsidrei
dar nu e nimic obisnuit
ci totul e atat de neclar.
nimic nu sta deoparte
ci poate doar departe
de adapostirea viitorului
de siguranta unor batai de cord.
vorbe, soapte, adieri de briza
totul e in van,
incotro sa fug sa prind
ce imi dispare printre degete?
de ce nu se aseaza
precum zapada in iarna
din Urali?
un leagan scartaie
fara copilul lui obisnuit
atatea ganduri
incotro se vor grabi?
"trebuie sa crezi!"
e atat de simplu,
stimabila Constiinta
atat de simplu sa imparti
totul in alb, restul in negru
sau invers
dupa cum avem nevoie.
leaganul asteapta
copilul care dispare
si pleaca in somn
sa isi traiasca dorinta.
un dor de trup, un dor de privire
un dor de aerul celuilalt
o fractiune de caldura in atrii.
atatea fapte simple
momente unice
acum curg intr-o cascada trista
spre haul unde nu se opresc
si plutesc, plutesc, plutesc
spre aducere aminte.
exista speranta
din ambele suflete
exista credinta
din ambele chipuri
si totusi un nor pluteste.
de ar fi ceva clar
as sti sa ii impart lumea
intre Bine si Rau
intre copaci si pomi
intre tauni si muste.
intre mine si tine.
doar pentru tine.

Sub valuri

poate ca
siguranta planului de viitor
a scufundat un submarin
ce plutea nestingherit
in albastrul deschis
catre calota cea alba.
nimeni la bord nu banuia
ce avea sa se intample
intr-o zi cu mult galben in soare,
intr-o zi de miercuri, spre seara
cand bucatarul le pregatea un tort
iar capitanul un discurs.
deodata, neasteptat,
abisul trimitea
pantera torpila ce avea sa urle
si sa muste din coada
din corp, din aripi si avant.
"suntem pregatiti pentru orice!"
suna un juramant
acum uitat si poate detestat
cand mecanismele incetasera
a le asculta vreun ordin.
capitanul privea un steag
atarnat intr-o rana
iar echipajul ingana un cantec
despre eroii din vechime
ale caror spirite
le dadeau pasnic tarcoale.
simtind toti golul din stomac,
se rugau sa viseze
si sa se trezeasca acum. acum!
ba, nu. acum! acum!
iar linistea cucerea usor
pe nevazute si adanc
teama, frigurile, disperarea.
retinele derulau imagini
iar ochii inchisi proiectau lacrimi
sfarsind in a ii inunda,
a plati cu sufletul
atatea aduceri aminte,
incepand cu ieri.

iar ultimele ganduri erau o ruga,
erau cea mai apriga ruga:
amintirile sa nu ii uite.

Alegerea

Decolarea fusese destul de lina, iar motorul nu dadea semne de nervi.
Erau putini pasageri la bord, de diferite nationalitati, ajunsi acolo din varii motive. Pamantul lua putin cate putin acel aspect de jucarie despre care vorbea toata lumea si pe care nu si-l imaginase atat de bine trasat, in linii drepte, intretaiate de linii curbe. Si cu mii de desene si nuante de verde, gri, caramiziu, alb, verde mai inchis, alb mai murdar, maroniu din pamanturi arabile si albastru inchis reprezentand rauri.
Baiatul privea cu ochi mari tot ce se desfasura prin cadrul ferestrei mici cu rame albe a vehicului de zbor si ar fi ramas acolo inca vreo cateva ore. Bine, ar fi renuntat 10 minute la privirea acelui peisaj. Dar nicio secunda in minus. Era fermecat cat de mici se faceau toate incetul cu incetul si alte forme de relief apareau, precum in hartile fizice pe al caror verde desena diverse forme de animale asa cum le putea el concepe. Dar peste toate, cerul si norii il fascinau. Putea vedea bulgari de ceatza care de la departare pareau nori, plutind in marea infinita de albastru pur. Atat de pur. Si de undeva, din spate, venea lumina soarelui. Nu ii era teama de inaltime asa cum ii spusesera altii ca se intampla, ci ar fi vrut sa fie el cel care zbura, fara niciun alt mijloc. Aterizara intr-un loc inconjurat de vegetatie si o caldura umeda.
(Mama, mi-e dor de tine!)
La cei 14-15 ani ai lui, nu putea face acea calatoria singur, neavand nici experienta, nici siguranta unei astfel de incercari. Insotitorul lui, un om intre doua varste, caruia ii spunea simplu „Insotitorul”, imbracat intr-un costum britanic colonial, isi consulta o mica agenda cu coperti din piele maro.
- Sa ne grabim, spuse intr-o engleza curata, fara strop de accent regional sau
altcumva. Avea vocea unui prezentator BBC. Nu trebuie sa intarziem!
Copilul isi trase rucsacul in spate si amandoi se suira intr-un autobuz incarcat de bastinasi amerindieni si descendenti ai conchistadorilor sau amestecuri. Iar acestia erau si mai incarcati cu sarsanale imense in care isi ducea nimicuri sau hrana pentru acasa. Drumul serpuia pe coastele Anzilor iar cand padurea se termina, panorama taie rasuflarea copilului si geamul de care statea lipit nu se mai aburi.
Culmea muntelui pe care ii lasase masina ii oferea un vis.
(Mama!)
Vai imense si coline pline de padure cuprindeau intreg orizontul, in dreapta cugeta etern o pereche de munti care patrundeau dincolo de o pereche de nori albi, iar dintre ei, se nastea maiestuoasa si demna o cascada asa cum vazuse in niste poze cu explorari. Apa navalea dintre doua creste si cadea in neant vreme de vreo cateva sute de metri ca, mai apoi sa se involbureze si sa isi deseneze abrupt un drum printr-o vale, neignorand pietrele sau tarand busteni spre necunoscut. Padurea se intindeau pana departe spre o pacla care parea sa ascunda alte si alte piesaje la fel de ametitoare. Deasupra tuturor, cerul din albastru pur pe care il vause si din avion se distingea printre formatiunile nervoase de nori care se alergau intre ele. Vantul adia usor si un cateva pasati multicolore trecura printre ei doi. Baiatul glasui incet:
- As vrea raman aici pentru totdeauna. Sa admir tot raiul asta si sa il vizitez in fiecare zi.
- Te inteleg, dar intelege si tu ca nu se poate, ii sopti calm insotitorul.
Baiatul se resemna cateva momente, dar cand ridica ochii din pamant peisajul ii taie din nou rasuflarea si ii facu mintea sa zboare departe. Putea jura ca simte istoria plina de maretie a tuturor imperiilor andine, de aici si de dincolo de pacla, cu momentele lor de glorie si anii de dezonoare din timpul cuceririlor de catre albi. Citise zeci de nopti despre povesti din zonele acelea,incat in varii momente i se parea ca este un locuitor vechi, venit sa viziteze locuri din care plecase demult.
(Eliza!)
Vantul se inteti putin pe culme. De undeva, cativa nori gri purtatori de ploaie isi facurta aparitia pe nevazute. Copilul isi stranse bluza pe el. De dupa o movila iesi un mic grup de patru-cinci bastinasi care duceau in spate hrana pentru un sat aflat probabil in apropiere. Cei doi ii salutara, iar bastinasi le intoarsera cumva salutul. Indienii se oprira, se uitara atent si preocupati la baiat, gesticuland destul de nervos. Copilul ii privea preocupat. Atmosfera devenise deodata ciudata, dar nu apasatoare. Ci doar ciudata.
Un bastinas se apropie si vorbi intr-o engleza poticnita:
- Zeul alb al tau nu te vrea aici. Dar noi nu avem nimic impotriva ta aici.
Baiatul se intoarse cu privirea spre insotitor. Acesta ii privea usor iritat pe bastinasi.
- Niste batrani vrajitori care mai mult ca sigur cersesc ceva pentru satul lor, incercand premonitii si profetii pentru turisti.
Intelegandu-l parca pe insotitor, un bastinas se apropie de copil si ii spuse, aplecat spre el. Copilul ii simtea mirosul din gura, care ii aducea aminte de...fan. gandul asta il mira.
- Zeul alb al tau nu te vrea aici. Zeul tau nevazut te asteapta spre el. Noi vedem si stim. Mereu vine cineva ca tine aici pentru ceea ce vede. Depinde de tine sa pleci linistit. Noi vrem doar sa iti spunem ca tu alegi. Tu alegi mereu. La oric rascruce.
Copilul recepta puternic vorbele indianului, mai mult decatar fi vrut insotitorul care il trase deoparte:
- Nu il asculta. Vorbeste fara noima din cauza ierburilor.
Un gand d edincolo de vai si munti, de dincolo de pacla il amorti pe baiat. Nu avea aer, simtea ca lesina, dar gasi resurse sa nu cada. Un gand ca un vis in care isi vedea mama pe un culoar spre o sala, un miros amarui (visa un miros?!), frig, foart frig, simtea picioarele inghetate iar el...el...unde era el?!
- Unde sunt?
(Spune ceva! )
- Esti pe o culme, in Anzi, pustiule...au plecat si bastinasii...ti s-a facut rau...
iar vorbele insotitorului se pierdura din nou...trebuie sa ne continuam calatoria, pustiule...nu renunt acum....Eliza! Uit-o...Eliza, sunt aici!....nu te aude...esti departe de ea...Mama!...Nu....Vreau sa zbor, vreau sa trec dincolo, vreau sa ajung....glasurile lor se contopira pana cand se asternu o liniste cu miros de fan, iar insotitorul disparu ca un fum, pentru ca fum erau toate gandurile si baiatul isi ridica aripile si zbura spre pacla din zare. Cu ochii inchisi.

Un sunet inalt si strident care se auzea constant. Un miros amarui. Cateva intepaturi in brate. Simtea pieptul cum inspira si traieste odata cu el. Simtea o caldura in jurul mainii. Incerca sa deschida ochii. Dar nu putu. Cumva, realiza pentru o fractiune de secunda ce se intamplase, unde il dusese rascurcea de drumuri si cui ii datora caldura mainii. Capul ii cazu usor intr-o parte.
Adormi cu ea in gand si visa cum aripile il poarta departe, dincolo de pacla, peste oceane si mari, peste atoluri si munti, peste autostrazi si plaje, peste randuri si soapte, peste stepe si orase, peste lumea toata. Inapoi la ea.

cum imi petrec diminetile

azi m-am trezit pe plaja albastra a cerului care se vedea undeva dupa niste acoperisuri de case. acum doua saptamani, mi-ar fi dat energia suprema imaginea asta; acum doar m-a apasat cu greutatea ei de plumb, greutatea ei in oglinda. as fi vrut sa fiu de partea cealalta, partea pe care o visasem intotdeauna si care m-a tinut atat de putin. infim. partea oglinzii in care cerul albastru curat este doar continuarea momentului.
urasc diminetile cand constientizez ca o noua zi de cautaree a iesirii din Purgatoriu imi sta in fatza.
mi-e dor de ea, de momentele cu ea, de sufletul ei, de orice parte a corpului ei, de zambetul ei, de rasetul ei, de prezenta ei, de respiratia ei, de modul in care ma alinta, de cuvintele cu care ma alinta, de ridicatul ei din pat, de imbracatul ei, de de statul ei la calculator, de dragostea ei, de iubirea ei, de prietenia ei, de clipele in care o alintam, de mancatul impreuna cu ea oriunde, de la apartament pana la un restaurant necunoscut.
mi-e dor de prezenta ei langa spatele meu noaptea si mi-e dor de zilele in care nu ma gandeam decat ce norocos(i) si fericit(i) eram. mi-e dor de atatea amintiri care acum ma dor si pe car etrebuie sa le incui. mi-e dor de zilele in care plecam din orasul asta. mi-e dor de gandurile noastre comune si de planurile noastre.
sunt un venetic acum, fara sfera pe care o formasem.
ma gandesc in pacatul faustian de a imi vinde sufletul pt a sti viitorul. pt a sti cat mai dureaza Purgatoriul, cand imi voi infrange demonii, cand voi gasi iesirea, cine imi va deschide usa. eu.
si regret. nu imi voi vinde vreodata sufletul, sunt doar cazut in zilele (secolele) astea.
stada imi ofera doar culori de gri cand reclamele la telefonia mobila si concerte mi-ar fi spus altceva.
concerte, teatre, filme pe care nu le vom mai vedea.
cu cat constientizez faptul ca NU se vor mai intampla toate visurile si visele pe care le nazuisem, cu atat cad. si orice imi provoaca imagini despre destinatia ei post-eu, ma doare. vreau sa ma doara atat de mult, incat sa nu mai simt. sa ramana paralizata zona simtului, zona perceptiei "ea, acolo, acum". pentru ca nu rezist altfel. deocamdata. deocamdata, nu pot sa gandesc rational si detasat de moment. nu pot in totalitate. pentru ca acum e perioada groaznica a sevrajului.
cineva mi-a zis ca nu stiu ce inseamna sa suferi de pe urma drogurilor...nu il invit sa imi traiasca starile de acum. sa te trezesti in fiecare dimineata cu cateva ore mai devreme decat trebuie si sa privesti tavanul, cearsaful, marginea patului, biblioteca, tavanul, cearsaful, perna, iar marginea patului, biroul, cearsaful si iarasi perna. si palmele. care imi astupa privirea.
pentru ca sufletul care alimenta sufletul meu nu mai este langa mine. uneori, nu pot nici sa scriu pentru ca o durere din interior imi capteaza toti nervii si mainile raman impasibile la niste comenzi dintr-o minte de demult. pentru ca imi aduc aminte cum ne-am spus unul altuia "pa" pe o margine de pat. acelasi pat care ma asista diminetile astea.
nu imi pierd speranta, desi acum parca e vasul acela din "toate panzele sus!",undeva, in Tara de Foc. iar eu sunt aici. nu vreau sa pierd contactul cu ea, pt ca vreau sa stiu ca exista si este bine si este fericita. o iubesc enorm.
nu vreau sa o sperii. nu vreau sa ma ignore de-acum incolo. vreau sa ma inteleaga. vreau sa stie cat de mult o iubesc si ca nu exista alt mod de a trai momentul acesta al despartirii. vreau sa stiu ce mai face mintea ei de care mi-a placut din clipa in care am vazut-o.
nu vreau sa o fac nefericita. nu vreau sa stie ca eu am scris astea. cine? eu?...nu..le-am gasit undeva si le-am dat copy-paste aici... eu sunt bine. tu ce mai faci?
"te-ai legat prea mult de o tipa". oh..de cate ori am auzit asta..ce trebuie sa mai scriu? ce trebuie sa mai spun? ce discurs si cat talent oratoric sa am pentru a demonta chestia asta? am gasit o fata (dupa atatia ani) care intrunea aproape tot ce voiam la cineva. de la caracteristici de detaliu, pana la cele de fond....si de ce sa caut mereu? de ce sa ma incred in destinul care nu mai vine si pe care trebuie sa il astept ca le asaza el pe toate? de ce sa astept ca "timpul sa vindece"? de ce se intampla acelasi talcioc de ganduri de atatea ori..."poate nu e ea". si daca e? "dar poate nu e" ..si tot asa... al naibii joc...si de ce sa ma mai explic pentru ceea ce simt?
nu imi spuneti ca sunt patetic, sau trist, sau slab. pentru ca stiu ca nu sunt niciuna din chestiile astea. sunt doar un om care cade, cade mereu si dupa ce opreste sa respire, cade din nou, fara voia lui.

mi-e dor de linistea ei, de linistea pe care o traiam cu ea. pe care ne-o insuflam reciproc. mi-e dor de lumina zilelor cu ea.
nu o sa ma pierd pentru momentele astea, doar ca ma copleseste toata aceasta avalansa de stari pentru un suflet. in diminetile astea.



eu, alex.

La judecata

Inainte de a ma condamna,
onorata instanta,
va rog a-mi asculta
o pledoarie pentru stare...

incerc sa strang cuvinte
din colbul acestor zile
dar nu prind decat esente
din dimineti teribile.

cum as putea altfel sa ma simt
cand am ascultat cel mai frumos cantec
pe care il speram demult
si pe care il simteam deodata...
una cu mine?

o respiratie pe care o traiam ca fiind a mea
si totusi ea imi venea in nari si gura cand dormea
langa mine...
as fi impietrit acolo, in secunda aceea
privindu-i ochii care imi aratau un suflet
sfarsind a il adora;
un suflet ca de copil.

cum puteam eu oare trece
fara greutatae
peste pod din ganduri ce ne uneau in sfera?
simteam amandoi aceasta, fara a ne sopti cuvinte.
atat de aproape, atat de contopiti
traind una si aceeasi rasuflare.

cum as putea altfel sa traiesc acum
cand cel mai frumos basm
in care as fi vrut sa fiu
s-a sfarsit cu cel mai dezamagitor final?
cand mesterul ceasornicar
a aruncat in aer
orice arc si fiecare mecanism?

ratiunea imi ofera tabla de sah
pe care o resping.
e greu sa tin un echilibru
intre a uita si a trai cu amintiri
intre a iubi marturisind
si a iubi departe, pe undeva, in mine.

un zambet,
o privire,
o minte,
un corp,
un gand,
un sunet,
un vis,
care vor pleca din sfera.

onorata instanta,
inainte de a imi decide verdictul
am vrea sa stim ce istm
ne leaga de tot ce se intampla
pentru ce eu, acum,
ma aflu-n fatza dumneavoastra.

Fragmente din ganduri

“Mda...”

“Mda, ce?”

“Ce noapte frumoasa!...”

“Da, la asta ma gandeam si eu...uite luna cum e insotita de un nor...imi aduce aminte de filmul ala al lui Bunuel...”

“Cainele andaluz”

“Da, da...Cainele andaluz...straniu film..suprarealismul reprezentat in pionieratul cinematografiei...”

“Da..colaborare cu prietenul lui nebun, Dali...”

“Nebun, ne-nebun...a schimbat firul monoton al artei”

“Ce a schimbat?”

“A ajutat, de fapt, la schimbarea abordarii artei”

“A, da..cred ca da...”

Cei doi tineri stateau tacura si priveau, cu mainile in buzunar cum norul trecuse de luna, iar acum aceasta ramasese singura cu discurile ei de culori. O briza usoara din noaptea de sfarsit de primavara ii facea sa isi stranga putin umerii si sa isi adaposteasca mainile in buzunarele de la panatalonii costumului. Amandoi erau imbracati aproape la fel, costume tip office si camasi albe cu striatii abia –perceptibile. Cel din dreapta, Tristan, purta o cravata eliberata din stransoare. Celalalt, Percival, nu isi purta cravata pe care o tinea indiferent in buzunraul sacoului.

Cei doi, cu nume ciudate, amintind de vechi legende, stateau sprijiniti in marginea balconului; in spatele lor, geamurile stopau in mare parte sunetul petrecerii care se desfasura inauntru. Tristan sparse tacerea care se lasase calma peste acel moment.

“Crezi ca e bine sa le lasam singure?”

“De ce? Ti-e teama ca e posibil sa plecam singuri spre case si plini de nervi? Hahaha...”Percival rase cu pofta.

“Nu, mi-e teama ca e posibil sa ajungem la vreo sectie de politie pentru agresarea catorva baietei care s-au dat la ele”

“Si daca ele au acceptat, inseamna ca nu merita sa ne obosim. Sunt ca altele...”

“Mda..Ai zis-o si tu bine...asa ca de ce sa ne batem capul...si asa il simt cat un butoi de la fumul alora..”

“Si de la fumurile lor...”

“Mda..hai sa ne intoarcem inauntru ca vor incepe cu glumite de genul ...eh, si chiar nu am chef sa pleznesc vreun istet. Azi”

Tristan si Percival intrara in marele si zgomotosul living care devenise un loc al ciocnitului de pahare, al cunoasterii umane, al rasetelor zgomotase, al privilor geloase si patimase, al dorintelor de orice fel, al miscarilor mai mult sau mai putin lascive pe muzica electro si drum’n’base care izbucnea din niste boxe ascunse in diverse locuri.

Cei doi isi cautara din priviri prietenele, ambele discutand amiabil cu cate un baiat simpatic si condescendent, dornici de a afla orice le-ar interesa. Atat de interesati de ce spuneau ele, incat uitau si ce vorbisera in urma cu 30 de secunde. Si ce ai spus? Dar intrebarea asta nu avea sa vina pentru ca privirile lor se indreptau spre decolteurile celor femei...si sa fi fost bautura prea multa, vreo linie trasa la baie sau un fum tras in wc, caci cei doi aveau parte de rasete din partea lor. Rasete care mai mult ii incitau si ii excitau.

Nu se intrebau unde sunt prietenii celor doua femei, nu ii interesa, atata timp cat acestea flirtau. Sau nu ii interesa

Si parca in acelasi timp, cei doi don juani de ocazie se simtira trasi in spate de maini puternice si auzira aproximativ aceleasi cuvinte, cu mici diferente de nuanta pe care nu le putem distinge din pricina zgomotului. Dar pe buzele lor care se miscau incet se putea citi: “dispari sau preferi sa stam o noapte la sectie.” Si cei doi baieti au inceput sa caute speriati si dezamagiti alte victime printre pahare.

Fetele se imbufnara, isi facura prietenii gelosi si absurzi, le repetara ca petrecerea era un loc al vietii sociale, ca doar daca ei erau niste indaptati nu trebuia sa le molipseasca si pe ele, ca mereu le faceau faze de genul ala, ca tipii erau chiar ok, ca discutau despre orice si ei pareau interesati, nu ca tine, Tristan, care te pierzi in ganduri si incepi se debitezi tot felul de idei despre viata si cunoastere, despre destin si orice alte misticisme, iar, tu, Percival, m-ai atras cu numele tau ciudat, credeam ca esti un tip interesant, dar nu stiu de ce mai stau cu tine, ai zice averea ta, dar nu e asa, imi placea cum scrii acele articole pentru revistele pe care nu le-as fi citit daca nu trebuia sa asteptam impreuna la acel dentist.

Dupa cateva secole de astfel de reprosuri, ii gasim pe cei doi, singuri, sorbind cu oboseala sau plictiseala din pahare cu cocktail dubios, la barul petrecerii, iar in jurul lor lumea se implica activ in vibratia petrecerii.

Si de ce suntem noi aici.

Tristan si Percival se privira si erau atat de obositi incat ar fi dormit cateva veacuri. Neintorsi si fara vise. Atata cunoastere, pentru ce ? Pentru o himera, pentru ceva care poate nu exista, pentru ceva exista in povesti, pentru ceva care calauzea doar speranta si gandurile oamenilor buni, pentru ceva in care credeau si pentru care se alaturasera unui om deosebit. Pentru ceva care nu era cunoscut tuturor. Erau atat de obositi...ar fi dormit veacuri. Totusi, cate un vis ii tinea treji. Fara sa isi dea seama, in toata linistea lor. Visul in care aparea ea.

Se facura nevazuti de la petrecere, isi luara la revedere unul de la celalalt, iar taximetristii isi zambira unul altuia complice pentru norocul care ii lovise de a face curse atat de lungi pana aproape de periferii.

Au primit sms-uri aproape identice: nu ma mai cauta. Am gasit ceva ce tu nu poti fi: un barbat. Si alte cuvinte, care murira in neant, mesajele fiind sterse inainte de a se cufunda cei doi intr-un fel de stare de reverie cu vise...si in care asteptau sa le ina somnul. Care putea veni impreuna cu vise ciudate, din alte vremuri, trecute sau viitoare, nu ar fi putut sti, cu altii ca ei, altii in cautarea himerei, a sperantei lumii, a gandului bun. Oricum, cele din prezent nu existau.

Ceea ce existase demult, in vremuri de legenda, disparuse in macheta de Lego qi a unui copil atotputernic cu legi ciudate. Ceea ce facuse diminetile sa poarte un nume, disparuse deodata.

De ce visam mereu chestiile astea. Poate ne-am pierdut speranta. Ce traieste in vis, moare in realitate. Ce a trait demult, in sufletele noastre si pentru care am fi cucerit lumea, a disparut demult in spirala timpului. Blestemul de a fi in fiecare clipa. De a trai fiecare secunda si fiecare bataie a inimii. Dorinte moarte in morminte ale caror locuri au fost uitate. Cantece care sa le aduca aminte de ceea ce fusesera deodata, ceea ce visasera sa fie. Legende. Povesti de adormit copiii sceptici si povesti care faceau sa planga suflete optimiste. Regine ale mortii si zane ale renasterii, negustori de imagini si targoveti din seri fara culoare. Un copil in carucior care intorcea cu zambetul pe buze o flasneta, in timp ce maimuta sarea pe instrument, la poarta unui cinematograf, unde oameni tristi intrau sa vada ceva ce asteptau sa ii surprinda.

Trecerea din vis spre viata de zi cu zi se facu aproape pe nesimtite, spre aceleasi locuri, feţe, acelasi birou si aceeasi cafenea. Tristan avea un post de manager intr-o multinationala, iar Percival conducand un restaurant thai.

Telefonul primului suna pe birou, iar in receptor se auzi vocea lui Percival:

“Tristan, am visat-o azi-noapte”

Stia atat de bine ce urma sa ii spuna. Traia fiecare cuvant din ce ii spunea. Pentru ca erau si ale lui. Vise in care o visa existand langa el si in care simtea ca e ceva in neregula, iar cand se trezea, sentimentul de disperare ii intuneca dimineata. Vise in care se iubeau infinit si pentru totdeauna, iar cand se trezea, tristetea ii corupea ziua ce avea sa vina. Zile in care diperarea, desi destul de bine ascunsa, il facea sa mearga prin oameni, fara sa le simta prezenta fizica.

A plecat ca si Percival pentru cucerirea lumii. Si nu concepea ca ea sa nu fie langa el. Numele ei care ii provoca durere. Amintirile care ii provocau lacrimi in timp ce zambea. Gandurile despre sufletul ei prezent in aceste momente in alt loc. Fara legatura cu el. Gandurile despre starea ei in aceste momente si destinul ei pamantean. Locurile si obiectele cu amintirea ei inscriptionate pe ele. Sentimentul ca niciodata nu o va mai intalni, iar in clipa cand va cuceri lumea, ea nu va fi langa el. Fizic. Sau spiritual. Ci doar o amintire rapida. Clipe de durere profunda. Secunde de cadere in abis. Doar in el, doar pentru el, fara a lasa marturii catre exterior.

O sa o iubesc pentru totdeauna, chiar daca pentru asta imi voi pierde o parte din suflet. Pentru ca pana sa dispara, reusisem sa ii simt sufletul, sa imi dau seama ca este pentru mine.

Drumul spre casa se pastra pe acelasi traseu, cu acelasi metrou. Deodata, inima incepu sa isi ceara dreptul la libertate si sa vrea sa ii paraseasca cavitatea toracica. Privind in geamul usii din fata lui, avu impresia ca ii zareste chipul cum il priveste din spate, de undeva, reflectata pe intunericul tunelului care se pierdea rapid. Putu doar sa puna mana pe geam. Tristan isi simtea picioarele infipte in podea,iar corpul refuza orice comanda pornita dinspre sinapse. Inima continua sa bata la portile pieptului. Ochii incepura sa i se umezeasca. Momentele se scurgeau incet, ani in secunde. Buzele au urmat ca parte din el care da semne de viata, tremurand. Usor, usor, senzatia din buze se rasfira asupra corpului inert pana atunci si tremuratul abia sesizabil din afara, ii aducea aproape de o stare de lesin. Si poate ar fi cazut, daca mana ramasa pe geam nu l-ar fi sprijinit cand metroul incepuse sa franeze aproape de statie. Secundele au inceput deodata sa se scurga grabite la vale, iar chipul din geam se transforma intr-o alta figura necunoscuta, care trecu pe langa el, fara privirea ei, fara chipul ei, fara parul ei, fara sufletul ei.

“Stiu, Tristan...stiu atat de bine iluzia asta....cand plec spre restaurant, imi doresc undeva in mine sa o revad in statia noastra comuna, asa cum, tot demult, ea imi marturisise ca voia sa ma vada acolo, in fiecare dimineata...”

“Vom trece si de asta...si atunci cand vom gasi ce cautam, scopul calatoriei noastre in realul acesta, o sa le oferim si lor o clipa. Care sa ne poarte pentru cateva secunde in cel mai frumos moment, acela in care i-am cerut sa imi gazduiasca fericirea.”

Si se vor intreba daca panica, dezamagirea, dezgustul fatza de societate si dispretul fatza de tot, egocentrismul absurd si orice stare intunecata ar fi un pret corect. Raspunsul se va regasi in zambetul lor cu gandul la zambetul ei; zambet pentru o clipa.

Povestile se contopeau, iar linistea sosea anuntata, ca intotdeauna sa le adaposteasca amintirile, durerile, clipele groaznice de constientizare a pierderii, urmand unor clipe de pace in care visau istorii din trecut.

Dorinta lor de a descoperi taina dintr-o cupa a vietii continua sa le alerge in fatza; sufletele ar fi vrut sa se adaposteasca lase si triste in metroul spiritelor, un metrou care sa le poarte spre taramul unde spiritele nu isi doresc nimic, unde totul este format din lesie si pacura, unde nu exista priviri si zambete, in care sa isi poata arde amintirile. Nu mai exista cuvinte.

Sutele de mii de fluturi din stomac au luat foc, in timp ce zburau, in timp ce cautau un loc din care sa se avante si mai sus. Micile lor corpuri carbonizate cadeau precum bucatile grele de plumb, intr-o ploaie, in tot corpul.