Drum printre culori

rosu-galben-verde-rosu-galben-verde-galben-rosu-verde-galben-rosu-verde-rosu-galben. si iar galben? luminile semaforului imipun retina la incercare pentru ca de ceva vreme stau si le urmaresc. si stiu ca acum imi pun ceva la cale. nu pot sa trec dincolo, deocamdata. nu pot, pur sisimplu. asa ca incerc sa pun ordine in ceva ce merge constant. in ordine. deci a fost galben dupa verde sau era dupa rosu? sau poate au fost doua galbene, unul dupa altul. asta inseamna rosu, la fotbal, dar aici e ceva anormal.
cred ca trebuie sa mai stau in intersectia asta pentru o perioada sa inteleg sensul culorilor care se succed logic si ilogic, atunci cand crezi ca ai inteles totul. strada este un malaxor de automobile, dincolo de intersectie o gura mare cu dinti de fier mesteca orice ii trece in sensul unic, spre sistemul digestiv format din betoane si otel. rosu. fac un pas spre limba de asfalt. dar e un pas scurt, mi-e frica, tremur, transpir imi strang unghiile in palma. imi trec repede mana prin par si cuget daca initiativa a fost inspirata sau m-am grabit. da, sigur nu era momentul. sigur nu era rosul care imi trebuia pentru verdele meu. si victimele isicontinua parada spre stomacul fiintei infometate. care emana gaze dupa toata digestia. gaze care imi deseneaza orizontul rosiatic. soarele se ascunde din ce in ce mai rosu dupa scheletul devoratorului de automobile. din ce in ce mai repede. sau poate uit sa il privesc in fiecare zi cum pleaca in caleasca lui. poate uit sa privesc culorile, in timp ce sunt prea preocupat desoarta unor victime din metal si fibra de carbon. da. asta trebuie sa fie! din cauza asta imi scapa culorile semaforului de sub control! o fractiune de secunda privind masinile si totul dispare in haos. privesc palmele care au incetat sa tremure. traversez strada atunci cand trebuie si o iau usor pe langa parc, spre labirintul din pereti de sticla. prin care observ oameni care isi gesticuleaza viata si incearca sa o explice celor din fatza lor. unii sunt atat de convinsi ca este in regula, incat rad de posibila neputinta, pe care o ignora ca pe ceva ireal. altii, se sprijina intr-un birou cu pumnii. pumni moi, pumni fara viata. si o lacrima care ar vrea sa izbucneasca, dar frica de eliberare o topeste inainte de a isi urla nasterea. si trec mai departe pentru ca nu suport sa ii vad, sa ma priveasca si sa se roage de mine sa le accept energiile.
aproape ca fug si ma ascund dupa un stalp al unei cladiri inalte, pana in coasta cerului. si raman privind tot traseul ei spre albastrul pe care il inteapa. de ce nu ametesc? de ce zambesc? as putea...as putea sa intorc lumea. si sa plutesc in tot acel albastru. poate o sa o fac.

Efect

unde esti?



un copil alearga dupa o minge in strada, in una din zilele in care primavara naste viata in fiecare om, in fiecare chip, in fiecare zambet, in fiecare suflet. desi putini accepta, exista acel moment. ar fi venit o masina spre el, dar se intoarce razand spre locul de joaca si arunca obiectul de cauciuc inapoi spre ceilalti copii si viata isi desfasoara in continuare reteaua de increngaturi. dupa cateva momente, o masina de marfa trece prin dreptul locului de joaca, franand foarte usor. la volan se afla un barbat intre doua varste, avand in dreapta neapoata lui, cam de aceeasi varsta cu baiatul care alergase dupa minge si care priveste spre cerul acelei zile. cer decorat cu dinozauri si ursi, cu fluturi si nave spatiale. deseneaza pe geamul masinii ce vede, in timp ce unchiul ei priveste drumul inainte, ridat de cele vazute si traite pe drumul din spate. albume cu amintiri care se succed in flashuri. dureroase sau placute. amintiri care izvorasc din cel mai neinsemnat lucru si ratiune care izvoraste atunci cand visul pare sa acapareze intreaga perceptie.
se opresc la un semafor, iar prin fatza lor trece un batran care priveste zambind abia vizibil logo-ul semnificand un peste de pe masina lor. si trece mai departe, spre cealalta aprte a strazii, gandind o formula care i-a bantuit clipele de ragaz si l-a intovarasit in miile de ore de cercetare. dar zambetul i se accentueaza atunci cand se gandeste la peste ca simbol al credintei, ca simbol al egalitatii...da! egalitatea intre acei doi factori care duc la un indicator al statusului..si trebuie sa ajunga cat mai repede la universitate! iar pasul lui se accelereaza calcand intr-o guma care fusese aruncata de un baiat care plecase sa se joace cu mingea impreuna cu prietenii lui intr-un parc din apropiere. da cu piciorul unei foi de hartie care se ridica in aer si pluteste pentru o perioada deasupra strazii, a parcului, a blocurilor, a caselor, a lumii, a oamenilor, a gandurilor, a starilor, a evenimentelor, a insectelor si a florilor care izbucnesc in lumina acelei zile. si revede locul din care a zburat in urma cu zeci de minute. apartamentul unui bloc in care ea sta privind in fol prin pereti spre viata care ar fi trebuit sa se dezvolte alaturi de el. atatea planuri pe care si le construisea, atatea castele pe care le-ar fi realizat. si isi strangea chipul in palme si se ura pentru lasitatea de a fi aruncat cel bilet pe geam. si incepu sa planga. sa planga si sa tipe si sa bata cupumnii in pereti, neconstientizand faptul ca era intr-un bloc, iar vecinii nu ii intelgeau problemele. si pentru ca nu i le stiau. iar un vecin iesi in balcon sa incerce sa vada ce se intampla, in timp ce sotia il certa ca e prea curios. si in timp ce incerca sa obtina un loc cat mai bun la spectacolul din apartamentul vecin, o bucata de hartie i se lipi pe ochi si pe frunte. pentru moment, nu isi dadu seama cese intampla, asa ca o dadu la o parte instinctual, precum dadea mustele la o parte din piata de peste in care lucra de peste 26 de ani.
hartia o lua din loc, in drumul ei, peste oras, peste tinut. cativa pescarusi incercara sa o prinda, crezand ca este o prada facila, dar sfarsira prin a se ataca intre ei.
un sofer de taxi, oprit pentru o tigara, si privind cerul ii zari. imaginea il amuza si ii aduse aminte de certurile de acasa cu sotia lui. o dorinta nebuna de a se impaca, de a o iubi din nou, de a face dragoste infinit precum in zilele de vara il coplesi. dorea sa o recucereasca si asta era singurul scop din viata lui, acum. isi stinse repede tigara de un stalp si o arunca peste masina, neglijand normele de poluare si o tigara se biodegradeaza in x ani. porni motorul si avu pentru moment in fatza intreg planul reconcilierii cu sotia lui. voia sa o recucereasca pentru totdeauna.
bucata de hartie facu o umbra usoara peste pomi si se deplasa mai departe peste soseaua nationala care serpuia usor intre dealuri, mandra, noua si de un gri inchis, dar viu.
cativa nori se adunara in cateva clipe de nicaieri si se pusera pe sfada. din cearta lor aparura cativa stropi care nimerira chiar hartia ce plutea linistita deasupra sarpelui gri.
incepu sa cada in picaj, dar nu avea nimic in comun cu picajul unui glorios al unui erou al aerului din vreun razboi mondial. ci se asemana mai mult cu o fruna, o martuire care cadea oferita lumii de catre copacul vietii.
aproape de pamant, o raza de lumina o orbi si o arunca pe o platforma de sticla. un aeroport pentru hartii si pentru orice alte obiecte. o pala de vant o facu sa se lipeasca destul de puternic de sticla respectiva, care se misca de la stanga la dreapta de cateva ori. urma un zbor care se sfarsi printre copaci si sticla si hartia ajunsera in pamant. copacii se zgaltaira, parand niste intelepti vesnici care faceau cu mana lumii intregi, istoriilor, vietii in ansamblu.
tot ei observara si cum masinile se asezara una in spatele alteia dupa ce prima se oprise in dreptul unei sparturi in cordonul de metal care insotea sarpele gri. masinile se oprira cuminti pe doua benzi paralele. pe una din ele in urma cu cateva momente trecuse una in care cei doi ocupanti purtara o discutie teribila despre probleme cu banii, probleme de succesiune, probleme cu gasirea unui nou tratament pentru boala lui, probleme cu gasirea pur si simplu a puterii de a rezista. puterea lui de a rezista in chinurile bolii care ii manca usor din trup si in regretele de a fi asa, puterea ei de a rezista vazandu-l si simtindu-l in topate acele stari. si deodata, o bucata de hartie i se lipi pe parbirz fix in fatza ei, in timp ce tocmai privea spre el incercand sa il inteleaga. de fapt, sa gaseasca solutia celui drum al lor. momentul impactul, al lipirii hartiei de parbriz o sperie si trase de volan spre dreapta, apoi spre stanga, gandindu-se cum sa redereseze masina. vizibilitatea ii era obturata partial de bucata de hartie. el se tinea de centura si puse o mana pe bord atuncicand masina penetra centura de metal si masina zbura. pe deasupra unor copaci verzi si calmi, intr-o liniste desavarsita, in care motorul masinii parca nu voia sa deranjeze cu nimic si isi tinu respiratia. rotile se oprira pentru o clipa pentru a privi toata acea panorama dintre dealurile inalte, atat de verzi in perioada asta a anului. mana lui ajunse pe a ei intr-o fractiune de secunda in care isi traira toate clipele dintre ei, prima privire, prima intalnire, primul sarut, prima noapte impreuna, prima data cand au facut dragoste, calatoriile, verdictul doctorului, ziua in care el a patat cu ulei fatza noua de masa si ea l-a certat, momentul in care el i-a urlat sa il lase sa moara singur. lacrimile abia se formau in mici cristale lichide cand ochii lor au memorat impreuna pentru vesnicie cele cateva cuvinte pe care le purta hartia: Te iubesc! TU esti viata mea! si mainile lor se stransera puternic in zbor, isi stransera acolo toata energia intr-o minge de lumina, primele lacrimi cazura impreuna de la amandoi, in acelasi timp, pe obraji. in acelasi timp cu sfarsitul.
si de acolo, pamantul se rasuci, primindu-si sacrificiul, primind impreunarea lor eterna. iar copacii incepura sa se miste.
si inca se mai miscau atunci cand coloana de masini incepuse deja sa formeze pe cele doua benzi din sens, in timp ce pe celalalt, masinile se plimbau spre locurile in care ar fi vrut sa ajunga. el le privea cum iitreceau prin stanga si se duceau in timp ce in fatza lui erau unele statice de mai bine de jumatate de ora. soarele i aseza pe bord care incepu sa fiarba de furie pe parbrizul care nu il proteja aproape deloc. soferul sorbiogura de apa si schimba postul de radio cu ceva muzica sa ii calmeze asteptarea. cauta un cd in torpedou si il arunca in gura playerului masinii. inspira adanc si privi in fatza. isi roti capul pentru a decongestiona muschii atunci cand observa in dreapta lui o privire care il urmarea undeva intre intrigare si curiozitate copilaroasa. capul ii ramasese intr-o pozitie ciudata din toata acea miscare pentru a o privi. ea incepu sa rada, iar rasetul ei, ii dezvelidintii albi, ii lumina ochii si ii sageta inima lui. pentru totdeauna. el paru usor stingherit, geamurile coborara, el ii spusese ceva care nu avea nimic din vreo replica uzuala. eaii raspunse.
totul decurgea natural, totul decurgea pentru ca asa trebuia sa se intample.
iar in spatele lor, intr-o masina cu geamuri fumurii, un barbat spilcuit,intr-un costum Armani ii privea enervat. blocajul asta il impiedica sa ajunga la timp sa semneze zeci de foi, pentru un singur contract. iar hartiile verzi cu figuri istorice aveau sa se aseze in conturilelui din tari cu plaje intinse si mare albastra precum cerul. pentru ca depozitarea deseurilor nucleare in locuri fara taxe aducea bani oriunde in lume. iar rusii venisera sa semneze contractul sa scape de niste reziduri dupa lungi insistente si parghii care fusesera trase cu multe sacrificii financiare. si carora intarzierea potentialilor parteneri de afaceri li se parea o lipsa de respect care se putea termina pentru vinovat intr-o baie de ciment sau intr-o ignorare totala. in functie de gradele din votca din ziua aceea. si secundele incepura sa se scurga vertiginos spre ora limita. si atunci, parca trecu un mileniu fara ca timpul sa se miste. iar dintr-o data o lua din nou la vale, dupa ora limita. capul lui se izbi de volan si ramase acolo pentru alt mileniu.
era acum undeva intre dealuri preistorice, intre copaci imbracati de verdele primaverii care isi traia adolescenta, pe un sarpe gri cu pete colorate si care il inghitea fara sa lase urme.

In lemn uscat si ranced

un amalgam de scaieti
se-nvarte prin deshert,
Leone ni l-a descris.
coiotul il privea
si neinteles urla
spre orasul ce se ivea
dintre cer, praf si caldura.
o liniste aparte
asortata
cu lipsa de viata,
iar suflete incetosate
se adaposteau in case.
un singur om,
posibil adormit
dar treaz in intreaga lui esenta.
acolo a fost mereu
privind si pazind printre genele lui
drumul, cerul, casele,
oamenii
si spiritul.
amalgamul de scaieti
urmarit de coiot ajunse-n dreptul lui.
privindu-se, au inteles
ca viata e un amestec de
liniste si zgomot.
si vantul il purta
departe, cu un coiot pe urme.
se auzeau doar vantul
si inima pulsand
ganduri ce fugeau
spre un paradis indepartat
locuri pentru o fiinta
aparte de acel loc,
spre lacurile din nord.
iar cand toata linistea
muri sub un zgomot
un tunet pe o sageata
se infipse in mintile lui.
"de unde a venit?"
mintea ii este tulbure,
si nu-ntelege
de ce-l priveste c-un zambet
din drum, Fata Morgana.
"de unde a venit?"
si ratiunea se dispeaza
cu ultima putere
strange un stalp in brate,
e intreaga lui viata
metaformozata
in lemn uscat si ranced.
nu vrea sa ii dea drumul,
dar trebuie, asa e legea...
"de unde...."
si atat ramane
cand cade
in colbul aurit
privind cum in orizont
soarele se dedubleaza
stelele si luna
isi joaca viata-n poker.
"de..."
si rasuflarea se pierde..
se pierde in praful zilei
in soarele amiezii
in cerul alb de var
in lemnul uscat si ranced
din fiecare casa
inchisa, acum, de teama.
raul e undeva in spate,
in sus e cerul,
in jos sunt casele,
sub el apare incet un praf caramiziu.
ultima senzatie
e gustul de pamant
pe care l-ar inghiti cu tot
cu munti, cu vai, cu oameni,
cu tari si cu oceane,
jungle si pistoale
si tot ce-ar mai fi nascocit El
pentru a ne da culoare...
isi dori sa il inghita tot
si sa ramana singur
privind in orizont,
cand adormi
in intreaga lui esenta.

Ceaiul si cafeaua

- buna dimineata,
savoare a Braziliei!
- buna dimineata si tie,
aroma a Manciuriei!
Asa se gratulau fara caldura sincera
cele doua cani
in prima zi din mai... de dimineata.
prinse in stereotipuri
de campanie publicitara,
singura caldura
le provenea din portelan,
din transfer de energie
cu o flacara intensa.
- Nu ar trebui sa te lauzi,
Caci de nu ar fi fost etiopianul
ai fi zacut trista si-acum
in tufe si scaieti...
ca sa nu mai pomenesc
de miile de sclavi...
- Dar poate ar fi mai bine
sa iti pazesti concluziile
ca de nu ai fi fost rapit
de minti de calatori
ai fi trait si-acum,
inchis
pe la Pekin...
in soapte se duelau
ceaiul cu cafeaua
desenandu-si nori de aburi
si condens pe cani, in forma de hublouri.
pline de viata
si dornice de lumina
se aranjau in cani
precum in carele de lupta
si poate ar fi inceput
razboiul Peloponesian
daca alte soapte
din alta lume, invecinata
nu le-ar fi facut
sa isi vada de-a lor treaba.

- buna dimineata, frumoaso
rosti o prima voce...
- buna dimineata
abia raspunse a doua
sorbindu-si ultimele clipe
din somnul ce pleca.
-ti-am desenat cafeaua,
iar mie, ceaiul amar
fara indulcitori,
asa cum doar noi stim
sa le nastem.

iar cand umane soapte
dintr-o clipa de iubire
si veacuri de sperante
nasteau o noua zi
vedeam cele doua ibrice
cum se alintau hazlii.

Umbre si Umbrele

Unde din discuri negre
pete din gri cu verde
forme din plastic rosu
sau de un transparent mediocru.

Valuri ce se lovesc haotic
intr-un demers mirosind cretacic
supravietuire intr-o jungla
acum, sub un adprint la o gluga.

Batrani sedati cu pungi pe cap
precum nebuni sectanti de Klan
boscorodesc deodata, in gol
sperand sa ne urasca mai usor.

Orasul e trezit demult
cutiile multicolore se invart
stropind la stalp de semafor
o concordanta de-alte culori.

De n-ar fi luni, atunci ar fi marti
paranoia ar gatui si frati
sprijin un zid sa imi feresc gandirea
valuri multicolore imi zgaraie mintea.

Culori si sunete
clovni si nebune
toti pe mine ma aleg
pe langa zid, incep s-alerg.

ma coplesesc din parti
caut o mana sa ies
dar acum toate ma astupa
sa ma topesc in zgura.

imi pierd incet, din suflu
privesc temator vazduhul
nori gri adapostesc o intunecata mare
ma adapostesc tacut sub pleoape.

cumva, gasesc un gand si-un dor
un cantec, ratacit in iPod
un zambet arde ploaia deasa
acum simt doar mirosul de vara.

Unde vor creste macii

un doge incatusat de intrigi
privea spre mintea mea
trecand prin ochii mei
si amutindu-mi gandurile.
nu as fi vrut sa-i dau prilejul
sa imi arate calea
prilejul lui de cucerire
deloc al sufletului meu.
dale de piatra,
umezeala sub torte stinse
apus in toamna
si un moment in viatza.
nu are lumina
nu are caldura
nu are sprancene
nu are iubire.
iar de unde ar fi fost lumina
ma cerceta o noapte
imagine trista, invinsa, gri
fiori, drept in mijlocul talpii.
dar unde el nu ajungea
in minte demult se-afla
dornic de taramuri noi
un insemnat pe frunte cavaler.
aveaa privire
avea lumina
avea dorinta
traia credinta.
intr-un proces, o parte pierde
o alta rade
iar altii, bufoni,
zburda pe margine.
iar eu?
cuprins de febra
cuprins de ganduri
lungi de sute de mile
doream o parte si un aliat.
ce am fost intai?
ce simteam ca sunt?
de unde stim s-alegem?
aici ne despartim.
priviri plecate,
de priviri pentru taramuri noi
brate fara putere
de visuri infinite.
o viata fara griji
un drum batatorit
o carte fara cuprins
si lacrimi reci, multe si reci.
nu vreau sa aleg
pentru ca stiu ce simt
de ce traiesc
de ce un zambet iubesc.
un steag ce flutura departe
anunta o lupta pe un camp
pazit de cerul gol curat,
iar dupa urletele izbanzii
acolo se vor naste maci
razand spre aerul de vara.

Amestec

deodata,
fara sa stim motivul
fara sa vrem sa stim privirea
cadem incet
si totusi in valuri de avalansa
nu stim de ce
pana unde
cum
cu cine
si pana cand.
credem ca suferim
speram sa iesim
plangem pe umeri
fara sa stim ca Raul
undeva, traieste.
ca un urlet imens exista.
suflete damnate plutesc
in marea de sange fierbinte
din pasiuni infierbantate
pucioasa
cu gust de inghetata
fetusi in hore
smoala cu E-uri
funii cu capete fara trupuri
si brate fara incheieturi
degete intrand in ochi
mame cu avorturi supurand
barbati sufocati si coplesiti
de suflete de femei subjugate.
toti si toate,
foste amintiri umane
scuipandu-si viata ca pe nimicuri
pe care le-au trait (oare?) candva.
si-n tot acest tablou dantesc
doar un detaliu este peren
cel care sade ganditor
pe tronul flacarii eterne...

printre degete

alerg mirosul
care imi fuge printre degete
ai fi zis precum timpul clepsidrei
dar nu e nimic obisnuit
ci totul e atat de neclar.
nimic nu sta deoparte
ci poate doar departe
de adapostirea viitorului
de siguranta unor batai de cord.
vorbe, soapte, adieri de briza
totul e in van,
incotro sa fug sa prind
ce imi dispare printre degete?
de ce nu se aseaza
precum zapada in iarna
din Urali?
un leagan scartaie
fara copilul lui obisnuit
atatea ganduri
incotro se vor grabi?
"trebuie sa crezi!"
e atat de simplu,
stimabila Constiinta
atat de simplu sa imparti
totul in alb, restul in negru
sau invers
dupa cum avem nevoie.
leaganul asteapta
copilul care dispare
si pleaca in somn
sa isi traiasca dorinta.
un dor de trup, un dor de privire
un dor de aerul celuilalt
o fractiune de caldura in atrii.
atatea fapte simple
momente unice
acum curg intr-o cascada trista
spre haul unde nu se opresc
si plutesc, plutesc, plutesc
spre aducere aminte.
exista speranta
din ambele suflete
exista credinta
din ambele chipuri
si totusi un nor pluteste.
de ar fi ceva clar
as sti sa ii impart lumea
intre Bine si Rau
intre copaci si pomi
intre tauni si muste.
intre mine si tine.
doar pentru tine.

Sub valuri

poate ca
siguranta planului de viitor
a scufundat un submarin
ce plutea nestingherit
in albastrul deschis
catre calota cea alba.
nimeni la bord nu banuia
ce avea sa se intample
intr-o zi cu mult galben in soare,
intr-o zi de miercuri, spre seara
cand bucatarul le pregatea un tort
iar capitanul un discurs.
deodata, neasteptat,
abisul trimitea
pantera torpila ce avea sa urle
si sa muste din coada
din corp, din aripi si avant.
"suntem pregatiti pentru orice!"
suna un juramant
acum uitat si poate detestat
cand mecanismele incetasera
a le asculta vreun ordin.
capitanul privea un steag
atarnat intr-o rana
iar echipajul ingana un cantec
despre eroii din vechime
ale caror spirite
le dadeau pasnic tarcoale.
simtind toti golul din stomac,
se rugau sa viseze
si sa se trezeasca acum. acum!
ba, nu. acum! acum!
iar linistea cucerea usor
pe nevazute si adanc
teama, frigurile, disperarea.
retinele derulau imagini
iar ochii inchisi proiectau lacrimi
sfarsind in a ii inunda,
a plati cu sufletul
atatea aduceri aminte,
incepand cu ieri.

iar ultimele ganduri erau o ruga,
erau cea mai apriga ruga:
amintirile sa nu ii uite.