Alegerea

Decolarea fusese destul de lina, iar motorul nu dadea semne de nervi.
Erau putini pasageri la bord, de diferite nationalitati, ajunsi acolo din varii motive. Pamantul lua putin cate putin acel aspect de jucarie despre care vorbea toata lumea si pe care nu si-l imaginase atat de bine trasat, in linii drepte, intretaiate de linii curbe. Si cu mii de desene si nuante de verde, gri, caramiziu, alb, verde mai inchis, alb mai murdar, maroniu din pamanturi arabile si albastru inchis reprezentand rauri.
Baiatul privea cu ochi mari tot ce se desfasura prin cadrul ferestrei mici cu rame albe a vehicului de zbor si ar fi ramas acolo inca vreo cateva ore. Bine, ar fi renuntat 10 minute la privirea acelui peisaj. Dar nicio secunda in minus. Era fermecat cat de mici se faceau toate incetul cu incetul si alte forme de relief apareau, precum in hartile fizice pe al caror verde desena diverse forme de animale asa cum le putea el concepe. Dar peste toate, cerul si norii il fascinau. Putea vedea bulgari de ceatza care de la departare pareau nori, plutind in marea infinita de albastru pur. Atat de pur. Si de undeva, din spate, venea lumina soarelui. Nu ii era teama de inaltime asa cum ii spusesera altii ca se intampla, ci ar fi vrut sa fie el cel care zbura, fara niciun alt mijloc. Aterizara intr-un loc inconjurat de vegetatie si o caldura umeda.
(Mama, mi-e dor de tine!)
La cei 14-15 ani ai lui, nu putea face acea calatoria singur, neavand nici experienta, nici siguranta unei astfel de incercari. Insotitorul lui, un om intre doua varste, caruia ii spunea simplu „Insotitorul”, imbracat intr-un costum britanic colonial, isi consulta o mica agenda cu coperti din piele maro.
- Sa ne grabim, spuse intr-o engleza curata, fara strop de accent regional sau
altcumva. Avea vocea unui prezentator BBC. Nu trebuie sa intarziem!
Copilul isi trase rucsacul in spate si amandoi se suira intr-un autobuz incarcat de bastinasi amerindieni si descendenti ai conchistadorilor sau amestecuri. Iar acestia erau si mai incarcati cu sarsanale imense in care isi ducea nimicuri sau hrana pentru acasa. Drumul serpuia pe coastele Anzilor iar cand padurea se termina, panorama taie rasuflarea copilului si geamul de care statea lipit nu se mai aburi.
Culmea muntelui pe care ii lasase masina ii oferea un vis.
(Mama!)
Vai imense si coline pline de padure cuprindeau intreg orizontul, in dreapta cugeta etern o pereche de munti care patrundeau dincolo de o pereche de nori albi, iar dintre ei, se nastea maiestuoasa si demna o cascada asa cum vazuse in niste poze cu explorari. Apa navalea dintre doua creste si cadea in neant vreme de vreo cateva sute de metri ca, mai apoi sa se involbureze si sa isi deseneze abrupt un drum printr-o vale, neignorand pietrele sau tarand busteni spre necunoscut. Padurea se intindeau pana departe spre o pacla care parea sa ascunda alte si alte piesaje la fel de ametitoare. Deasupra tuturor, cerul din albastru pur pe care il vause si din avion se distingea printre formatiunile nervoase de nori care se alergau intre ele. Vantul adia usor si un cateva pasati multicolore trecura printre ei doi. Baiatul glasui incet:
- As vrea raman aici pentru totdeauna. Sa admir tot raiul asta si sa il vizitez in fiecare zi.
- Te inteleg, dar intelege si tu ca nu se poate, ii sopti calm insotitorul.
Baiatul se resemna cateva momente, dar cand ridica ochii din pamant peisajul ii taie din nou rasuflarea si ii facu mintea sa zboare departe. Putea jura ca simte istoria plina de maretie a tuturor imperiilor andine, de aici si de dincolo de pacla, cu momentele lor de glorie si anii de dezonoare din timpul cuceririlor de catre albi. Citise zeci de nopti despre povesti din zonele acelea,incat in varii momente i se parea ca este un locuitor vechi, venit sa viziteze locuri din care plecase demult.
(Eliza!)
Vantul se inteti putin pe culme. De undeva, cativa nori gri purtatori de ploaie isi facurta aparitia pe nevazute. Copilul isi stranse bluza pe el. De dupa o movila iesi un mic grup de patru-cinci bastinasi care duceau in spate hrana pentru un sat aflat probabil in apropiere. Cei doi ii salutara, iar bastinasi le intoarsera cumva salutul. Indienii se oprira, se uitara atent si preocupati la baiat, gesticuland destul de nervos. Copilul ii privea preocupat. Atmosfera devenise deodata ciudata, dar nu apasatoare. Ci doar ciudata.
Un bastinas se apropie si vorbi intr-o engleza poticnita:
- Zeul alb al tau nu te vrea aici. Dar noi nu avem nimic impotriva ta aici.
Baiatul se intoarse cu privirea spre insotitor. Acesta ii privea usor iritat pe bastinasi.
- Niste batrani vrajitori care mai mult ca sigur cersesc ceva pentru satul lor, incercand premonitii si profetii pentru turisti.
Intelegandu-l parca pe insotitor, un bastinas se apropie de copil si ii spuse, aplecat spre el. Copilul ii simtea mirosul din gura, care ii aducea aminte de...fan. gandul asta il mira.
- Zeul alb al tau nu te vrea aici. Zeul tau nevazut te asteapta spre el. Noi vedem si stim. Mereu vine cineva ca tine aici pentru ceea ce vede. Depinde de tine sa pleci linistit. Noi vrem doar sa iti spunem ca tu alegi. Tu alegi mereu. La oric rascruce.
Copilul recepta puternic vorbele indianului, mai mult decatar fi vrut insotitorul care il trase deoparte:
- Nu il asculta. Vorbeste fara noima din cauza ierburilor.
Un gand d edincolo de vai si munti, de dincolo de pacla il amorti pe baiat. Nu avea aer, simtea ca lesina, dar gasi resurse sa nu cada. Un gand ca un vis in care isi vedea mama pe un culoar spre o sala, un miros amarui (visa un miros?!), frig, foart frig, simtea picioarele inghetate iar el...el...unde era el?!
- Unde sunt?
(Spune ceva! )
- Esti pe o culme, in Anzi, pustiule...au plecat si bastinasii...ti s-a facut rau...
iar vorbele insotitorului se pierdura din nou...trebuie sa ne continuam calatoria, pustiule...nu renunt acum....Eliza! Uit-o...Eliza, sunt aici!....nu te aude...esti departe de ea...Mama!...Nu....Vreau sa zbor, vreau sa trec dincolo, vreau sa ajung....glasurile lor se contopira pana cand se asternu o liniste cu miros de fan, iar insotitorul disparu ca un fum, pentru ca fum erau toate gandurile si baiatul isi ridica aripile si zbura spre pacla din zare. Cu ochii inchisi.

Un sunet inalt si strident care se auzea constant. Un miros amarui. Cateva intepaturi in brate. Simtea pieptul cum inspira si traieste odata cu el. Simtea o caldura in jurul mainii. Incerca sa deschida ochii. Dar nu putu. Cumva, realiza pentru o fractiune de secunda ce se intamplase, unde il dusese rascurcea de drumuri si cui ii datora caldura mainii. Capul ii cazu usor intr-o parte.
Adormi cu ea in gand si visa cum aripile il poarta departe, dincolo de pacla, peste oceane si mari, peste atoluri si munti, peste autostrazi si plaje, peste randuri si soapte, peste stepe si orase, peste lumea toata. Inapoi la ea.

cum imi petrec diminetile

azi m-am trezit pe plaja albastra a cerului care se vedea undeva dupa niste acoperisuri de case. acum doua saptamani, mi-ar fi dat energia suprema imaginea asta; acum doar m-a apasat cu greutatea ei de plumb, greutatea ei in oglinda. as fi vrut sa fiu de partea cealalta, partea pe care o visasem intotdeauna si care m-a tinut atat de putin. infim. partea oglinzii in care cerul albastru curat este doar continuarea momentului.
urasc diminetile cand constientizez ca o noua zi de cautaree a iesirii din Purgatoriu imi sta in fatza.
mi-e dor de ea, de momentele cu ea, de sufletul ei, de orice parte a corpului ei, de zambetul ei, de rasetul ei, de prezenta ei, de respiratia ei, de modul in care ma alinta, de cuvintele cu care ma alinta, de ridicatul ei din pat, de imbracatul ei, de de statul ei la calculator, de dragostea ei, de iubirea ei, de prietenia ei, de clipele in care o alintam, de mancatul impreuna cu ea oriunde, de la apartament pana la un restaurant necunoscut.
mi-e dor de prezenta ei langa spatele meu noaptea si mi-e dor de zilele in care nu ma gandeam decat ce norocos(i) si fericit(i) eram. mi-e dor de atatea amintiri care acum ma dor si pe car etrebuie sa le incui. mi-e dor de zilele in care plecam din orasul asta. mi-e dor de gandurile noastre comune si de planurile noastre.
sunt un venetic acum, fara sfera pe care o formasem.
ma gandesc in pacatul faustian de a imi vinde sufletul pt a sti viitorul. pt a sti cat mai dureaza Purgatoriul, cand imi voi infrange demonii, cand voi gasi iesirea, cine imi va deschide usa. eu.
si regret. nu imi voi vinde vreodata sufletul, sunt doar cazut in zilele (secolele) astea.
stada imi ofera doar culori de gri cand reclamele la telefonia mobila si concerte mi-ar fi spus altceva.
concerte, teatre, filme pe care nu le vom mai vedea.
cu cat constientizez faptul ca NU se vor mai intampla toate visurile si visele pe care le nazuisem, cu atat cad. si orice imi provoaca imagini despre destinatia ei post-eu, ma doare. vreau sa ma doara atat de mult, incat sa nu mai simt. sa ramana paralizata zona simtului, zona perceptiei "ea, acolo, acum". pentru ca nu rezist altfel. deocamdata. deocamdata, nu pot sa gandesc rational si detasat de moment. nu pot in totalitate. pentru ca acum e perioada groaznica a sevrajului.
cineva mi-a zis ca nu stiu ce inseamna sa suferi de pe urma drogurilor...nu il invit sa imi traiasca starile de acum. sa te trezesti in fiecare dimineata cu cateva ore mai devreme decat trebuie si sa privesti tavanul, cearsaful, marginea patului, biblioteca, tavanul, cearsaful, perna, iar marginea patului, biroul, cearsaful si iarasi perna. si palmele. care imi astupa privirea.
pentru ca sufletul care alimenta sufletul meu nu mai este langa mine. uneori, nu pot nici sa scriu pentru ca o durere din interior imi capteaza toti nervii si mainile raman impasibile la niste comenzi dintr-o minte de demult. pentru ca imi aduc aminte cum ne-am spus unul altuia "pa" pe o margine de pat. acelasi pat care ma asista diminetile astea.
nu imi pierd speranta, desi acum parca e vasul acela din "toate panzele sus!",undeva, in Tara de Foc. iar eu sunt aici. nu vreau sa pierd contactul cu ea, pt ca vreau sa stiu ca exista si este bine si este fericita. o iubesc enorm.
nu vreau sa o sperii. nu vreau sa ma ignore de-acum incolo. vreau sa ma inteleaga. vreau sa stie cat de mult o iubesc si ca nu exista alt mod de a trai momentul acesta al despartirii. vreau sa stiu ce mai face mintea ei de care mi-a placut din clipa in care am vazut-o.
nu vreau sa o fac nefericita. nu vreau sa stie ca eu am scris astea. cine? eu?...nu..le-am gasit undeva si le-am dat copy-paste aici... eu sunt bine. tu ce mai faci?
"te-ai legat prea mult de o tipa". oh..de cate ori am auzit asta..ce trebuie sa mai scriu? ce trebuie sa mai spun? ce discurs si cat talent oratoric sa am pentru a demonta chestia asta? am gasit o fata (dupa atatia ani) care intrunea aproape tot ce voiam la cineva. de la caracteristici de detaliu, pana la cele de fond....si de ce sa caut mereu? de ce sa ma incred in destinul care nu mai vine si pe care trebuie sa il astept ca le asaza el pe toate? de ce sa astept ca "timpul sa vindece"? de ce se intampla acelasi talcioc de ganduri de atatea ori..."poate nu e ea". si daca e? "dar poate nu e" ..si tot asa... al naibii joc...si de ce sa ma mai explic pentru ceea ce simt?
nu imi spuneti ca sunt patetic, sau trist, sau slab. pentru ca stiu ca nu sunt niciuna din chestiile astea. sunt doar un om care cade, cade mereu si dupa ce opreste sa respire, cade din nou, fara voia lui.

mi-e dor de linistea ei, de linistea pe care o traiam cu ea. pe care ne-o insuflam reciproc. mi-e dor de lumina zilelor cu ea.
nu o sa ma pierd pentru momentele astea, doar ca ma copleseste toata aceasta avalansa de stari pentru un suflet. in diminetile astea.



eu, alex.

La judecata

Inainte de a ma condamna,
onorata instanta,
va rog a-mi asculta
o pledoarie pentru stare...

incerc sa strang cuvinte
din colbul acestor zile
dar nu prind decat esente
din dimineti teribile.

cum as putea altfel sa ma simt
cand am ascultat cel mai frumos cantec
pe care il speram demult
si pe care il simteam deodata...
una cu mine?

o respiratie pe care o traiam ca fiind a mea
si totusi ea imi venea in nari si gura cand dormea
langa mine...
as fi impietrit acolo, in secunda aceea
privindu-i ochii care imi aratau un suflet
sfarsind a il adora;
un suflet ca de copil.

cum puteam eu oare trece
fara greutatae
peste pod din ganduri ce ne uneau in sfera?
simteam amandoi aceasta, fara a ne sopti cuvinte.
atat de aproape, atat de contopiti
traind una si aceeasi rasuflare.

cum as putea altfel sa traiesc acum
cand cel mai frumos basm
in care as fi vrut sa fiu
s-a sfarsit cu cel mai dezamagitor final?
cand mesterul ceasornicar
a aruncat in aer
orice arc si fiecare mecanism?

ratiunea imi ofera tabla de sah
pe care o resping.
e greu sa tin un echilibru
intre a uita si a trai cu amintiri
intre a iubi marturisind
si a iubi departe, pe undeva, in mine.

un zambet,
o privire,
o minte,
un corp,
un gand,
un sunet,
un vis,
care vor pleca din sfera.

onorata instanta,
inainte de a imi decide verdictul
am vrea sa stim ce istm
ne leaga de tot ce se intampla
pentru ce eu, acum,
ma aflu-n fatza dumneavoastra.

Fragmente din ganduri

“Mda...”

“Mda, ce?”

“Ce noapte frumoasa!...”

“Da, la asta ma gandeam si eu...uite luna cum e insotita de un nor...imi aduce aminte de filmul ala al lui Bunuel...”

“Cainele andaluz”

“Da, da...Cainele andaluz...straniu film..suprarealismul reprezentat in pionieratul cinematografiei...”

“Da..colaborare cu prietenul lui nebun, Dali...”

“Nebun, ne-nebun...a schimbat firul monoton al artei”

“Ce a schimbat?”

“A ajutat, de fapt, la schimbarea abordarii artei”

“A, da..cred ca da...”

Cei doi tineri stateau tacura si priveau, cu mainile in buzunar cum norul trecuse de luna, iar acum aceasta ramasese singura cu discurile ei de culori. O briza usoara din noaptea de sfarsit de primavara ii facea sa isi stranga putin umerii si sa isi adaposteasca mainile in buzunarele de la panatalonii costumului. Amandoi erau imbracati aproape la fel, costume tip office si camasi albe cu striatii abia –perceptibile. Cel din dreapta, Tristan, purta o cravata eliberata din stransoare. Celalalt, Percival, nu isi purta cravata pe care o tinea indiferent in buzunraul sacoului.

Cei doi, cu nume ciudate, amintind de vechi legende, stateau sprijiniti in marginea balconului; in spatele lor, geamurile stopau in mare parte sunetul petrecerii care se desfasura inauntru. Tristan sparse tacerea care se lasase calma peste acel moment.

“Crezi ca e bine sa le lasam singure?”

“De ce? Ti-e teama ca e posibil sa plecam singuri spre case si plini de nervi? Hahaha...”Percival rase cu pofta.

“Nu, mi-e teama ca e posibil sa ajungem la vreo sectie de politie pentru agresarea catorva baietei care s-au dat la ele”

“Si daca ele au acceptat, inseamna ca nu merita sa ne obosim. Sunt ca altele...”

“Mda..Ai zis-o si tu bine...asa ca de ce sa ne batem capul...si asa il simt cat un butoi de la fumul alora..”

“Si de la fumurile lor...”

“Mda..hai sa ne intoarcem inauntru ca vor incepe cu glumite de genul ...eh, si chiar nu am chef sa pleznesc vreun istet. Azi”

Tristan si Percival intrara in marele si zgomotosul living care devenise un loc al ciocnitului de pahare, al cunoasterii umane, al rasetelor zgomotase, al privilor geloase si patimase, al dorintelor de orice fel, al miscarilor mai mult sau mai putin lascive pe muzica electro si drum’n’base care izbucnea din niste boxe ascunse in diverse locuri.

Cei doi isi cautara din priviri prietenele, ambele discutand amiabil cu cate un baiat simpatic si condescendent, dornici de a afla orice le-ar interesa. Atat de interesati de ce spuneau ele, incat uitau si ce vorbisera in urma cu 30 de secunde. Si ce ai spus? Dar intrebarea asta nu avea sa vina pentru ca privirile lor se indreptau spre decolteurile celor femei...si sa fi fost bautura prea multa, vreo linie trasa la baie sau un fum tras in wc, caci cei doi aveau parte de rasete din partea lor. Rasete care mai mult ii incitau si ii excitau.

Nu se intrebau unde sunt prietenii celor doua femei, nu ii interesa, atata timp cat acestea flirtau. Sau nu ii interesa

Si parca in acelasi timp, cei doi don juani de ocazie se simtira trasi in spate de maini puternice si auzira aproximativ aceleasi cuvinte, cu mici diferente de nuanta pe care nu le putem distinge din pricina zgomotului. Dar pe buzele lor care se miscau incet se putea citi: “dispari sau preferi sa stam o noapte la sectie.” Si cei doi baieti au inceput sa caute speriati si dezamagiti alte victime printre pahare.

Fetele se imbufnara, isi facura prietenii gelosi si absurzi, le repetara ca petrecerea era un loc al vietii sociale, ca doar daca ei erau niste indaptati nu trebuia sa le molipseasca si pe ele, ca mereu le faceau faze de genul ala, ca tipii erau chiar ok, ca discutau despre orice si ei pareau interesati, nu ca tine, Tristan, care te pierzi in ganduri si incepi se debitezi tot felul de idei despre viata si cunoastere, despre destin si orice alte misticisme, iar, tu, Percival, m-ai atras cu numele tau ciudat, credeam ca esti un tip interesant, dar nu stiu de ce mai stau cu tine, ai zice averea ta, dar nu e asa, imi placea cum scrii acele articole pentru revistele pe care nu le-as fi citit daca nu trebuia sa asteptam impreuna la acel dentist.

Dupa cateva secole de astfel de reprosuri, ii gasim pe cei doi, singuri, sorbind cu oboseala sau plictiseala din pahare cu cocktail dubios, la barul petrecerii, iar in jurul lor lumea se implica activ in vibratia petrecerii.

Si de ce suntem noi aici.

Tristan si Percival se privira si erau atat de obositi incat ar fi dormit cateva veacuri. Neintorsi si fara vise. Atata cunoastere, pentru ce ? Pentru o himera, pentru ceva care poate nu exista, pentru ceva exista in povesti, pentru ceva care calauzea doar speranta si gandurile oamenilor buni, pentru ceva in care credeau si pentru care se alaturasera unui om deosebit. Pentru ceva care nu era cunoscut tuturor. Erau atat de obositi...ar fi dormit veacuri. Totusi, cate un vis ii tinea treji. Fara sa isi dea seama, in toata linistea lor. Visul in care aparea ea.

Se facura nevazuti de la petrecere, isi luara la revedere unul de la celalalt, iar taximetristii isi zambira unul altuia complice pentru norocul care ii lovise de a face curse atat de lungi pana aproape de periferii.

Au primit sms-uri aproape identice: nu ma mai cauta. Am gasit ceva ce tu nu poti fi: un barbat. Si alte cuvinte, care murira in neant, mesajele fiind sterse inainte de a se cufunda cei doi intr-un fel de stare de reverie cu vise...si in care asteptau sa le ina somnul. Care putea veni impreuna cu vise ciudate, din alte vremuri, trecute sau viitoare, nu ar fi putut sti, cu altii ca ei, altii in cautarea himerei, a sperantei lumii, a gandului bun. Oricum, cele din prezent nu existau.

Ceea ce existase demult, in vremuri de legenda, disparuse in macheta de Lego qi a unui copil atotputernic cu legi ciudate. Ceea ce facuse diminetile sa poarte un nume, disparuse deodata.

De ce visam mereu chestiile astea. Poate ne-am pierdut speranta. Ce traieste in vis, moare in realitate. Ce a trait demult, in sufletele noastre si pentru care am fi cucerit lumea, a disparut demult in spirala timpului. Blestemul de a fi in fiecare clipa. De a trai fiecare secunda si fiecare bataie a inimii. Dorinte moarte in morminte ale caror locuri au fost uitate. Cantece care sa le aduca aminte de ceea ce fusesera deodata, ceea ce visasera sa fie. Legende. Povesti de adormit copiii sceptici si povesti care faceau sa planga suflete optimiste. Regine ale mortii si zane ale renasterii, negustori de imagini si targoveti din seri fara culoare. Un copil in carucior care intorcea cu zambetul pe buze o flasneta, in timp ce maimuta sarea pe instrument, la poarta unui cinematograf, unde oameni tristi intrau sa vada ceva ce asteptau sa ii surprinda.

Trecerea din vis spre viata de zi cu zi se facu aproape pe nesimtite, spre aceleasi locuri, feţe, acelasi birou si aceeasi cafenea. Tristan avea un post de manager intr-o multinationala, iar Percival conducand un restaurant thai.

Telefonul primului suna pe birou, iar in receptor se auzi vocea lui Percival:

“Tristan, am visat-o azi-noapte”

Stia atat de bine ce urma sa ii spuna. Traia fiecare cuvant din ce ii spunea. Pentru ca erau si ale lui. Vise in care o visa existand langa el si in care simtea ca e ceva in neregula, iar cand se trezea, sentimentul de disperare ii intuneca dimineata. Vise in care se iubeau infinit si pentru totdeauna, iar cand se trezea, tristetea ii corupea ziua ce avea sa vina. Zile in care diperarea, desi destul de bine ascunsa, il facea sa mearga prin oameni, fara sa le simta prezenta fizica.

A plecat ca si Percival pentru cucerirea lumii. Si nu concepea ca ea sa nu fie langa el. Numele ei care ii provoca durere. Amintirile care ii provocau lacrimi in timp ce zambea. Gandurile despre sufletul ei prezent in aceste momente in alt loc. Fara legatura cu el. Gandurile despre starea ei in aceste momente si destinul ei pamantean. Locurile si obiectele cu amintirea ei inscriptionate pe ele. Sentimentul ca niciodata nu o va mai intalni, iar in clipa cand va cuceri lumea, ea nu va fi langa el. Fizic. Sau spiritual. Ci doar o amintire rapida. Clipe de durere profunda. Secunde de cadere in abis. Doar in el, doar pentru el, fara a lasa marturii catre exterior.

O sa o iubesc pentru totdeauna, chiar daca pentru asta imi voi pierde o parte din suflet. Pentru ca pana sa dispara, reusisem sa ii simt sufletul, sa imi dau seama ca este pentru mine.

Drumul spre casa se pastra pe acelasi traseu, cu acelasi metrou. Deodata, inima incepu sa isi ceara dreptul la libertate si sa vrea sa ii paraseasca cavitatea toracica. Privind in geamul usii din fata lui, avu impresia ca ii zareste chipul cum il priveste din spate, de undeva, reflectata pe intunericul tunelului care se pierdea rapid. Putu doar sa puna mana pe geam. Tristan isi simtea picioarele infipte in podea,iar corpul refuza orice comanda pornita dinspre sinapse. Inima continua sa bata la portile pieptului. Ochii incepura sa i se umezeasca. Momentele se scurgeau incet, ani in secunde. Buzele au urmat ca parte din el care da semne de viata, tremurand. Usor, usor, senzatia din buze se rasfira asupra corpului inert pana atunci si tremuratul abia sesizabil din afara, ii aducea aproape de o stare de lesin. Si poate ar fi cazut, daca mana ramasa pe geam nu l-ar fi sprijinit cand metroul incepuse sa franeze aproape de statie. Secundele au inceput deodata sa se scurga grabite la vale, iar chipul din geam se transforma intr-o alta figura necunoscuta, care trecu pe langa el, fara privirea ei, fara chipul ei, fara parul ei, fara sufletul ei.

“Stiu, Tristan...stiu atat de bine iluzia asta....cand plec spre restaurant, imi doresc undeva in mine sa o revad in statia noastra comuna, asa cum, tot demult, ea imi marturisise ca voia sa ma vada acolo, in fiecare dimineata...”

“Vom trece si de asta...si atunci cand vom gasi ce cautam, scopul calatoriei noastre in realul acesta, o sa le oferim si lor o clipa. Care sa ne poarte pentru cateva secunde in cel mai frumos moment, acela in care i-am cerut sa imi gazduiasca fericirea.”

Si se vor intreba daca panica, dezamagirea, dezgustul fatza de societate si dispretul fatza de tot, egocentrismul absurd si orice stare intunecata ar fi un pret corect. Raspunsul se va regasi in zambetul lor cu gandul la zambetul ei; zambet pentru o clipa.

Povestile se contopeau, iar linistea sosea anuntata, ca intotdeauna sa le adaposteasca amintirile, durerile, clipele groaznice de constientizare a pierderii, urmand unor clipe de pace in care visau istorii din trecut.

Dorinta lor de a descoperi taina dintr-o cupa a vietii continua sa le alerge in fatza; sufletele ar fi vrut sa se adaposteasca lase si triste in metroul spiritelor, un metrou care sa le poarte spre taramul unde spiritele nu isi doresc nimic, unde totul este format din lesie si pacura, unde nu exista priviri si zambete, in care sa isi poata arde amintirile. Nu mai exista cuvinte.

Sutele de mii de fluturi din stomac au luat foc, in timp ce zburau, in timp ce cautau un loc din care sa se avante si mai sus. Micile lor corpuri carbonizate cadeau precum bucatile grele de plumb, intr-o ploaie, in tot corpul.

Cand

Grabise pasii in ultimele doua-trei minute. I se parea ca este urmarit de o umbra, dar isi dadu seama ca era a lui, victima a jocurilor luminilor stradale si a imaginatiei alimentate de romane. Tenisii si blugii nu sunt o combinatie zgomotoasa; totusi, dupa un gard cu grilaj metalic, un caine a inceput sa latre furibund, fredonand parca o arie a infernului in acea ora din noapte. I se paru ca aude sunete ciudate venind din dreptul animalului care, intr-o raza scurta de lumina parea un slujbas al tuturor gandurilor rele din lume. Ganduri care il macinau pe Sam de cateva ore, ganduri care nu il lasau sa incetineasca pasul. Inima era un ritm indracit al unor dansuri tribale. Simtea sangele precum un rau de lava eliberandu-se de sub povara Etnei.
Dar ce il infricosa si mai mult erau vocile care veneau parca dinspre gardul cu grilajul metalic asortat cu caine si care il strigau "Saaam, Saaaam....Saaamaaaeeel..".
Sam se opri. Si, odata cu el,si universul. Scoase mobilul, intr-un moment ciudat pentru asa situatie si privi cadranul: nimeni nu il sunase. Ticul acesta pe care il avea ori de cate ori se afla in dificultate parea ca il salveaza acum. Si cainele se oprise din latrat si vocile alea ciudate parca se oprisera.. "Trebuie sa imi sun psihiatrul. Medicamantele alea ma transforma in Hulk al psihozelor". Gandul acesta il insoti repetitiv pana acasa. Se arunca pe pat, unde adormi imbracat pana a doua zi cand ceasul nu suna sa il trezeasca. Sau el nu auzise. Sau nu avea un ceas cu alarma. Dus, un sanwich grabit, o geaca luata invers, un cersetor abituguit de care se impiedica, trafic, coada la metrou, pontaj repetat in dreptul usii defecte.
Cert este ca peste cateva minute avea sa citeasca un avertisment pentru intarzieri repetate la birou si alte probleme de conduita. "Asta ce tampenie o mai fi?!".
Si isi rezuma lucrul la locul lui, la calculatorul lui, la dosare, la arhiva, la cursul firesc al jobului si de ce, nu? al vietii. Deodata se simti plutind ca si...
Cand totul avea sa sfarseasca prin a incepe...
Cand orice ai fi simtit s-ar fi intors impotriva ta...
Cand visurile tale ar fi cazut intr-o gaura neagra...
Cand amintiri din vremurile copilariei ar fi rasarit printre degete...
Cand ai fi ramas singur in acea ceatza...
Cand ai petrecut o eternitate bantuind locurile alea lipsite de culoare...
Cand ar fi dat cu piciorul unui banut intr-o piata medievala...
Cand ai fi cules cateva pene din aripile gri ale unei fapturi prezente, dar invizibile...
Cand ai fi pasit pe aceeasi usa, traind cu impresia ca e prima oara cand trece pe-acolo...
Cand toata viata era o carte cu puncte pe care trebuia sa le uneasca, iar coloratul gresit sa ii fi adus dezamagire...
Cand visurile in care alerga, sa fi fost plutiri deasupra unei livezi de smochini...
Cand imaginea unui Christ sa fi fost prima imagine a copilariei...
Cand toata melodiile ar fi avut aceleasi versuri...
Cand caricatura unui demon sa fi fost cea actuala...
Cand ielele il vor fi privit fara puterea lor...
Cand durerea...
Gandul acesta compus il imbratisa ca si cum ar fi fost una si aceeasi entitate. asa cum visase, demult, inainte de facerea lumii, cand lumea le era la picioare. Insa acum...
Acum era altceva. acum era o clipa oprita in clepsidra, un fir de nisip suspendat. Un moment pe care nu voia sa il accepte, ceva ce nu exista atunci, ceva care era dincolo de perceptia lui logica, rationala sau sentimentala. Ceva care ii dadea peste cap intreg universul si intreaga perceptie asupra sufletelui; asupra energiei din oameni.
Nu intelegea de ce in mijlocul primaverii, livada de ciresi nu inflorea.
Nu intelegea de unde venea toata linistea care il acoperea putin cate putin.

***
Atentatul din fatza cladirii de 4 etaje cu birouri lasase in urma zeci de familii in rauri de lacrimi si facuse ca drapelul tarii sa coboare in berna. Flori pe ruine, flori pe morminte, flori in maini cu manusi negre.
O clipa neasteptata, venita din neant care rechema acolo gandurile si dorintele transformate in oameni, intr-un moment de iubire si speranta, in care ei credeau ca stapanesc si cuceresc lumea.