“Mda...”
“Mda, ce?”
“Ce noapte frumoasa!...”
“Da, la asta ma gandeam si eu...uite luna cum e insotita de un nor...imi aduce aminte de filmul ala al lui Bunuel...”
“Cainele andaluz”
“Da, da...Cainele andaluz...straniu film..suprarealismul reprezentat in pionieratul cinematografiei...”
“Da..colaborare cu prietenul lui nebun, Dali...”
“Nebun, ne-nebun...a schimbat firul monoton al artei”
“Ce a schimbat?”
“A ajutat, de fapt, la schimbarea abordarii artei”
“A, da..cred ca da...”
Cei doi tineri stateau tacura si priveau, cu mainile in buzunar cum norul trecuse de luna, iar acum aceasta ramasese singura cu discurile ei de culori. O briza usoara din noaptea de sfarsit de primavara ii facea sa isi stranga putin umerii si sa isi adaposteasca mainile in buzunarele de la panatalonii costumului. Amandoi erau imbracati aproape la fel, costume tip office si camasi albe cu striatii abia –perceptibile. Cel din dreapta, Tristan, purta o cravata eliberata din stransoare. Celalalt, Percival, nu isi purta cravata pe care o tinea indiferent in buzunraul sacoului.
Cei doi, cu nume ciudate, amintind de vechi legende, stateau sprijiniti in marginea balconului; in spatele lor, geamurile stopau in mare parte sunetul petrecerii care se desfasura inauntru. Tristan sparse tacerea care se lasase calma peste acel moment.
“Crezi ca e bine sa le lasam singure?”
“De ce? Ti-e teama ca e posibil sa plecam singuri spre case si plini de nervi? Hahaha...”Percival rase cu pofta.
“Nu, mi-e teama ca e posibil sa ajungem la vreo sectie de politie pentru agresarea catorva baietei care s-au dat la ele”
“Si daca ele au acceptat, inseamna ca nu merita sa ne obosim. Sunt ca altele...”
“Mda..Ai zis-o si tu bine...asa ca de ce sa ne batem capul...si asa il simt cat un butoi de la fumul alora..”
“Si de la fumurile lor...”
“Mda..hai sa ne intoarcem inauntru ca vor incepe cu glumite de genul
Tristan si Percival intrara in marele si zgomotosul living care devenise un loc al ciocnitului de pahare, al cunoasterii umane, al rasetelor zgomotase, al privilor geloase si patimase, al dorintelor de orice fel, al miscarilor mai mult sau mai putin lascive pe muzica electro si drum’n’base care izbucnea din niste boxe ascunse in diverse locuri.
Cei doi isi cautara din priviri prietenele, ambele discutand amiabil cu cate un baiat simpatic si condescendent, dornici de a afla orice le-ar interesa. Atat de interesati de ce spuneau ele, incat uitau si ce vorbisera in urma cu 30 de secunde. Si ce ai spus? Dar intrebarea asta nu avea sa vina pentru ca privirile lor se indreptau spre decolteurile celor femei...si sa fi fost bautura prea multa, vreo linie trasa la baie sau un fum tras in wc, caci cei doi aveau parte de rasete din partea lor. Rasete care mai mult ii incitau si ii excitau.
Nu se intrebau unde sunt prietenii celor doua femei, nu ii interesa, atata timp cat acestea flirtau. Sau nu ii interesa
Si parca in acelasi timp, cei doi don juani de ocazie se simtira trasi in spate de maini puternice si auzira aproximativ aceleasi cuvinte, cu mici diferente de nuanta pe care nu le putem distinge din pricina zgomotului. Dar pe buzele lor care se miscau incet se putea citi: “dispari sau preferi sa stam o noapte la sectie.” Si cei doi baieti au inceput sa caute speriati si dezamagiti alte victime printre pahare.
Fetele se imbufnara, isi facura prietenii gelosi si absurzi, le repetara ca petrecerea era un loc al vietii sociale, ca doar daca ei erau niste indaptati nu trebuia sa le molipseasca si pe ele, ca mereu le faceau faze de genul ala, ca tipii erau chiar ok, ca discutau despre orice si ei pareau interesati, nu ca tine, Tristan, care te pierzi in ganduri si incepi se debitezi tot felul de idei despre viata si cunoastere, despre destin si orice alte misticisme, iar, tu, Percival, m-ai atras cu numele tau ciudat, credeam ca esti un tip interesant, dar nu stiu de ce mai stau cu tine, ai zice averea ta, dar nu e asa, imi placea cum scrii acele articole pentru revistele pe care nu le-as fi citit daca nu trebuia sa asteptam impreuna la acel dentist.
Dupa cateva secole de astfel de reprosuri, ii gasim pe cei doi, singuri, sorbind cu oboseala sau plictiseala din pahare cu cocktail dubios, la barul petrecerii, iar in jurul lor lumea se implica activ in vibratia petrecerii.
Si de ce suntem noi aici.
Tristan si Percival se privira si erau atat de obositi incat ar fi dormit cateva veacuri. Neintorsi si fara vise. Atata cunoastere, pentru ce ? Pentru o himera, pentru ceva care poate nu exista, pentru ceva exista in povesti, pentru ceva care calauzea doar speranta si gandurile oamenilor buni, pentru ceva in care credeau si pentru care se alaturasera unui om deosebit. Pentru ceva care nu era cunoscut tuturor. Erau atat de obositi...ar fi dormit veacuri. Totusi, cate un vis ii tinea treji. Fara sa isi dea seama, in toata linistea lor. Visul in care aparea ea.
Se facura nevazuti de la petrecere, isi luara la revedere unul de la celalalt, iar taximetristii isi zambira unul altuia complice pentru norocul care ii lovise de a face curse atat de lungi pana aproape de periferii.
Au primit sms-uri aproape identice: nu ma mai cauta. Am gasit ceva ce tu nu poti fi: un barbat. Si alte cuvinte, care murira in neant, mesajele fiind sterse inainte de a se cufunda cei doi intr-un fel de stare de reverie cu vise...si in care asteptau sa le ina somnul. Care putea veni impreuna cu vise ciudate, din alte vremuri, trecute sau viitoare, nu ar fi putut sti, cu altii ca ei, altii in cautarea himerei, a sperantei lumii, a gandului bun. Oricum, cele din prezent nu existau.
Ceea ce existase demult, in vremuri de legenda, disparuse in macheta de Lego qi a unui copil atotputernic cu legi ciudate. Ceea ce facuse diminetile sa poarte un nume, disparuse deodata.
De ce visam mereu chestiile astea. Poate ne-am pierdut speranta. Ce traieste in vis, moare in realitate. Ce a trait demult, in sufletele noastre si pentru care am fi cucerit lumea, a disparut demult in spirala timpului. Blestemul de a fi in fiecare clipa. De a trai fiecare secunda si fiecare bataie a inimii. Dorinte moarte in morminte ale caror locuri au fost uitate. Cantece care sa le aduca aminte de ceea ce fusesera deodata, ceea ce visasera sa fie. Legende. Povesti de adormit copiii sceptici si povesti care faceau sa planga suflete optimiste. Regine ale mortii si zane ale renasterii, negustori de imagini si targoveti din seri fara culoare. Un copil in carucior care intorcea cu zambetul pe buze o flasneta, in timp ce maimuta sarea pe instrument, la poarta unui cinematograf, unde oameni tristi intrau sa vada ceva ce asteptau sa ii surprinda.
Trecerea din vis spre viata de zi cu zi se facu aproape pe nesimtite, spre aceleasi locuri, feţe, acelasi birou si aceeasi cafenea. Tristan avea un post de manager intr-o multinationala, iar Percival conducand un restaurant thai.
Telefonul primului suna pe birou, iar in receptor se auzi vocea lui Percival:
“Tristan, am visat-o azi-noapte”
Stia atat de bine ce urma sa ii spuna. Traia fiecare cuvant din ce ii spunea. Pentru ca erau si ale lui. Vise in care o visa existand langa el si in care simtea ca e ceva in neregula, iar cand se trezea, sentimentul de disperare ii intuneca dimineata. Vise in care se iubeau infinit si pentru totdeauna, iar cand se trezea, tristetea ii corupea ziua ce avea sa vina. Zile in care diperarea, desi destul de bine ascunsa, il facea sa mearga prin oameni, fara sa le simta prezenta fizica.
A plecat ca si Percival pentru cucerirea lumii. Si nu concepea ca ea sa nu fie langa el. Numele ei care ii provoca durere. Amintirile care ii provocau lacrimi in timp ce zambea. Gandurile despre sufletul ei prezent in aceste momente in alt loc. Fara legatura cu el. Gandurile despre starea ei in aceste momente si destinul ei pamantean. Locurile si obiectele cu amintirea ei inscriptionate pe ele. Sentimentul ca niciodata nu o va mai intalni, iar in clipa cand va cuceri lumea, ea nu va fi langa el. Fizic. Sau spiritual. Ci doar o amintire rapida. Clipe de durere profunda. Secunde de cadere in abis. Doar in el, doar pentru el, fara a lasa marturii catre exterior.
O sa o iubesc pentru totdeauna, chiar daca pentru asta imi voi pierde o parte din suflet. Pentru ca pana sa dispara, reusisem sa ii simt sufletul, sa imi dau seama ca este pentru mine.
Drumul spre casa se pastra pe acelasi traseu, cu acelasi metrou. Deodata, inima incepu sa isi ceara dreptul la libertate si sa vrea sa ii paraseasca cavitatea toracica. Privind in geamul usii din fata lui, avu impresia ca ii zareste chipul cum il priveste din spate, de undeva, reflectata pe intunericul tunelului care se pierdea rapid. Putu doar sa puna mana pe geam. Tristan isi simtea picioarele infipte in podea,iar corpul refuza orice comanda pornita dinspre sinapse. Inima continua sa bata la portile pieptului. Ochii incepura sa i se umezeasca. Momentele se scurgeau incet, ani in secunde. Buzele au urmat ca parte din el care da semne de viata, tremurand. Usor, usor, senzatia din buze se rasfira asupra corpului inert pana atunci si tremuratul abia sesizabil din afara, ii aducea aproape de o stare de lesin. Si poate ar fi cazut, daca mana ramasa pe geam nu l-ar fi sprijinit cand metroul incepuse sa franeze aproape de statie. Secundele au inceput deodata sa se scurga grabite la vale, iar chipul din geam se transforma intr-o alta figura necunoscuta, care trecu pe langa el, fara privirea ei, fara chipul ei, fara parul ei, fara sufletul ei.
“Stiu, Tristan...stiu atat de bine iluzia asta....cand plec spre restaurant, imi doresc undeva in mine sa o revad in statia noastra comuna, asa cum, tot demult, ea imi marturisise ca voia sa ma vada acolo, in fiecare dimineata...”
“Vom trece si de asta...si atunci cand vom gasi ce cautam, scopul calatoriei noastre in realul acesta, o sa le oferim si lor o clipa. Care sa ne poarte pentru cateva secunde in cel mai frumos moment, acela in care i-am cerut sa imi gazduiasca fericirea.”
Si se vor intreba daca panica, dezamagirea, dezgustul fatza de societate si dispretul fatza de tot, egocentrismul absurd si orice stare intunecata ar fi un pret corect. Raspunsul se va regasi in zambetul lor cu gandul la zambetul ei; zambet pentru o clipa.
Povestile se contopeau, iar linistea sosea anuntata, ca intotdeauna sa le adaposteasca amintirile, durerile, clipele groaznice de constientizare a pierderii, urmand unor clipe de pace in care visau istorii din trecut.
Dorinta lor de a descoperi taina dintr-o cupa a vietii continua sa le alerge in fatza; sufletele ar fi vrut sa se adaposteasca lase si triste in metroul spiritelor, un metrou care sa le poarte spre taramul unde spiritele nu isi doresc nimic, unde totul este format din lesie si pacura, unde nu exista priviri si zambete, in care sa isi poata arde amintirile. Nu mai exista cuvinte.
Sutele de mii de fluturi din stomac au luat foc, in timp ce zburau, in timp ce cautau un loc din care sa se avante si mai sus. Micile lor corpuri carbonizate cadeau precum bucatile grele de plumb, intr-o ploaie, in tot corpul.
Postări
