ultima privire

(pentru ultimul Joker)



ele stateau si il priveau cum lemnul urma sa ii fie ultimul prieten al corpului pe care il iubisera. atatea nopti, atatea dimineti, atatea dupa-amieze, in care soarele nu parea sa doreasca un armistitu cu sufletele lor si, ajutat de nori, sa coloreze apusuri.
ochelari negri acopereau gauri negre de suflete indurerate. constiinta vietii ca parte materiala a karmei si limitarea ei infinita in comparatie cu legile universului, lacrimi care se ascund, lacrimi care nu pot porni din cristalin. lacrimi care se aduna in minte, lacrimi care aduc o ploaie peste amintiri care altadata le faceau sa zambeasca si sa il tina de maini.
maini care acum isi fac o ultima cruce pe un piept care gazduia o ultima rasuflare a unui om pe care il iubisera atunci, ultima oara. si amintirea revenea, in valuri de durere si ochii lor ar fi vrut sa nu se mai deschida vreodata, iar imaginea paralelipipedului de lemn sa fie ultima.
vantului ii era teama sa le sufle prin par pentru ca ele si-ar fi adus aminte de clipele cand marea parea si ea infinita. aducerea aminte a acestui epitet le-ar fi adancit tristetea, iar vantul nu dorea decat sa le vada zambind. le vazuse de atatea ori, ii vazuse de atatea ori, separat si impreuna...cu fiecare din ele..pe care el le iubise, in timpul apusului de soare.
isi aduceau aminte de ultima lui privire, de clipa in care ochii se inchideau cuprinzand cel mai puternic mesaj. privirea care spunea in cuvinte tacute ceea ce sufletul nu avea curaj sa porunceasca gurii. si acum, acea ultima privire bantuia fiecare colt al sufletului, scormonea si fora in adancurile intunecate cu stele cazatoare din inima lor.
pacatele tangibile murisera, arse in flama acelor clipe.
odata plecata, cutia de lemn ii va purta pt eternitate trupul in pamantul care ii daduse forma, in pamantul care ii daduse suflet. pe care ele il iubisera, ii poruncisera dragoste eterna, in toate acele dimineti cand aroma cafelei dinspre bucatarie era unicul bilet spre rai....
spre rai isi doreau sa ajunga si el. sau spre iad, acolo unde vanitatea lor ar fi vrut sa il aiba pentru a nu il pierde vreodata. nici chiar dupa ce cutia de lemn avea sa zboare spre pamantul care ii daduse il daduse lui viata.
si suflet.