prin vis

tastez, tastez...si degetele inceteaza a exista in forma lor naturala. parca se scurg printre butoanele de plastic catre circuite. si eu le urmez cu totul...circuite care ma intampina oarecum surprinse. de ce nu pe deplin? nu stiu...poate se asteptau sa trec odata si pe la ele..ma pierd prin fibra optica si dupa un drum scurt cu viteza luminii ajung intr-un camp alb si negru. litere, semne de punctuatie in diverse forme negre se risipeau pe o campie alba infinita...mergeam printre ele, impingand cateva cu varful piciorului, asa cum faci cu frunzele toamna. altele, capatau forme vii, de pisici care se alergau, sau chiar un greiere care canta linistit pe o feriga. totul intr-o miscare usoara, abia perceptibila a literelor, ca un fel de curent care strabate ace univers...stau cu mainile in buzunare si privesc linistit acest univers (ce vreau acum?). merg, impingand cu calm cateva litere la o parte. deodata, peretele alb dispare si ma aflu intr-o gara. am pierdut ultimul tren. il vad cu fumul lui semet cum se pierde in departare. un impiegat imi spune ca nu era al meu si ca al meu urmeaza sa vina. trece alt tren. si inca unul. si altul. si care e ultimul? intrebarea asta il blocheaza si zambeste. zambeste cu mii de zambete pe care le-am admirat pana acum in viata. (as vrea sa dispara totul...sa gasesc atunci o solutie). gandul mi-a indeplinit dorinta ascunsa adanc in mine si ma gasesc in fata unui deșert plin de tufe, arbusti nevrotici care mi se arunca la picioare, strigate de animale nevazute...si acelasi cer albastru pe care il visez (vad?) mereu. ce ma surprinde e linistea mea, care e dincolo de perceptia reala. de ce nu ma panichez? de ce nu imi pun intrebari? (de ce mi se pare normala toata aceasta succesiune de planuri?). atatea litere ma asteapta dincolo cand eu ma aflu la marginea deșertului. imi pun o mana la ochi si privesc peste orizontul acelui spatiu. (e atat de real!) simt chiar si mirosul tufelor imbibate cu particule de praf si vantul care imi trece prin par. (as vrea...). si animalele care parca ma pandesc. nu mi-e teama de ele. sunt parte a acelui tot, nu imi este teama de acel loc. (as vrea sa stiu ce...). incep sa pasesc printre niste bolovani mari cam cat mine. (de ce nu putem fi normali? de ce nu putem invinge mereu demonii?). gandul asta imi provoca o senzatie de teama. aceeasi rugaciune, aceleasi imagini in minte, aceleasi citate ("what man is a man if does not make the world better?"), aceleasi motivari. aceeasi melodie care ocupa aerul. "rosul aprins" sau "rosul care arde"...depinde cum vrea fiecare sa o interpreteze...din nou...din nou...din nou...(ce vrei Tu sa fac?). mda. raspunsul e la mine. vreau un semn (sau sa deschid un nou front?). vreau...nu stiu ce vreau...vreau inapoi in gara. vreau sa vad cand si ce tren am. vreau sa stiu cu exactitate (miracolul vietii, puterea mea, a ta...). sunt atat de egoist cand mi-e teama de necunoscut.
aici, in gara asta, se face, cred, diferenta intre oamenii care ies din viata cu capul sus si ochii limpezi si ceilalti, opusi in esenta. gri, fazi, urati, invinsi, fara puterea de a ridica un pumn mental cand trebuie. care o apuca pe strada din stanga, printre cladiri vechi, putind a mucigai, in loc sa isi urmeze liberi calea pe strada principala. negasind, astfel, ciocolateria de la colt...
(pana cand?) pana cand vine trenul. stau in gara, langa impiegatul care imi pare atat de cunoscut. parca a fost langa mine toata viata si va fi mereu pana voi vedea ultima lumina printre genele adormite. imi zambeste mereu. mi-e rusine de el. mi-e rusine sa il dezamagesc. mi-e rusine ca nu pot fi mai puternic. dar vreau. dar nu pot sa ii cer mai mult. el este mereu cu mine, imi dovedeste asta cand am nevoie, dar in mine e solutia. sa ma asez pe banca asta de lemn...privesc printre linii catre deșert si ma intreb unde se termina. nu stiu unde se termina, stiu ca deșertul in sine e echivalent cu intunericul de dupa ultimele raze de lumina care dispar printre genele obosite.
aici, in gara asta nu sunt singur. sunt ceilalti oameni de pe pamant azi sau maine. fiecare in planul lui, fiecare cu imaginea lui, fiecare cu perceptia lui, fiecare cu puterea lui. fiecare cu viziunea mai mult sau mai putin reala a impiegatului lui de miscare. si ce viziuni or avea...zambesc...ce ciudat...cum ne aflam aici toti in acelasi timp in afara dimensiunii reale, dar in momente diferite. eu sunt acum. eu sunt acum in visul asta. pe unde ies? poate e trenul care se apropie...