"Les soleils couchants
Revêtent les champs,
Les canaux, la ville entière,
D’hyacinthe et d’or ;
Le monde s’endort
Dans une chaude lumière.
Là, tout n’est qu’ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté."
(Baudelaire)
Si totul fusese mereu asa...cu gandul asta se trezise din somn cu cateva minute inaintea ceasului desteptator. privea printre gene catre geamul larg prin care sangeriul diminetii ii inunda camera. asa fusese mereu: sangeriu dimineata,sangeriu la pranz, sangeriu seara. stia de gri, stia de albastruiul cenusiu, dar niciodata nu le vazuse. citise atat de mult, incat daca inchidea ochii, le vedea. si cand intindea mana spre ele, le pierdea..si plangea cumva, nesigur pe el, pe destinul lui. ceasul suna, isi pregati corpul pentru o noua zi, pentru o noua slujba la biroul din centru. isi lua sacul in spate si o tuli pe usa car ese inchise disciplinata in urma lui. fugi pe scari, prinse liftul telescopic si se arunca in trafic.
ziua aceea fusese la fel, nimi cde spus, nimic de amintit, traise pentru el pentru a ii umple orele, buzunarul, stomacul. pentru a ii goli mintea si sufletul. dar asta nu se va intampla pentru ca in drum spre casa se va opri din nou ca in ultimii ani in Locul celor Strabuni.
isi croi drum printre ierburile inalte, iar unde acestea erau culcate la pamant, avea grija sa nu mute pietrele aranjate (parca) haotic. se opri si privi una, privi destinul acelui cuplu peste care stanca dainuia, cuplul pe car eil pazea, cuplul al carui inger pazitor se angajase sa fie entitatea amorfa. dar pietrei ce ii era superior, ce o avea pe ea in grija, ce creatie superioara? vantul dupa-amiezii se inteti si aduse cu el mirosul de la fabricile din apropiere. era ora cand desertau toate mizeriile spre fostul rau al orasului, acum o creatura lunga si hidoasa care se pierdea undeva in zare, departe, spre nicaieri, peste camp, spre apusul sangeriu.
dup ce boarea fetida trecu, mai facu pasi si gasi un monument al unei vechi familii, ale carei radacini venisera in Lumea Noua chiar cu Mayflower. reusise sa citeasca pe epitafuri fragmente din istoria lor, fragmente din istoria unei lumi disparute dinaintea Razboiului, dinaintea existentei lui. se aseza cu spatele la monument si scoase din sac cartea cu poeziile lui Baudelaire, "Les fleures du mal". Limba din carte era dificila, parea imposibila, dar semana deseori prea mult cu a lui incat sa nu incerce sa desluseasca semnificatia poeziilor dintre coperti. si cu ajutorul micului dictionar capatat astazi, va intelege si mai mult. Pentru a intelege si noi mai mult, trebuie sa ne reamintim ca sursa lui de carti rupte, ponosite, adevarate capsule ale unor vremuri moarte demult era un tanar student la Facultatea celor Vii car ein timpul liber tinea acel magazin cu vechituri pentru batranii care nu isi permiteau sa cumpere lucruri de prima mana. iar Conducerea nu dorea ca ei sa fie sprijiniti sa triasca, sa manance din aerul si as apretios. asa ca autodistrugerea celor batrani era salutara. dar, printre produsele de consum, se gaseau si tomuri, zeci, ale operei acelei lumi disparute. si pentru el, reprezentau evadarea in acea lume despre care ai lui ii spusesera atat de putin (suficient pentru a il face curios), iar la scoala istoria incepea in urma cu 50 de ani in timpul Razboiului. "O, glorie, a timpurilor nepretuite si ingropate, train in memorie!"..versurile imnului ii veneau repede in minte in timp ce isi gasea pozitia cea mai placuta pentru a citi. orele, putine, murira odata cu ziua. Sangeriul cucerea universul, cucerea mintile oamenilor, ingropa vietile lor, deschidea portile catre o alta lume. Atipi , visa o alta lume, visa alt aer, visa nimic, visa cum doarme, alerga printre stanci, plangea atat de mult si obosea. si iar alerga si iar plangea. printre stanci, asurzit de un zgomot. de un vuiet care venea din lumea care nu se va deschide niciodata poate. chipuri de-a vlama, o poza plutea pe raul fetid al fabricilor, spre rosul sangriu care avea nuante de galben, iar daca ridica privirea putea sa vada cum ploua cu gri si gusta din picaturi. gusta cu pofta si radea. radea atat de tare incat se inrosise precum cerul din fata. iar cerul de deasupra era cel pe care il visase si care acum i se prelingea pe corp. din nou la birou, temator ca il privesc deilalti cum se desfata cu griul plouat. dar era singur si instantaneu se gasi sub niste stanci, visa. visa la o lume nebuna, nebuna precum gandul de a vedea cerul mereu sangeriu si de ploua gri.
trase cartea spre piept, inspira adanc si ascuti simturile. linistea serii era apasatoare, isi auzea miscarea degetelor in incaltari. statu asa cateva minute pana se obisnui cu negura din jur. pietrele celor strabuni priveau nelinistite catre el, intre ele, in sus, in jos si se intrebau ce ar fi putut insemna acel moment.
cand ea pasi spre el.
"nu ma privi cu teama"...cuvintele venira glont in urechile lui care parca explodau. inflexiunile limbii ei ii erau cunoscute. da. erau din volumul de poezii. erau vii. teama era un cuvant, dar starea lui atunci nu o putea descrie nimeni. si privi atent catre prezenta aparuta de nicaieri, din negura. "sunt doar eu, Ellize. voi fi mereu aici. te iubesc" cuvintel ealunecau pe toboganul mintii lui si il impietrira in acel moment, ii blocara sangele in vene, ii suprasolicita sinapsele si porii explodau transpiratie rece. ochii se umezira si trairea muri asa cum si aparuse. si naluca disparu in negura si somnul reveni, printre stanci, prin vuiet, plouat cu gri, dornic sa adoarma, lipsit de aparare, dornic de viata. privea spre cerul sangeriu si totul parea blocat acolo. dar smocul de iarba pe car estatea culcat adia. ce ciudat. adia sub el. pe ce se spirjinea? era purtat usor in sus si tinut asa imponderabil. isi lasa capul sa cada pe spate si privea toata lumea asta intoarsa, poate mai normala.
Ellize il iubea. stia ca el se va intoarce si ea voia sa fie acolo, la capataiul lui. strangea volumul lui cu poezii din Baudelaire si isi spunea o rugaciune, incet sa o auda doar el. pentru el. oriunde el s-ar fi aflat in clipele acelea.
Revêtent les champs,
Les canaux, la ville entière,
D’hyacinthe et d’or ;
Le monde s’endort
Dans une chaude lumière.
Là, tout n’est qu’ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté."
(Baudelaire)
Si totul fusese mereu asa...cu gandul asta se trezise din somn cu cateva minute inaintea ceasului desteptator. privea printre gene catre geamul larg prin care sangeriul diminetii ii inunda camera. asa fusese mereu: sangeriu dimineata,sangeriu la pranz, sangeriu seara. stia de gri, stia de albastruiul cenusiu, dar niciodata nu le vazuse. citise atat de mult, incat daca inchidea ochii, le vedea. si cand intindea mana spre ele, le pierdea..si plangea cumva, nesigur pe el, pe destinul lui. ceasul suna, isi pregati corpul pentru o noua zi, pentru o noua slujba la biroul din centru. isi lua sacul in spate si o tuli pe usa car ese inchise disciplinata in urma lui. fugi pe scari, prinse liftul telescopic si se arunca in trafic.
ziua aceea fusese la fel, nimi cde spus, nimic de amintit, traise pentru el pentru a ii umple orele, buzunarul, stomacul. pentru a ii goli mintea si sufletul. dar asta nu se va intampla pentru ca in drum spre casa se va opri din nou ca in ultimii ani in Locul celor Strabuni.
isi croi drum printre ierburile inalte, iar unde acestea erau culcate la pamant, avea grija sa nu mute pietrele aranjate (parca) haotic. se opri si privi una, privi destinul acelui cuplu peste care stanca dainuia, cuplul pe car eil pazea, cuplul al carui inger pazitor se angajase sa fie entitatea amorfa. dar pietrei ce ii era superior, ce o avea pe ea in grija, ce creatie superioara? vantul dupa-amiezii se inteti si aduse cu el mirosul de la fabricile din apropiere. era ora cand desertau toate mizeriile spre fostul rau al orasului, acum o creatura lunga si hidoasa care se pierdea undeva in zare, departe, spre nicaieri, peste camp, spre apusul sangeriu.
dup ce boarea fetida trecu, mai facu pasi si gasi un monument al unei vechi familii, ale carei radacini venisera in Lumea Noua chiar cu Mayflower. reusise sa citeasca pe epitafuri fragmente din istoria lor, fragmente din istoria unei lumi disparute dinaintea Razboiului, dinaintea existentei lui. se aseza cu spatele la monument si scoase din sac cartea cu poeziile lui Baudelaire, "Les fleures du mal". Limba din carte era dificila, parea imposibila, dar semana deseori prea mult cu a lui incat sa nu incerce sa desluseasca semnificatia poeziilor dintre coperti. si cu ajutorul micului dictionar capatat astazi, va intelege si mai mult. Pentru a intelege si noi mai mult, trebuie sa ne reamintim ca sursa lui de carti rupte, ponosite, adevarate capsule ale unor vremuri moarte demult era un tanar student la Facultatea celor Vii car ein timpul liber tinea acel magazin cu vechituri pentru batranii care nu isi permiteau sa cumpere lucruri de prima mana. iar Conducerea nu dorea ca ei sa fie sprijiniti sa triasca, sa manance din aerul si as apretios. asa ca autodistrugerea celor batrani era salutara. dar, printre produsele de consum, se gaseau si tomuri, zeci, ale operei acelei lumi disparute. si pentru el, reprezentau evadarea in acea lume despre care ai lui ii spusesera atat de putin (suficient pentru a il face curios), iar la scoala istoria incepea in urma cu 50 de ani in timpul Razboiului. "O, glorie, a timpurilor nepretuite si ingropate, train in memorie!"..versurile imnului ii veneau repede in minte in timp ce isi gasea pozitia cea mai placuta pentru a citi. orele, putine, murira odata cu ziua. Sangeriul cucerea universul, cucerea mintile oamenilor, ingropa vietile lor, deschidea portile catre o alta lume. Atipi , visa o alta lume, visa alt aer, visa nimic, visa cum doarme, alerga printre stanci, plangea atat de mult si obosea. si iar alerga si iar plangea. printre stanci, asurzit de un zgomot. de un vuiet care venea din lumea care nu se va deschide niciodata poate. chipuri de-a vlama, o poza plutea pe raul fetid al fabricilor, spre rosul sangriu care avea nuante de galben, iar daca ridica privirea putea sa vada cum ploua cu gri si gusta din picaturi. gusta cu pofta si radea. radea atat de tare incat se inrosise precum cerul din fata. iar cerul de deasupra era cel pe care il visase si care acum i se prelingea pe corp. din nou la birou, temator ca il privesc deilalti cum se desfata cu griul plouat. dar era singur si instantaneu se gasi sub niste stanci, visa. visa la o lume nebuna, nebuna precum gandul de a vedea cerul mereu sangeriu si de ploua gri.
trase cartea spre piept, inspira adanc si ascuti simturile. linistea serii era apasatoare, isi auzea miscarea degetelor in incaltari. statu asa cateva minute pana se obisnui cu negura din jur. pietrele celor strabuni priveau nelinistite catre el, intre ele, in sus, in jos si se intrebau ce ar fi putut insemna acel moment.
cand ea pasi spre el.
"nu ma privi cu teama"...cuvintele venira glont in urechile lui care parca explodau. inflexiunile limbii ei ii erau cunoscute. da. erau din volumul de poezii. erau vii. teama era un cuvant, dar starea lui atunci nu o putea descrie nimeni. si privi atent catre prezenta aparuta de nicaieri, din negura. "sunt doar eu, Ellize. voi fi mereu aici. te iubesc" cuvintel ealunecau pe toboganul mintii lui si il impietrira in acel moment, ii blocara sangele in vene, ii suprasolicita sinapsele si porii explodau transpiratie rece. ochii se umezira si trairea muri asa cum si aparuse. si naluca disparu in negura si somnul reveni, printre stanci, prin vuiet, plouat cu gri, dornic sa adoarma, lipsit de aparare, dornic de viata. privea spre cerul sangeriu si totul parea blocat acolo. dar smocul de iarba pe car estatea culcat adia. ce ciudat. adia sub el. pe ce se spirjinea? era purtat usor in sus si tinut asa imponderabil. isi lasa capul sa cada pe spate si privea toata lumea asta intoarsa, poate mai normala.
Ellize il iubea. stia ca el se va intoarce si ea voia sa fie acolo, la capataiul lui. strangea volumul lui cu poezii din Baudelaire si isi spunea o rugaciune, incet sa o auda doar el. pentru el. oriunde el s-ar fi aflat in clipele acelea.
Postări
