Ana

Melcul se tara usor cautand disperat ceva frunze pe drumul de ciment din fata casei de unde peste nici jumatate de ora avea sa se auda ceva. Copilul plangea in patul lui, iar luminile din cele doua camere il ajutau pe melc sa isi propteasca greutatea intr-un loc verde si destul de umed pt corpul lui. drumul acela de ciment ii pusese mereu probleme in traseul dintre cele doua portiuni de verdeata si se intreba de ce oamenii nu il facusera mai ingust. dar deja asta era o alta problema, iar acomodarea lui in aceasta noua frunza proaspata se incheiase. un somn lung si venit la timp avea sa ii reincarce bateriile pt ziua de maine. noroc ca nu putea sa auda pentru ca
la un moment dat un strigat si un sunet ca de tunet si mai puternic decat plansetul copilului umplura spatiul din jurul casei precum un camp magentic se dezvolta in jurul unui obiect. dar pentru a intelege cauza acestui eveniment trebuie sa ne intoarcem inapoi, cam cu cateva saptamani...

Durerile nasterii nu o lasau sa doarma. dar bucuria acea din tot corpul ei, dar mai ales din suflet o clama mai mult decat orice somn. si nu ar fi banuit niciodata ca asta puteai sa simti dupa ce nasti un copil. asteptasera verdictul doctorilor cu ceva teama dupa primele luni, dar totul se rezolvase si Ana ii lumina acum fata care in urma cu ceva vreme fusese greu incercata de dureri. el o incurajase mereu, dar pesimismul ei nu voia sa il lase pe el prea mult sa ii dea curajul de care avea nevoie inainte de acest moment. Ana plangea undeva intre celelalte zeci de patuturi ale celorlalti copii. cum avea sa fie destinul ei? cum va creste? cu cine va semana? i se parea ca avea ochii lui. iar el spunea ca avea fata ei. probabil ca avea s afie foarte frumoasa. si radea in sinea ei. si rasul ii alina durerile. muschii se relaxau si credea ca incepe sa adoarma. in sfarsit...
amintiri din copilarie cu bunica...mergeau la mare impreuna..si fugea pe nisip...era copila...si alerga cu un bat de care legase zmeul si cand obosea il infigea in pamant si privea spre el cum se zbatea sa ajunga sus, sa se elibereze din captura funiei lungi de cativa metri buni. si il privea atenta, ca nu cumva sa evadeze. era prizonierul ei; era creatia ei. acum statea in picioare, cu o mana tinand sfoara si cu o mana pusa la ochi pentru a vedea cat mai departe marea. in spate, peretele inalt o proteja. valurile, cu mvenea infinite spre ea...era o mare linistita in ziua aia...asa cum se comportau mereu cu portiunea lor de plaja. ii placea sa viseze acolo, pe nisipul auriu-gri si presarat pe alocuri de mici plante, smocuri de iarba si cativa boscheti. nu era plaja perfecta, dar era plaja unde nu venea multa lume dar asta o facea plaja cea mai frumoasa. si cand ea va fi mare, va cumpara plaja aceea si o va face doar a ei si a prietenilor; mereu aceeasi plaja calma. se gandea ca acolo era puternica, acolo toate pacatele si virtutile aveau sa dispara si ea sa ramana un om simplu. iubea plaja aceea. dar secventa urmatoare din visul ei nu avea sa fie atat de frumoasa, pentru ca nu intelegea unde duce tunelul acela, unde se termina, de ce se apropiau mereu peretii de ea, ce insemnau toate sunetele acelea, ce reprezentau dungile sangerii de pe peretii care se miscau continuu. si incerca sa fuga si mereu era oprita de ceva. nu plangea (niciodata nu o facea in visul asta), dar simtea o greutate insuportabila pe inima (avea sa i se spuna ca visul ei reprezinta ceva dureri cardiace. dar testele au fost bune...). si mereu aceleasi aripi pe care le simtea, alteori le auzea in spatele ei (si mereu i se parea ridicol, nu putea crede in existenta vreunui diavol sau orice altceva pentru ca pur si simplu asa ceva nu putea exista). si teama i se urca usor prin vene. si incerca sa fuga, nici ea nu stia sigur de ce, dar ceva in sufletu lei spunea ca trebuie sa fuga...dar inainte nu se zarea nicio lumina si drama ei se amplifica. si cu cat se opintea mai mult, cu atat decorul auditiv din jurul ei o cuprindea si o imbratisa pt el...se sufoca, dar inca respira...nu putea tipa. chiar daca ar fi vrut, nu arfi auzit-o probabil nimeni. si sunetul de aripi ce calca aerul devenea din ce in ce mai pregnant. si cand simtea ca moare, se trezea. se trezi. nu se obinuise inca. visu lo surprindea mereu. decorul alb de camera de spital ii parea usor straniu, dar in cateva secunde isi reveni si se linisti. se intinse dupa paharul de apa. lua o inghititura si adormi din nou.

cand se intoarse acasa, aerul proaspat al camerelor o linisti. o tinea pe Ana strans in brate si simtea ca intr-un el, poate telepatic, poate inconstient, ii prezenta casa. locul in care ea va creste. locul in care Ana va invata sa traiasca. si locul in care Ana va fi totul pt ea.
doar prezenta lui o deranja. nu stia de ce. de la nasterea Anei, se comportase ciudat. era tacut, era palid. nu mai era el, cel care o facea sa traiasca. secomporta in acel fel diametral opus lui. nu-si putea explica. ii era teama sa n ufie acel sindrom al geloziei fata de aparitia copilului sau cum l-or numi medicii. il iubea enorm si voia sa afle ce se intampla cu el. dar el era tacut. si privirea lui? privirea lui care o impaca, disparuse. nu stia unde, cum. erau atat de multe intrebari. incepuse sa-si imparta timpul intre a se gandi la el si de a sta cu Ana, de a se umple de lumina ei. ar fi dat enorm sa il aiba din nou cu ea.

isi spunea rugaciunea in pat, abia soptit, asa cum facea de fiecare data inainte sa adoarma. il simtea langa ea cum se zvarcolea incet, nervos. nuintelegea absolut deloc ce se intamplase cu el. spera ca maine dimineata sa discute si sa ii lamureasca demonii lui interiori odata pt totdeauna. adormi greu. si atunci...

pe malul marii se intalni din nou cu bunica ei. dar ea era mai mare, nu mai era copil. si Ana era cu ea. si privea catre mare. avea lacrimi in ochi nu putea spune de ce. zmeul era la locul lui, incercand aceleasi miscari de eliberare. de data asta, Ana tacea. Radea. era o imagine pe care n uarfi putut-o descrie niciodata, nici macar in visele ei. si iubea acel moment. dar simtea ceva, ceva ce nu putea intelege. i se facu frig. i se parea ciudat sa i se faca frig in vis. era usor prea real visul asta. dar nu il constientiza ca vis ci ca stare de normalitat. poate, undeva in interioru lei ceva i ispunea ca era vis. dar ea nu auzea acea voce. acum era acolo. dadu usor cu piciorul unui ghemotoc de iarba care se umplu de nisip. era destul de incapatanat pentru a se urni. simtea mirosul sarat al apei, il inspira adans, aproape ca o usturau narile. si totul parea atat de real. iubea atat de mult momentul acela. se simtea singura. Ana parca disparuse, dar ea era impacata cu ea insasi. cumva, stia ca Ana era inca acolo. si acolo avea sa ramana mereu. pt ca o iubea cum nu iubea nimic pe lumea aia, nici chiar pe Dumnezeu. Dumnezeul ei nu avea sa o pedepseasca pt aceste cuvinte, pt ca stia ca prin iubirea fata de copil, il iubea si pe El, implicit.
se aseza pe un bolovan si incepu sa planga usor, deodata in palme. si ramase asa, cu lacrimile scurgandu-se printre degete, formand mici bulgari de nisip ud la picioarele ei, de un ciocolatiu inchis. si vantul ii despletea usor parul saten lung pana la umeri...

Strigatul fusese al lui, auzisera vecinii. ea era moarta, privind undeva spre tavan, sangele inca ii curgea prin asternut candpolitia sosise la locul faptei. el isi zburase creierii in apropierea patutului copilului cu un pistol. copilu dormea, dar stropi de sange si urme de os zaceau pe asternutul roz. perna ii era uda de lacrimi. cadavrul tatalui era pozat pt evidente. toti erau inmarmuriti de acea drama si nu aveau sa descopere cauzele ei poate niciodata. si mediatizarea in presa locala avea sa fie destul de stearsa pt a respecta destinul copilului.

pt ea, Ana avea sa fie mereu in suflet.

si in timp ce toata larma din casa gandea cele spuse mai spus sau facea poze sau culegea probe, pasii lui se pierdeau dinspre usa din spatele casei luminate in care cercetarile erau in toi si se auzeau usor pe asfaltul udat de ploaie. dadu la o parte un melc inspre o frunza de pe marginea drumului si isi continua drumul. nu putem descifra ce era in mintea lui pt ca asa ceva era imposibil. dar se putea observa privirea care ii razbatea de sub gluga hanoracului. si care exprima o bucurie puternica. era nascut sa lupte pt cauza asta. de multe ori avea sa piarda, dar, de cele mai multe ori, ruga ii va fi fost ascultata.


si chiar in secundele alea, Ana se trezi. se aseza in capul patului si privi usor panicata, in acelasi timp usor eliberata spre fereastra care dadea spre piata centrala a capitalei francilor. avusese un vis, era batrana, undeva la malul marii, privind un zmeu...si niste lucruri teribile aveau sa se intample...