In perioada asta a anului, pavajul tremura sub tropaitul nervos al turistilor veniti din cele mai ciudate sau din cele mai comune locuri ale planetei. moartea unei flori, aparitia alteia, tabloul descoperit dupa sute de ani, vestigiile care au revolutionat perceptia asupra istoriei, parcul de distractii de la cativa kilometri, arhitectura caselor, festivalul de jazz. Toate concepeau orasul, asa cum era el iubit de toti cei care ii foloseau hotelurile, campingul, terasele, magazinele, locurile de socializare.
Arhitectura era o combinatie de cladiri specifice landurilor bavareze si burgului francez. strazile, pavate, comunitatea isi facea datoria fata de oras.
Istoria ii era mama, se contopeau si atrageau toti acei oameni. la sfarsitul verii, se nastea o floare. o specie rara, de o frumusete stranie, apreciata totusi de hoardele de turisti. oare floarea ii aprecia. era ingrijita si protejata in micul ei habitat. oare cum a trecut prin istorie? cati barbari vor fi admirat-o? la sfarsitul verii. oare acel barbar, ce simtea in momentul acela in care ea isi desfacea petalele? ar fi aratat tovarasilor lui ceea ce se intampla? i-ar fi trimis un gand frumos, poate unicul in acel an pentru el? ar fi murit de o sageata a unor dusmani in momentul in care o privea? ar fi murit privind catre ea. si soldatul dezertat din armata lui Napoleon, refugiat pe aceste meleaguri, ar fi privit-o cum se naste la sfarsit de august si ar fi incercat sa gandeasca o poezie pt iubita lui ramasa in un catun de langa Treviso. si puterea ei l-ar fi impiedicat pe acel om de stiinta sa o rupa. pentru ca inima ii juca feste chiar in acele momente, dorinta de a rupe floarea pentru o analiza muri singura in acele clipe. se ridica si isi urma drumul, usor tulburat de acea intamplare.
acum, privea impasibila catre perechile de ochi ale copiilor care se mareau constant, in timp ce o priveau petala cu petala. era mandra si, in acelasi timp, iubea orasul.
Orasul traia cu adevarat dupa ploaia de vara. implicat in lupta cu arsita verii, isi lingea ranile in acele momente. pentru ca pactul cu norii nu fusese innoit, momentele de dupa ploaie, in acei ani, erau scurte. dar orasul le traia mai intens decat momentele in care le avea din belsug.
orasul isi iubea cafenelele care se insirau pe malul raului linistit ce il despartea in doua, la fel ca si piata centrala. Piata vazuse pronuntari de pedepse cu moartea, dar si vizitele unor regi si imparati. Cafenelele aparusera prin secolul al XIX-lea, odata cu popularea orasului cu diversi scriitori, poeti si ganditori de vrute si nevrute ai perioadei. filtrand cu localnice sau doar visand la privirea vreuneia, insirau mii de cuvinte in onoarea acelor momente.
astazi, orasul iubeste din ce in ce mai putin.
in timpul primului razboi mondial, ferestrele caselor unde inainte se odihnisera lasciv ghivece cu muscate si alte flori (albastre, albe, mov sau galbene), erau acum sub indrumarea unor tamplari care le montau obloane pt camuflaj. cate un ghiveci cadea de la etaj producand un sunet dureros, care intrerupea activitatea de pe strada respectiva pt cateva minute. atunci, orasul plangea la gandul intamplarilor triste care urmau sa vina; iar omul, paznicul lui atata timp, avea sa ii fie tortionar. carele armate, nenumaratii bocanci, rotile carelor de povara si ale masinilor ii lasara rani destul de adanci pe stradute. spera ca omul sa le repare, precum cel mai priceput doctor. totusi, atat de tarziu se va intampla asta...
trecura atat de putini ani si un razboi si mai mare ii intuneca privirea, visele si dorinta de a mai trai. vazuse in acesti ani un spital de campanie mare, incropit in salile scolii, o garnizoana provizorie, multe trupe. dar ce il sperie cel mai mult, sentiment pe care nu il incercase in secole de viata, era ura. ura dintre oamenii pe car eii gazduia. iubiri neimplinite, drama unei fete cand lognicul ei a plecat in armata unui supus al Raulul. serile ei cand traia singura apusul sorelui si rasaritul lunii, poarta care nu se mai deschidea din afara, orele in fata oglinzii. si ea a trait si ultimele momente cand apa ii cucerea alveolele una cate una. pana la ultima, a trait cu imaginea lui in cristalul apei de deasupra, intinzand mana catre el, avand doar moarte in varful degetelor.
si mai era ura pura. ura dintre oameni care pana cu putin timp inainte se jucasera cu jucariile in piata centrala, facusera concurs de zmee pe dealul din apropiere sau se certau pe aceeasi fata care le facuse ochi dulci amandurora. in momentele acelea, orasul era disperat. credea ca nu se va mai intampla vreodata caun ghiveci cu muscate sastea la locul lui, ca o cafenea sa priveasca psre valurile raului, ca vreun zmeu sa se inalte pedealul din apropiere, ca floarea sa fie admirata, ca doi-trei copii sa isi desfasoare arsenalul de jucarii in piata centrala.
dar, cu toate astea, in anii nostri, la atatia distanta, era iubit de oameni veniti din colturile lumii sa ii admire stradutele, casele, cafenelele, parcurile si bulevardul de promenada.
cand se trezi in dimineata urmatoare sosirii lor acolo, Lucien isi privi prietenii atipiti de putin timp din sacii de dormit. iesi pe balconul apartamentului, inspira aerul rece si intepator al diminetii, mirosul toamnei. privi setul de lumini rosii, gri si albe car enasteau o noua zi. se sprijini in bara acelui balcon si gandi ceva care o facuse pe fata care dormise langa el sa se intrebe, atunci cand se trezi, ce facea Lucien in acele momente. sau ce gandea.
Orasul ii iubea pe cei care meritau sa fie acolo. prietenii lui, copiii lui.
Lucien gasi la o plimbare in piata un calut din lemn, aproape dezintegrat de trecerea multor ani. il privi cu atentie si grijuliu sa nu il sfarame. ea il privi atent si parca ii gjici acelasi gand de dimineata.
Lucien se intorsese in orasul pe care nu il stia, dar ii era atat de cunoscut. venit din alte timpuri, venit din alta lume, merse si intreba floarea. intreba un zmeu care se ridica, intreba un zid, intreba o stradutza, intreba o muscata dintr-un ghiveci, intreba raul.
l-au gasit dupa vreo doua zile.
sprijinit de un perete, privea peste rau si case catre apus, asteptand parca rasaritul lunii. o lua de mana, iar prietenii il ajutara sa se ridice.
din râu auzise cea mai trista poveste. iar orasul fusese langa el. incercat de atatea ganduri, trairi si rani fizice, orasul concepu un singur sfat pentru Lucien. despratiti initial de o granita imaginara, ajunsesera in acele ore sa se inteleaga, sa isi marturiaseasca durerea si teama. iar cum ei, in esenta lor, nu puteau trai genetic unul fara de celalalt, au regasit dorinta de a trai in continuare.
usor ametit, Lucien se sprijini de ea, o privi in ochi si ii multumi orasului.
Arhitectura era o combinatie de cladiri specifice landurilor bavareze si burgului francez. strazile, pavate, comunitatea isi facea datoria fata de oras.
Istoria ii era mama, se contopeau si atrageau toti acei oameni. la sfarsitul verii, se nastea o floare. o specie rara, de o frumusete stranie, apreciata totusi de hoardele de turisti. oare floarea ii aprecia. era ingrijita si protejata in micul ei habitat. oare cum a trecut prin istorie? cati barbari vor fi admirat-o? la sfarsitul verii. oare acel barbar, ce simtea in momentul acela in care ea isi desfacea petalele? ar fi aratat tovarasilor lui ceea ce se intampla? i-ar fi trimis un gand frumos, poate unicul in acel an pentru el? ar fi murit de o sageata a unor dusmani in momentul in care o privea? ar fi murit privind catre ea. si soldatul dezertat din armata lui Napoleon, refugiat pe aceste meleaguri, ar fi privit-o cum se naste la sfarsit de august si ar fi incercat sa gandeasca o poezie pt iubita lui ramasa in un catun de langa Treviso. si puterea ei l-ar fi impiedicat pe acel om de stiinta sa o rupa. pentru ca inima ii juca feste chiar in acele momente, dorinta de a rupe floarea pentru o analiza muri singura in acele clipe. se ridica si isi urma drumul, usor tulburat de acea intamplare.
acum, privea impasibila catre perechile de ochi ale copiilor care se mareau constant, in timp ce o priveau petala cu petala. era mandra si, in acelasi timp, iubea orasul.
Orasul traia cu adevarat dupa ploaia de vara. implicat in lupta cu arsita verii, isi lingea ranile in acele momente. pentru ca pactul cu norii nu fusese innoit, momentele de dupa ploaie, in acei ani, erau scurte. dar orasul le traia mai intens decat momentele in care le avea din belsug.
orasul isi iubea cafenelele care se insirau pe malul raului linistit ce il despartea in doua, la fel ca si piata centrala. Piata vazuse pronuntari de pedepse cu moartea, dar si vizitele unor regi si imparati. Cafenelele aparusera prin secolul al XIX-lea, odata cu popularea orasului cu diversi scriitori, poeti si ganditori de vrute si nevrute ai perioadei. filtrand cu localnice sau doar visand la privirea vreuneia, insirau mii de cuvinte in onoarea acelor momente.
astazi, orasul iubeste din ce in ce mai putin.
in timpul primului razboi mondial, ferestrele caselor unde inainte se odihnisera lasciv ghivece cu muscate si alte flori (albastre, albe, mov sau galbene), erau acum sub indrumarea unor tamplari care le montau obloane pt camuflaj. cate un ghiveci cadea de la etaj producand un sunet dureros, care intrerupea activitatea de pe strada respectiva pt cateva minute. atunci, orasul plangea la gandul intamplarilor triste care urmau sa vina; iar omul, paznicul lui atata timp, avea sa ii fie tortionar. carele armate, nenumaratii bocanci, rotile carelor de povara si ale masinilor ii lasara rani destul de adanci pe stradute. spera ca omul sa le repare, precum cel mai priceput doctor. totusi, atat de tarziu se va intampla asta...
trecura atat de putini ani si un razboi si mai mare ii intuneca privirea, visele si dorinta de a mai trai. vazuse in acesti ani un spital de campanie mare, incropit in salile scolii, o garnizoana provizorie, multe trupe. dar ce il sperie cel mai mult, sentiment pe care nu il incercase in secole de viata, era ura. ura dintre oamenii pe car eii gazduia. iubiri neimplinite, drama unei fete cand lognicul ei a plecat in armata unui supus al Raulul. serile ei cand traia singura apusul sorelui si rasaritul lunii, poarta care nu se mai deschidea din afara, orele in fata oglinzii. si ea a trait si ultimele momente cand apa ii cucerea alveolele una cate una. pana la ultima, a trait cu imaginea lui in cristalul apei de deasupra, intinzand mana catre el, avand doar moarte in varful degetelor.
si mai era ura pura. ura dintre oameni care pana cu putin timp inainte se jucasera cu jucariile in piata centrala, facusera concurs de zmee pe dealul din apropiere sau se certau pe aceeasi fata care le facuse ochi dulci amandurora. in momentele acelea, orasul era disperat. credea ca nu se va mai intampla vreodata caun ghiveci cu muscate sastea la locul lui, ca o cafenea sa priveasca psre valurile raului, ca vreun zmeu sa se inalte pedealul din apropiere, ca floarea sa fie admirata, ca doi-trei copii sa isi desfasoare arsenalul de jucarii in piata centrala.
dar, cu toate astea, in anii nostri, la atatia distanta, era iubit de oameni veniti din colturile lumii sa ii admire stradutele, casele, cafenelele, parcurile si bulevardul de promenada.
cand se trezi in dimineata urmatoare sosirii lor acolo, Lucien isi privi prietenii atipiti de putin timp din sacii de dormit. iesi pe balconul apartamentului, inspira aerul rece si intepator al diminetii, mirosul toamnei. privi setul de lumini rosii, gri si albe car enasteau o noua zi. se sprijini in bara acelui balcon si gandi ceva care o facuse pe fata care dormise langa el sa se intrebe, atunci cand se trezi, ce facea Lucien in acele momente. sau ce gandea.
Orasul ii iubea pe cei care meritau sa fie acolo. prietenii lui, copiii lui.
Lucien gasi la o plimbare in piata un calut din lemn, aproape dezintegrat de trecerea multor ani. il privi cu atentie si grijuliu sa nu il sfarame. ea il privi atent si parca ii gjici acelasi gand de dimineata.
Lucien se intorsese in orasul pe care nu il stia, dar ii era atat de cunoscut. venit din alte timpuri, venit din alta lume, merse si intreba floarea. intreba un zmeu care se ridica, intreba un zid, intreba o stradutza, intreba o muscata dintr-un ghiveci, intreba raul.
l-au gasit dupa vreo doua zile.
sprijinit de un perete, privea peste rau si case catre apus, asteptand parca rasaritul lunii. o lua de mana, iar prietenii il ajutara sa se ridice.
din râu auzise cea mai trista poveste. iar orasul fusese langa el. incercat de atatea ganduri, trairi si rani fizice, orasul concepu un singur sfat pentru Lucien. despratiti initial de o granita imaginara, ajunsesera in acele ore sa se inteleaga, sa isi marturiaseasca durerea si teama. iar cum ei, in esenta lor, nu puteau trai genetic unul fara de celalalt, au regasit dorinta de a trai in continuare.
usor ametit, Lucien se sprijini de ea, o privi in ochi si ii multumi orasului.
Postări
