cioburi

ce nu a fost sa vina...

genunchii imprastiau bucatile de sticla in cele mai felurite si ciudate forme, iar sangele reflecta din ele, imbinat de razele unui soare care se ascundea dupa nori dupa cum avea el chef. mainile incercau sa aranjeze ce gneunchii deranjau. aveau clar viziuni diferite asupra acelui puzzle din cioburi. de unde venisera? aceasta nu era o intrebare care sa ii framante.
ochii priveau spre ramele care gazduaiu urmele stire ale unui geam care acum dorea sa isi recapete forma de acum cateva minute, apeland la mainile si genunchii ei.
nu credea ca exista vreo putere in acel moment cu exceptia celei fara anoima care ii pusese stapanire pe miscarile membrelor. si privirea continua sa iasa prin ferestre si se intorcea orbita de-a afara. unde soarele era regele intregului univers. care cat de mare era? puea sti? avea atat de putini indicatori in camera cu fereastra sparta. poate era mare, pt ca atunci cand se gandea la asta, un rau sarat ii inunda privirea. si strangea mai tare puzzle-ul in maini si firisoare rosii din ce in ce mai multe, isi croiau loc
printre cioburi.

in acele clipe (de mai devreme) nimic nu exista. nu trebuia sa existe. durerea si nimic in lume. negura nu exista. lacrimile nu existau. gandurile nu existau. cand a ajuns acolo? de unde venea in locul ala? nu mai trebuia sa existe nimic. decat clipa dupa. trebuia sa existe si un asemenea gand. o amintire a unui gand viitor. si asta avea sa ii salveze (sau nu?) mintea. in visul acela, printesa luptase cu pasarea mare ca un liliac din alte timpuri, aparase satul si se ingrijise de buna oranduire a recoltelor. aranjase hambarele cu provizii si discutase cu generalii strategiile de lupta care priveau imparatia ei. nimic nu avea sa cucereasca vreodata acel loc imens, plin de paduri de portocali, oceane de brazi, dealuri si rauri precum venele albastre ale unui corp care traia intens fiecare secunda din acele vremuri.

...un vis din viitor


"si de atunci tot cant
printului De Marco
un fluture sa-mi planga"