muzeul hartilor vechi. si noi

Suntem mereu intrigati ca nu stim incotro mergem, de unde venim, unde ne aflam.
Paradoxal. Pentru ca suntem precum niste harti. Unii, harti ale unor zone rurale sarace in urme urbane, altii, harti de autrostrazi de la periferiile unor megalopolisuri, altii, harti scolare bidemensionale ale unui elipsoid dalbastru, altii, harta unui deshert, altii, vechi harti ale unor imperii apuse, altii, harti de caravane, altii, harta unei comori, altii, harta cerului instelat.

alergam in cautarea unei solutii, totul e privit la modul general. cautam conflicte pentru a ne masca alte infrangeri.
dar de ce nu cautam solutia? de ce nu cautam acolo unde ni se spune mereu de catre altii ca ar fi solutia? daca ne inselam? daca nu posedam niciun corp?

in noi. doar in noi. ce suntem? o retea a unui destin, de fapte care fac implozie in aceasta panza vasta, de oameni care cad in haosul provocat de supernova care vom fi, care murind va ajunge o gaura neagra. o pata pe linia istoriei. un punct pe care l-am adora sa fim pentru a incinera raspunderea.
dar suntem o pata. o pata care ramane acolo, pe covor, o pata pe care nu o putem sterge oricat de mult scuipat sau detergent am utiliza sau foarfece ca sa taiem acel loc.
taieturile plang, taieturile urla cu sange care ne tasneste pe ochi, maini, gura ,obraji. pe privire. si toata aceasta substanta a trecutului ne ajunge in suflet. si ce cautam? cum cautam? unde vrem sa ajungem? unde este statia pentru destinatia noastra?
raspunsul? da, paradoxal, acesta este mereu in noi. in harta care suntem, care am fost si care vom fi asa cum ne spun legendele, asa cum ne plictisesc stramosii.
in panza destinului. moartea unui om, un copac isi pierde frunzele, un copil loveste o minge, un vanzator din piata de peste din Shanghai care isi arunca marfa in rau, un benzinar care intr-o clipa de luciditate dementa arunca in aer locul sau social, o fata inchide o carte si varsa o lacrima printre coperti.
de ce continuam sa alergam catre desisul care ni se iveste in fatza cand putem lua pur si simplu harta si sa cautam increngatura de stari, ganduri si acumulari de orice fel care ne infatiseaza drumul spre taramul visat. drum pe care il pierdem. drum pe care il visam cand suntem copii si tineri, drum de care fugim cand ne este teama sa visam pentru ca ne este avem frisoane daca ne imaginam renegarea de catre cotidian.
de ce nu putem lua harta in mana si orbi sa o privim sa pornim pe drum. orbi pentru o bucata de drum, orbi pentru a ne testa dorinta de a porni intr-acolo.
ne trezim dimineata si ne hotaram sa punem repere pe harta, piuneze care sa ne defineasca drumul si calea spre aspiratiile mici sau mari raportate la sistemul universal. dar mari, raportate la sistemul interior. si in momente de atentie scapam o cana de cafea peste harta si amestecam locurile piunezelor. iar seara adormim cu gandul la ordinea mai mult sau mai putin dorita a piunezelor. un plan de bataie, o repozitionare a soldateilor, a micilor armate de piuneze care devin din ce in ce mai amestecate. si ce inseamna asta? din ce in ce mai multe gauri in harta. gauri din noi care uneori se unesc si duc la caderi intr-un necunoscut de stari pe care nu le putem defini decat tarziu. sau niciodata. si nu avem puterea de a redesena mental harta. si ramanem cu privirea in pamant, resemnati si impingand cu piciorul un fragment de hartie care moare pe podea.

de ce fugim de noi? de ce ne ascundem mereu? de ce nu ne privim in fatza? de ce spargem mereu oglinda? de ce dam drumul zmeului? de ce inchidem harta? de ce o uitam in gara? de ce, de ce, de ce. de ce mereu ne intrebam "de ce?" si stam cu capetele in pumni pandind vremuri mai bune? de ce nu incercam sa ni le apropiem acele vremuri? de ce ne pierdem pe drum?

dar cine ne pierde pe drum?

orbul care ne priveste in oglinda.