muzeul hartilor vechi. si noi

Suntem mereu intrigati ca nu stim incotro mergem, de unde venim, unde ne aflam.
Paradoxal. Pentru ca suntem precum niste harti. Unii, harti ale unor zone rurale sarace in urme urbane, altii, harti de autrostrazi de la periferiile unor megalopolisuri, altii, harti scolare bidemensionale ale unui elipsoid dalbastru, altii, harta unui deshert, altii, vechi harti ale unor imperii apuse, altii, harti de caravane, altii, harta unei comori, altii, harta cerului instelat.

alergam in cautarea unei solutii, totul e privit la modul general. cautam conflicte pentru a ne masca alte infrangeri.
dar de ce nu cautam solutia? de ce nu cautam acolo unde ni se spune mereu de catre altii ca ar fi solutia? daca ne inselam? daca nu posedam niciun corp?

in noi. doar in noi. ce suntem? o retea a unui destin, de fapte care fac implozie in aceasta panza vasta, de oameni care cad in haosul provocat de supernova care vom fi, care murind va ajunge o gaura neagra. o pata pe linia istoriei. un punct pe care l-am adora sa fim pentru a incinera raspunderea.
dar suntem o pata. o pata care ramane acolo, pe covor, o pata pe care nu o putem sterge oricat de mult scuipat sau detergent am utiliza sau foarfece ca sa taiem acel loc.
taieturile plang, taieturile urla cu sange care ne tasneste pe ochi, maini, gura ,obraji. pe privire. si toata aceasta substanta a trecutului ne ajunge in suflet. si ce cautam? cum cautam? unde vrem sa ajungem? unde este statia pentru destinatia noastra?
raspunsul? da, paradoxal, acesta este mereu in noi. in harta care suntem, care am fost si care vom fi asa cum ne spun legendele, asa cum ne plictisesc stramosii.
in panza destinului. moartea unui om, un copac isi pierde frunzele, un copil loveste o minge, un vanzator din piata de peste din Shanghai care isi arunca marfa in rau, un benzinar care intr-o clipa de luciditate dementa arunca in aer locul sau social, o fata inchide o carte si varsa o lacrima printre coperti.
de ce continuam sa alergam catre desisul care ni se iveste in fatza cand putem lua pur si simplu harta si sa cautam increngatura de stari, ganduri si acumulari de orice fel care ne infatiseaza drumul spre taramul visat. drum pe care il pierdem. drum pe care il visam cand suntem copii si tineri, drum de care fugim cand ne este teama sa visam pentru ca ne este avem frisoane daca ne imaginam renegarea de catre cotidian.
de ce nu putem lua harta in mana si orbi sa o privim sa pornim pe drum. orbi pentru o bucata de drum, orbi pentru a ne testa dorinta de a porni intr-acolo.
ne trezim dimineata si ne hotaram sa punem repere pe harta, piuneze care sa ne defineasca drumul si calea spre aspiratiile mici sau mari raportate la sistemul universal. dar mari, raportate la sistemul interior. si in momente de atentie scapam o cana de cafea peste harta si amestecam locurile piunezelor. iar seara adormim cu gandul la ordinea mai mult sau mai putin dorita a piunezelor. un plan de bataie, o repozitionare a soldateilor, a micilor armate de piuneze care devin din ce in ce mai amestecate. si ce inseamna asta? din ce in ce mai multe gauri in harta. gauri din noi care uneori se unesc si duc la caderi intr-un necunoscut de stari pe care nu le putem defini decat tarziu. sau niciodata. si nu avem puterea de a redesena mental harta. si ramanem cu privirea in pamant, resemnati si impingand cu piciorul un fragment de hartie care moare pe podea.

de ce fugim de noi? de ce ne ascundem mereu? de ce nu ne privim in fatza? de ce spargem mereu oglinda? de ce dam drumul zmeului? de ce inchidem harta? de ce o uitam in gara? de ce, de ce, de ce. de ce mereu ne intrebam "de ce?" si stam cu capetele in pumni pandind vremuri mai bune? de ce nu incercam sa ni le apropiem acele vremuri? de ce ne pierdem pe drum?

dar cine ne pierde pe drum?

orbul care ne priveste in oglinda.

Mesajul dansatorului de step

lucrul, senzatia, fenomenul care lipseste acestui peisaj care imi apare dimineata si dispare la o ora din noaptea asta, este arcul voltaic. si cum sa iti spun ca as vrea sa ti-l descriu?
"mi l-ar desena curcubeul care se creeaza intre doi nori?"...alung dintre litere secventa stereotipa, invinsa din orice minte incapabila sa treaca dincolo de imaginile unui trandafir suspendat pe un semineu.
nu esti tu, pentru ca tu nu privesti asa spre mine. tu, stapana incaltarilor de pe culoar care sa le incante zilele celor de pe acelasi culoar si care imi apartin, nu ma poti privi asa. pentru ca tu trebuie sa-mi fi asemenea, desi ma completezi.
privesc singur spectacolul unui dansator de step imbracat ca in anii '30 cum isi desfasoara numarul in fatza mea, zambindu-mi ca pentru o audienta imensa.
si isi continua spectacolul fericit. imi trag un scaun pe care il incalec, absorbit de magia acestui moment. atat de simplu. sunetul pantofilor lui de step parca imi sfredelesc urechile, totusi nu ma deranjeaza ci ma propun acelor clipe. sunetele pocnesc prin colturile incaperii, se resfrang de dusumea, de cortina din spate lui, dar dansatorul de step imi zambeste ca unei audiente infinite. as musca din spatar, dar poate il va opri gestul meu infantil. gest care poate fi o regresie in copilaria in care credeam ca Fat-Frumos lupta pentru Ileana Cosanzeana, ei stiindu-se meniti unul pentru altul.
si dansatorul de step isi duce numarul mai departe. Privesc in jur si sunt singur, pentru ca altfel, as pierde magia tuturor clipelor care se asaza acum printre neuroni. deodata, fara sa ma anunte vreun zambet cu subinteles al lui, sunetul se disipeaza, desi miscarile ii sunt aceleasi si ritmul sustinut; dar notele pantofilor lui se opresc intr-un final mai putin grandios si el danseaza mut. nu aud nimic, poate o toba joasa care imi pulseaza in urechi si sangele cum se izbeste de vene, cautand cel mai scurt traseu al izbavirii, spre inima. ca sa plece din nou spre minte, sustinuta acum in mainile mele. maini atat de groase, atat de noduroase, maini de Atlas, maini de entitate care ar duce povara intregii lumi pentru un scop. as fi un Atlas care ar lupta cu lumea intreaga pentru ideea care te-ar intruchipa. poate mai putin vanitos, as fi in stare sa iti cucersc o lume. sau lumile. vrei lumea? da-mi ragazul necesar.

iar cand ma voi intoarce, sa dormim pe-o parte si sa te tin in brate, iar palma sa isi gaseasca somnul sub obrazul tau. care sa vrea ca noul lui baldachin sa nu dispara vreodata de-acolo. si sa isi duca povestea pana in vremurile in care universul va redeveni forma de punct.

si daca nu ti-as desena vreodata pe cer arcul acela voltaic, as vrea sa stiu ca dansatorul de step danseaza si ii visezi intr-o noapte numarul, zambind.
este trimis de mine, solie stranie pentru cuvintele care iti vor spune ca vreau sa fii zborul nedefinit din soapte, fosnete si mangaieri pe care nu l-am avut sau il vom avea, dar care exista mereu. intre noi. oriunde si oricum am fi.